O societate „dezvrăjită” și o cunoaștere tot mai exactă și tot mai îngustă

Cât despre cunoaşterea societăţii, ea s-a instalat mai greu, abia odată cu pozitivismul lui  Auguste Comte şi cu realismul istoric al lui Karl Marx. Pentru ei, istoria nu mai era o manifestare a Ideii – nici a proiectului divin (ca în creştinism) sau a Spiritului Absolut (ca la Hegel), ci, dimpotrivă, ideile sunt considerate manifestări istorice, devenind ele însele obiect de cunoaştere. Spiritul nu mai este o realitate transcendentă vieţii sociale, ci un parametru al acesteia: o simplă conştiinţă a existenţei (Marx). În cel mai pur spirit pozitivist, care era ostil „discuţiilor scolastice” despre lucruri care nu pot fi cuantificate şi măsurate, Engels avea să spună că, odată cu concepţia prietenului său Marx, filosofia a fost alungată nu numai din natură, ci şi din istorie („filosofia” în sensul de filosofie speculativă): „Pretutindeni problema nu mai constă în a născoci conexiuni, ci în a le descoperi în fapte.”

În viziunea lor, tributară modei intelectuale a momentului – pozitivismul –, nimic nu merită luat în discuţie dacă nu poate face obiectul unui experiment ştiinţific sau al practicii materiale – aşadar, dacă nu poate fi luat sub control de raţiunea umană şi de simţurile noastre.

De fapt, în urma acestui proces, calea spre adevăr a fost îngustată mai mult ca niciodată în istoria omenirii: cu cât cunoştinţele se doreau mai obiective, mai măsurabile şi mai controlabile, cu atât mai puţine domenii ale realităţii intrau în „posibilul cognitiv”, adică în zona în care se poate vorbi de o cunoaştere autentică. Epoca modernă a propus ca drum spre adevăr o potecă foarte îngustă, flancată într-o parte de „stâncile” gândirii speculative, căreia i se reproşa lipsa de întemeiere în experienţa umană, iar în cealaltă parte de „prăpastia” misticismului, respins fiindcă venea dintr-o tradiţie a superstiţiilor şi a credinţelor iraţionale.

Adepţii concepţiei pozitiviste au rămas prizonierii unei viziuni asupra „ştiinţei” şi a „ştiinţificităţii” care i-a determinat să elimine multe forme de cunoaştere din Cetatea Cunoaşterii Obiective. De pildă, cunoaşterea artistică sau cunoaşterea religioasă, etichetată drept „mistică”, nu poate intra în „forma canonică de cunoaştere”, deşi în toate religiile mari ale lumii (iudaism, budism, confucianism şi creştinism), care propun ca ideal cunoaşterea de sine, aceasta are un rol fundamental, substituind aşa-zisa cunoaştere „obiectivă” definită în termenii culturii (vest)europene.

În această paradigmă, elementul subiectiv nu poate fi obiect al cunoaşterii; el nu intră în spaţiul „posibilului cognitiv”, fiindcă subiectul cunoscător este suspectat că îşi ia dorinţele drept realitate, visele drept posibilitate şi că, în genere, se proiectează pe sine în realitatea pe care pretinde că o cunoaşte. În acest spaţiu, „curăţat” de subiectivitate, nu există limite de claritate şi de obiectivitate: „Tot ce poate fi gândit în genere poate fi gândit clar”, credea Wittgenstein. În concluzie, poate fi obţinută o imagine obiectivă completă asupra lumii, iar scopul ştiinţei este tocmai obţinerea acestei imagini.

Idealul obiectivităţii depline a fost moştenit de ştiinţa modernă de la creştinism, unde  Mântuitorul afirmă: „Eu sunt Calea, Adevărul şi Viaţa”, deci unde adevărul este total şi etern. Numai că adevărul dorit de savanţi nu mai era un adevăr revelat, ca în creştinism, ci unul construit, elaborat, obţinut cu trudă şi sacrificii de nişte oameni dotaţi cu calităţi de excepţie. De fapt, savantul modern s-a erijat, mai mult sau mai puţin conştient, într-o zeitate capabilă să ajungă la cunoaşterea deplină. Savantul modern s-a vrut în locul lui Dumnezeu.

Articol scris de Dumitru Bortun – doctor în Filosofie al Universității din București, este profesor la Școala Națională de Studii Politice și Administrative și președintele Juriului de Onoare al Asociației Române de Relații Publice. A publicat peste 100 de lucrări, în domeniile: epistemologie, semiotică, etică, relații publice, comunicare politică și responsabilitate socială corporativă, pentru Revista Semnele Timpului nr. 12/2016

 

Etichete: cunoastere; spirit; filosofie; adevar;