Martin Luther, fan al bowlingului și apărător al Sola Fide

Martie 24, 2018

22279807_10156724641319502_4147941698551725638_n12Cel mai cunoscut personaj al Reformei protestante nu trebuia să fie un reformator, ci un avocat care iubea râsul, muzica și prietenii. Imaginile care ne-au rămas cu Luther – ras în cap, slab și tras la faţă, îmbrăcat în straie de călugăr – îl prezintă așa cum era el după ce a hotărât să se lase de avocatură și să se călugărească, în urma unui accident în care ar fi putut să își piardă viaţa. Luther devenise preocupat, ca să nu spunem obsedat, de iertarea păcatelor, însă viaţa monahală extrem de strictă nu l-a ajutat decât să-și piardă pofta de mâncare și de viaţă, dar nu și păcate. Înţelegerea sa pe subiect s-a dezvoltat după ce a urmat și studii de teologie la Universitatea din Wittenberg, unde a devenit și profesor, predând din Psalmi, Romani, Galateni și Evrei. De multe ori ni-l imaginăm pe Luther bătând furios în cuie cele 95 de teze pe ușa bisericii pe care avea să o admonesteze pentru folosirea indulgenţelor, dând astfel startul Reformei protestante. De fapt, era ceva obișnuit ca anunţurile să fie puse pe ușa bisericii. Anunţul său nu era nici măcar scris cu gândul răspândirii, dovadă că era scris în latină.

Cele 95 de teze nu au fost un manifest pentru reformă, ci o sumă de idei lansate pentru a fi dezbătute în mediul catolic academic. Scopul lor era să apere imaginea bisericii și a papei de acei preoţi care umblau pe străzi anunţând că sufletele părăsesc purgatoriul în secunda în care se aude sunetul monezilor pe fundul cănii de metal. Luther era un bun catolic care nu avea niciun gând de reformă. „Dumnezeu m-a băgat în treaba asta împotriva voinţei și cunoștinţelor mele”, avea să zică mai târziu. Luther nu putea să recunoască atunci profunzimea și implicaţiile acţiunii sale și aveau să treacă mai mulţi ani până la clarificarea în mintea sa a conceptelor Sola Scriptura și Sola Fide, o nouă imagine a credinţei prin filtrul căreia trebuia să reexamineze tot ce știa și fusese învăţat. Reforma conștientă a început așadar mai târziu decât se crede și a fost mai degrabă definită de un proces de încercare și eroare, decât de acurateţea teologică de care ne bucurăm azi.

Martin+Luther+1517+a+young+monk+challenges+the+Roman+Catholic+Church.Există multe lucruri de admirat la istoria, caracterul și mai ales la mintea lui Luther și nu sunt puţini cei convinși că a fost ales în mod divin ca un „vas” prin care adevărurile biblice să fie recuperate pentru a aduce din nou lumină în lume. În același timp, există destule aspecte în caracterul și în modul său de gândire care au înarmat retorica dușmanilor săi, au îngreunat procesul reformei și astăzi nu pot fi acceptate decât ca erori. Deși a trecut printr-un stil de viaţă monahal, acesta nu l-a ajutat să fie mai temperat. Din nou, trebuie precizat că vorbim despre o personalitate extrovertită. Luther nu credea în celibatul preoţesc, așa că s-a căsătorit, iar împreună cu soţia sa fabrica bere, pe care o consuma, nu mereu temperat, la mesele de seară, cu cei care veneau să discute despre Biblie. Umorul era în continuare parte din viaţa sa de zi cu zi, așa cum reiese din corespondenţa pe care o ţinea cu soţia când pleca de acasă, iar parte din timpul liber și-l petrecea la pista de bowling din grădină, după cele trei ore pe care le petrecea zilnic în rugăciune. Iată un om care se bucura de viaţă! Temperamentul său îl făcea însă să exagereze în conversaţii și în scris, un lucru apreciat de către cei care au scos declaraţiile sale din context și le-au combinat astfel încât să producă o impresie destul de proastă. Însă ce a rămas și mai notoriu în istorie este judecata aspră și acceptarea violenţei ca metodă de reprimare a comportamentelor considerate de el neavenite. În 1542, în lucrarea Despre evrei și minciunile lor, Luther face un set de recomandări notorii. Deși condamna actele personale de răzbunare ale credincioșilor, argumenta că legile antiblasfemie din acea vreme trebuiau aplicate și la evrei, scoţând astfel religia lor în afara legii. Prin urmare, sinagogile trebuiau distruse, iar blasfematorii – alungaţi. „Unei audienţe moderne îi este greu să nu citească rasismul printre rânduri, dar îi este greu și să înţeleagă că, la acea vreme, acelea erau măsurile standard aplicate în cazul ereticilor.

Martin+Luther+Vs+John+CalvinLuther voia ca puterile statului să fie folosite pentru susţinerea creștinismului. Și, chiar dacă sunt odioase, recomandările sale au fost făcute nu în lipsa unui interes spiritual”, explică Michael Reeves, doctor în teologie la King’s College, Londra. Însă tocmai faptul că exista și un interes spiritual este un factor agravant pentru modul în care gândea, spun alţii. Impresia negativă se accentuează atunci când luăm în calcul și recomandările lui Luther cu ocazia Războiului Ţărănesc german, din anii 1524-1526. Mulţi ţărani au văzut în Luther un aliat al lor, în special după ce a publicat, în 1520, Despre libertatea unui creștin, în care argumenta că un creștin nu este sclavul nimănui, ci slujitorul tuturor. Formula a rezonat cu ţăranii asupriţi de la acea vreme, care susţinuţi de unii lideri clericali protestanţi s-au răsculat împotriva aristocraţiei. Într-o declaraţie din 1525, ţăranii își argumentau cauza cu ajutorul Bibliei și al dreptăţii divine, ceea ce părea să indice că cel puţin unii dintre capii răscoalei îl citiseră pe Luther și făcuseră anumite conexiuni. Luther a dat un răspuns prin care respingea clar orice asociere între învăţăturile sale și cauza ţăranilor și a repudiat ideile răsculaţilor de folosire a forţei pentru a atinge scopuri biblice. În final însă, a ajuns să le ceară autorităţilor să apeleze tocmai la forţă pentru a înăbuși revolta, ceea ce s-a și întâmplat. Circa 100.000 de ţărani au murit în acele revolte.

ap-euro-ch-14-john-calvin-20-638În general, Luther a fost excesiv de protector cu interpretările sale biblice. Acest fapt l-a făcut să fie închis la alte păreri, să ţină cu încăpăţânare de unele convingeri eronate. Această inflexibilitate, dublată de o doză prea mare de încredere în sine și triplată de teama ca doctrina mântuirii prin credinţă să nu fie cumva distorsionată, a rezultat în izolare și în relaţii deficitare cu ceilalţi reformatori ai vremii, în special cu discipolii lui Erasmus, care aveau o abordare mai umanistă asupra religiei. Orice fel de deviaţii, în pasul reformei, în strategia de introducere a schimbărilor în biserică ori în adevărurile biblice descoperite de el, nu aveau să fie tolerate. „Gândirea lui Luther era evident vitală și dinamică, născută din experienţa unei relaţii cu Dumnezeu. Dar și alţi reformatori trăiseră experienţe care le-au schimbat gândirea, în feluri care nu mai coincideau cu preferinţele și predilecţiile lui Luther. Iar aceasta a dus la conflict”, explică profesorul de istorie James Payton. Notorii sunt discuţiile cu Zwingli și, ulterior, Calvin, pe care Luther le-a avut pe ceea ce rămâne una dintre erorile sale cele mai grave, și anume credinţa în doctrina transsubstanţierii, învăţătura catolică conform căreia pâinea şi vinul se transformă cu adevărat în trupul şi sângele lui Iisus Hristos, printr-un miracol euharistic, fără să își schimbe forma sau gustul, bineînţeles. Luther era absolut îngrozit de ideea că alţi reformatori credeau și promovau ideea că Cina Domnului este doar un simbol prin care se comemorează sacrificiului Lui și prin care credincioșii se declară membri din corpul Său, adică al bisericii.

Contrast+between+two+ReformersPentru Luther, aceasta însemna automat că Cina Domnului nu mai este despre harul divin, ci despre ceva ce face omul, deci mântuirea prin credinţă era automat înlocuită de mântuirea prin fapte în mintea celui care venea să participe la Cină și care putea pleca acasă crezând că va fi mântuit pentru asta. Astfel cei mai mari reformatori nu au putut face corp comun pentru a oferi unitate mișcării, iar rezistenţa lui Luther i-a făcut pe mulţi de-a lungul timpului să îl batjocorească pentru reminescenţele papale care se găseau în doctrinele sale și care discreditau cauza reformei. „Controversele pe acest subiect au ocupat mult timp și atenţie, care ar fi fost mai bine investite în lupta împotriva dușmanului comun; au produs o separare profundă și sentimente de alienare printre ei (reformatori, n.r.) (…) și, în această controversă, Luther era în dezavantaj atât în ce privește caracterul moral al spiritului în care se manifesta, cât și în acurateţea doctrinei pe care o susţinea” , explica William Cunningham, unul dintre cei mai cunoscuţi teologi ai secolului al XIX-lea.

Articol scris de Eliza Vlădescu pentru Revista Semnele Timpului nr. 12/2016.   După absolvirea Facultății de Comunicare și PR din cadrul SNSPA, Eliza Vlădescu a dat televiziunea pentru presa scrisă și de mai bine de 6 ani nu s-a uitat înapoi. Eliza face parte din echipa permanentă de redactori a revistei Semnele timpului.

 

 

 

Anunțuri

Luther și Calvin. Între dorinţe și realizări

Februarie 13, 2018

Acum 500 de ani, o mână de oameni au schimbat felul în care fusese înţeles și john-calvin-martin-lutherpracticat creștinismul timp de mai bine de un mileniu. Am putea încerca să ne imaginăm cum s-ar putea întâmpla acest lucru azi, dar nu am ajunge niciunde. Dacă revoluţiile ar putea fi anticipate, nu ar mai fi revoluţii. Iar oameni precum Martin Luther și Jean Calvin au fost revoluţionari în întreprinderea lor. Dar au fost ei eroi sau antieroi?

În mod inevitabil, reformatorii care au criticat Biserica Catolică a secolului al XVI-lea pentru corupţie și abuz de putere, în același timp redându-le oamenilor de rând libertatea de a crede în Dumnezeu și de a relaţiona cu El ca în biserica primară, sunt bărbaţi care împlinesc simultan ambele roluri, în funcţie de cei pe care îi întrebi. Încă de pe vremea lor și până în prezent au existat persoane care i-au lăudat și au crezut în munca lor și persoane care nu au putut să vadă decât scindarea bisericii și războaiele religioase care i-au urmat.

În prezent, atitudinea faţă de reformatori pare să fie în general pozitivă, chiar și în mediul catolic liberal, după reluarea dialogului teologic dintre catolici și luterani din anii 1960, după Conciliul Vatican II, și poate în special după ce papa Francisc le-a cerut în mod public scuze protestanţilor pentru persecuţiile din acel timp. În trecut, Francisc îl și lăudase pe Luther – excomunicat de Biserica Catolică – pentru puterea de a lupta împotriva corupţiei și a lăcomiei bisericii din acea vreme, în același timp trăgând semnale de alarmă pentru biserica pe care o conduce azi.

7243855_origTextele care s-au scris de-a lungul vremii despre reformatori au urmat în mare aceeași dihotomie, plecând de la interpretări ale acelorași texte lăsate de reformatori, ale corespondenţei dintre ei și ale impresiilor martorilor vremii. Atât de multă cerneală a scurs pe acest subiect, încât astăzi efortul e mai degrabă îndreptat spre spargerea miturilor care s-au creat cu privire la reformatori în ultimii 500 de ani. Din nefericire, nici aceste eforturi nu reușesc să păstreze întotdeauna o linie de echilibru între ce a fost bun și ce a fost rău în viaţa reformatorilor, ci acţionează într-o oarecare măsură tot ca avocaţi ai apărării sau ca procurori. Este însă un efort considerabil și cu un rezultat de înţeles, date fiind poziţiile extreme ale izvoarelor istorice.

Probleme s-au născut nu doar din disputele teologice, cât și din incongruenţele dintre creștinismul hristocentric al reformatorilor și anumite atitudini, comportamente și moduri de a gândi ale lor care nu au fost mereu cele de așteptat.

Articol scris de Eliza Vlădescu pentru Revista Semnele Timpului nr. 12/2016.   După absolvirea Facultății de Comunicare și PR din cadrul SNSPA, Eliza Vlădescu a dat televiziunea pentru presa scrisă și de mai bine de 6 ani nu s-a uitat înapoi. Eliza face parte din echipa permanentă de redactori a revistei Semnele timpului.

 

Reforma încăpăţânaţilor

Februarie 6, 2018

Reformatorii au pătruns în acest cadru nu cu noi abordări teologice ori cu adevăruri world-european-history-unit-6-renaissance-and-reformation-56-638neexplorate niciodată până atunci, ci cu răspunsuri la căutarea după adevăr a creștinului obișnuit. De aceea, atunci când unii sau toţi reformatorii s-au opus doctrinei purgatoriului, judecăţii particulare, cultului Fecioarei Maria, când au contestat rolul de intermediar al sfinţilor și realitatea transsubstanţierii, dar și când au negat autoritatea papei, lucrarea reformatorilor a fost privită, de cei care au primit-o, mai degrabă ca o simplificare a mesajului creștinismului. Ca o purificare de toate adaosurile istorice și de reinterpretările deformate ce denaturau acel creștinism care putea vorbi direct inimii credinciosului.

Sigur că acest rezumat nu este unul consensual. Catolicul Kirsch acuză „forţele civile, alimentate și exacerbate de mai multe elemente ale noii ordini, în multe părţi din Europa, [din cauza cărora] au început să apară condiţii politice și sociale care au împiedicat activităţile reformatoare libere ale bisericii și care i-au favorizat pe cei insolenţi și lipsiţi de scrupule, care au profitat de o oportunitate unică pentru a dezlănţui forţele ereziei și schismei, atât de mult timp ţinute în frâu de acţiunea armonioasă a autorităţilor eclesiastice și civile.” Însă istoria ţine să contrazică cel puţin descrierile care cuprind referiri la armonie.

22788871_729529467240250_8391543626438039328_nDupă încheierea Marii Schisme, Biserica Catolică a trecut printr-un veritabil vid de autoritate, provocat de un surplus de papi. Mai exact, pentru o perioadă de câteva decenii (1378-1415), creștinismul occidental experimenta o papalitate dublă și rivală, cu un papă la Roma și unul la Avignon disputându-și legitimitatea. Conflictul potenţat de corupţia fără perdea a aruncat papalitatea în dizgraţie, generând ceea ce istoria a înregistrat aseptic drept „sentiment anticlerical”. Dacă credincioșii și clerul se dispreţuiau reciproc, acest dispreţ era unul pasiv. Împotriva reformatorilor însă, clerul nutrea un dispreţ activ, surprins de Max Weber în Etica protestantă și spiritul capitalismului prin formularea unei reguli părtinitoare: „Să fie pedepsiţi ereticii, dar să fim indulgenţi cu păcătoșii.” Clerul era corupt, iar acesta era un păcat. Reformatorii forţau o schimbare însă, iar aceasta era o erezie. Biserica Catolică nu putea accepta reforma dinspre protestanţi așa cum a integrat apelurile interne la „reformare a capului și a membrilor” (reformatio in capite et in membris), pentru că, spre deosebire de acestea din urmă, reforma lui Luther și a celor ca el contesta sursele de autoritate ale Bisericii Catolice.

Atunci când au ridicat Scriptura drept unică autoritate, protestanţii au dat la o parte filosofii, elita catolică, papii și preoţii, iar când au pus Scriptura în mâinile credincioșilor, au eliminat orice intermediere eclesiastică între om și Dumnezeu. Biserica nu putea tolera o astfel de perspectivă, pentru că aceasta îi submina edificiul de putere civilă. Dorinţa liderilor bisericești după putere eclesiastică avea drept scop real influenţa politică și asigurarea buzunarului propriu. Totuși, o consecinţă neanticipată a eliminării puterii eclesiastice din ecuaţia conștiinţei creștinului de acum protestant a fost, cum spunea Weber, „înlocuirea formei anterioare de control cu alta nouă. A însemnat repudierea unui control foarte lax, pe vremea aceea greu de perceput în practică și în cele mai multe cazuri doar formal, în favoarea unei reglementări a totalităţii comportamentelor, care, pătrunzând în toate sectoarele vieţii private și publice, era infinit mai împovărătoare și aplicată făţiș.”

A meritat preţul? Faptul că recunoaștem că, pentru restaurarea demnităţii de conștiinţă 13770486_10210084331444542_1081233949543833566_nși pentru eliberarea accesului la educaţie religioasă, a fost nevoie de un preţ, pe care l-au plătit deopotrivă credincioșii, dar și reformatorii, este în sine un argument că Reforma protestantă nu a decurs firesc, natural, din circumstanţele sociale, religioase, politice și culturale în care s-a născut. Chiar dacă am putea simplifica întreg contextul istoric al Reformei până l-am reduce la un complex exhaustiv de cauze și efecte, tot am fi nevoiţi să ne oprim în faţa liberului-arbitru al personajelor-cheie din întreaga schemă. Cu cât admitem că aceste personaje sunt mai multe (nu doar Luther, ci și mulţi alţi reformatori), cu atât realizăm în câte alte puncte ar fi putut ceda cusătura reformată. Iar dacă ne-am concentra pe varianta reducţionistă, punând întregul merit pe umerii lui Luther (deși de ce am face una ca asta?), am fi nevoiţi să recunoaștem că o simplă retractare ar fi putut demola întreg eșafodajul protestant. Cu siguranţă, cuvintele lui Luther „aici stau și nu pot face altfel” nu erau o constatare resemnată a determinismului divin. Ele au fost o alegere. Prin urmare putem spune că reforma, deși profund necesară, a fost departe de a decurge cu necesitate.

[1]Margaret Drabble, Margery Kempe, The Oxford Companion to English Literature, Oxford University Press, New York, 1998.

[2]Julian of Norwich, Revelations of Love, Bantam Doubleday Dell Publishing Group, Inc., New York, 1996.

[3]Michael Reeves, The Unquenchable Flame, B&H Publishing, Nashville, Tennesse, 2010.

[4]Diana Webb, Medieval European Pilgrimage, Palgrave Macmillan, 2002.

[5]Herbert Spencer, Individul împotriva statului, Editura Timpului, Iași, 1996.

[6]„Michael Reeves, op. cit. ”.

[7]Hans J. Hillerbrand, Protestant Reformation, Harper Perennial, New York, 2009.

[8]Payton Jr. Payton Jr., Getting the Reformation Wrong: Correcting Some Misunderstandings, InterVarsity Press, 2010.

[9]Max Weber, Etica protestantă și spiritul capitalismului, Antet, București, 2003.

[10]„Ibidem.”

[11]„Ștergerea graniţelor dintre sacru și profan în viaţa credincioșilor este contabilizată de unii sociologi ai religiei drept cauză primară a curentului de secularizare prezent în Vestul contemporan al Europei.”

[12]„Mulţi dintre ei nu doar repudiaţi, ci transformaţi în martiri. ”.

Articol scris de Alina Kartman redactor Semnele Timpului pentru Revista Semnele Timpului nr. 12/2016. Are peste 9 ani de experiență în presa online din România și, atunci când nu scrie pentru ST, îmbină jurnalismul cu videografia și copywriting-ul la studioul KiteMedia.

 

 

Dacă Evul Mediu ne-ar da share location…

Februarie 5, 2018

Cele mai notorii coordonate ale religiei Evului Mediu sunt indulgenţele, pe care preoţii leScanned by: Retouched by: DT-MAQC'd by: DT-SK vindeau credincioșilor, și licenţele spirituale, pe care le revendicau gratuit pentru ei înșiși. Însă, în timp ce e drept că, potrivit raportului istoric, Martin Luther și-a cristalizat indignarea teologică din cele 95 de teze după ce l-a întâlnit pe infamul călugăr Johann Tetzel (un abil vânzător de indulgenţe), la fel de corect este și că în fundalul Reformei s-au întrepătruns numeroși alţi factori, de diferite naturi.

În Evul Mediu, spunea Nae Ionescu în „Cuvântul introductiv” la Individul împotriva statului, de Herbert Spencer, „viaţa se scurgea în comunitate și prin comunitate.” Individul sau personalitatea umană lipsea din ecuaţie. „Nu lipsa individualităţilor – ci lipsa conștiinţei individualităţii caracterizează deci veacul de mijloc. (…) Între om și Dumnezeu, stătea biserica”, spunea el, transmiţând astfel că omul nu putea fi mântuit în afara bisericii și că biserica era cea care legitima individul sau care oferea legitimitate unui adevăr. Fără comunitate, individul nu avea nicio semnificaţie și nicio valoare.

Tradiţia, colectivismul și ierarhia erau nu doar nuclee ale moralităţii societăţii medievale, ci și baza autorităţii bisericii din acea epocă. Însă acest raport de forţe a început să se schimbe pe măsură ce tot mai mulţi oameni lăsau satul pentru oraș. La oraș, printre alte avantaje, s-au resimţit efectele unui acces mai facil la educaţie, iar medievalii care au beneficiat de aportul de cultură inaccesibil celor de la ţară au devenit tot mai receptivi la ideile noi și mai predispuși să își modeleze o identitate individuală. Însă orașele, care la început păreau cămine ale oportunităţii, s-au transformat brusc în incubatoare ale groazei, după ce „moartea neagră” a decimat generaţii întregi de europeni.

protestant-reformation-8-638Marea Ciumă a ucis, în timp record, majorităţi uriașe de orășeni. Pornită la jumătatea secolului al XIV-lea, în Florenţa, unde a fost adusă de șobolanii plimbaţi pe corăbiile care legau Orientul Îndepărtat de Europa, ciuma a exterminat între 45 și 75% din populaţia cetăţii italiene, în primele șase luni. În Veneţia, 60% dintre locuitori au murit în primele opt luni. Oamenii erau lipsiţi de apărare în faţa unei ameninţări despre care medicii nu aveau suficiente cunoștinţe și împotriva căreia nu aveau nicio armă. Mușcăturile de purici și păduchii erau la ordinea zilei, așa că mulţi nu au distins mușcăturile de șobolani de bubele lor obișnuite. Însă după o astfel de mușcătură, infecţia se incuba în doar câteva zile (între două și șase), bolnavul suferea hemoragii subcutanate, care se umflau, formau cheaguri de sânge și duceau la necroză celulară. Celulele moarte otrăveau apoi sistemul nervos, ceea ce arunca omul într-o agonie insuportabilă, care culmina cu decesul. Medievalii erau obișnuiţi cu morţile infantile, cu decesele mamelor la naștere, cu accidentele de muncă și nu nutreau speranţe deșarte cu privire la abilităţile doctorilor, ale căror tratamente se dovedeau adesea precare în faţa infecţiilor și febrelor care făceau ravagii. Însă ciuma i-a năucit, fără avertizare, și doar extrem de puţini au scăpat neatinși. Supravieţuitorii au fost traumatizaţi de sinistrul experienţei, asimilând și mai mult moartea ca pe o realitate a vieţii. Unii istorici remarcă posibilitatea ca mulţi să fi devenit sensibil interesaţi de mântuirea din păcat și de viaţa de apoi tocmai ca urmare a faptului că au întâlnit atât de aproape moartea.

De altfel efervescenţa religioasă a epocii nu are concurenţă. „Niciodată nu fuseseră Johann_Daniel_Lebrecht_Franz_Wagner_-_Friar_Johann_Tetzel_Selling_Indulgences.Jpegplătite mai multe slujbe pentru morţi, niciodată nu fuseseră ridicate mai multe biserici și niciodată nu fuseseră întreprinse mai multe pelerinaje”ca în perioada aceea, scrie Michael Reeves în The Unquenchable Flame (Nepotolita flacără). „Literatura devoţională – la fel de diversă în conţinut cum este și astăzi – era extrem de populară printre cei care știau să citească.” În virtutea educaţiei lor colectiviste, medievalii se îndreptau tremurător spre biserică sperând ca, dinspre ea, să vină răspunsurile și nădejdea de care aveau nevoie. Unii dintre ei vedeau cum preoţii avizi de lux și dependenţi de opulenţă își alimentau vistieriile din comerţul cu indulgenţe. Alţii vedeau cum elitele bisericești nu ţineau cont de reguli care se aplicau preoţilor locali – cum ar fi celibatul –, ba încă transformaseră instituţiile lor în monumente de nepotism. Însă reputaţia religiei părea să metabolizeze cu ușurinţă devianţele preoţești, care tindeau spre generalizare. „Mulţi aveau motive de nemulţumire, însă marea majoritate găseau desfătare în religie”, scrie Reeves. Până și lecturile profane aveau mesaje spirituale. Vezi, de exemplu, Divina comedie, a lui Dante, care pregătise un loc special în infern pentru papii corupţi. Cei care citeau ironia o gustau, semn că biserica putea duce satira. „Desigur că existau papi bătrâni și corupţi și preoţi care beau cam mult înainte de mesă”, scria Reeves. „Dar faptul că oamenii puteau râde de ei arăta cât de solidă și sigură părea biserica. Părea că le poate duce pe toate. Iar faptul că se voia înlăturarea uscăturilor arată că oamenii iubeau copacul.” Parţial, Biserica Catolică admite astăzi existenţa crengilor uscate. Iar perspectiva instituţională lărgește spectrul accesibil simplului creștin.

Catholic+Church+Corruption +Sale+of+IndulgencesEnciclopedia catolică New Advent recunoaște ravagiile făcute de plaga corupţiei preoţești, însă o așază în contextul unui mileniu de netulburată hegemonie catolică, instaurată atât cu bune, cât și cu rele. „După ce organizaţia eclesiastică și-a atins maxima dezvoltare”, scriu autorii, „organele eclesiastice de guvernământ au început să nu se mai rezume doar la domeniul bisericesc, ci au influenţat aproape fiecare sferă a vieţii de zi cu zi.” Consensul istoric validează așadar corupţia preoţimii din acea perioadă, diferenţele vizând pe de o parte extinderea acestui fenomen, pe de altă parte natura cauzelor lui. Potrivit enciclopediei amintite, corupţia ar fi fost totuși o manifestare mai degrabă excepţională, care s-ar fi împământenit pe nesimţite: „Treptat, un caracter lumesc regretabil a început să se manifeste în sânul elitelor eclesiastice. Obiectivul lor suprem – de a conduce omul la scopul lui etern – rareori le mai capta atenţia, iar activităţile lumești au devenit în prea multe cazuri interesul lor primar. Puterea politică, bogăţiile materiale, poziţia privilegiată în viaţa publică, apărarea vechilor drepturi istorice, interesele pământești, de diferite soiuri, erau prea adesea ţinta ultimă a multor membri ai elitei preoţești.” În strânsă legătură cu toate acestea, numeroși conducători bisericești legau prietenii interesate cu conducătorii laici, deschizându-și astfel calea către abuzuri. De altfel, scriu autorii, „mulţi episcopi și stareţi se comportau mai degrabă ca niște conducători laici decât ca slujitori ai bisericii. Luxul era la ordinea zilei printre elitele clericale, în timp ce preoţii aflaţi mai jos în rang erau adesea oprimaţi.”

Atunci când notează însă că „poporul creștin era devastat de ignoranţă, superstiţie, slide_7indiferenţă religioasă și imoralitate”, autorul catolic atinge un punct și mai nevralgic. Poporul era „devastat de ignoranţă” pentru că era menţinut în această stare de un cumul de factori care avantajau autoritatea bisericii. Între aceștia, frecvent întâlnită pe listele cu reproșuri, este oficierea slujbelor în limba latină, pe care credincioșii de rând nu o puteau înţelege, dar și absenţa Scripturii traduse pe limba poporului. Acesta este contextul în care istoricii notează impactul uriaș pe care l-a avut faptul că reformatorii au pus în circulaţie scrieri religioase vernaculare (în limba vorbită zi de zi de locuitorii ţării din care făceau parte) și mai ales au tradus Biblia din limbile vechi în cele actuale. Iar răspândirea ideilor protestante a fost propulsată într-un ritm greu de stăvilit și datorită inventării tiparului. Până în 1523, nu mai puţin de 1.300 de broșuri cu semnătura lui Martin Luther văzuseră lumina tiparului. Un calcul făcut de istoricul Hans J. Hillerbrand în The Protestant Reformation (Reforma protestantă) estimează că, dacă fiecare dintre aceste broșuri a fost reprodusă de 750-800 de ori, putem vorbi deja despre un total de un milion de exemplare. „Predica despre indulgenţă și har”, cea mai populară dintre scrierile lui Luther, a fost publicată în limba germană în 1518 și republicată de 14 ori în 1518, de 5 ori în 1519 și de 4 ori în 1520. „Avem tendinţa să subestimăm dimensiunile acestui val de propagandă”, scria Hillerbrand.

Racordaţi și ei, la fel ca intelectualii vremii, la tendinţa renascentistă de a readuce în actualitate valorile coagulate în lucrările anticilor, reformatorii aprind interesul credincioșilor pentru scrierile primilor părinţi ai creștinismului. Vocea apostolului Pavel reîncepe să se facă auzită pe tema doctrinei mântuirii, atât de prezentă în scrierile sale. Iar aplecarea reformatorilor către recâștigarea sensului primar al cuvintelor Scripturii (vezi efortul curator al lui Erasmus, care a dorit să elibereze Cuvântul de sub interpretările catolice) a rezonat profund cu dorinţele oamenilor de a-și ști sufletele puse la adăpost de focurile eterne ale iadului și chiar de cele temporare, ale purgatoriului.

The+Catholic+Church+stopped+selling+false+indulgences+.+End+to+simonyDacă în tot acest timp elitele eclesiastice păreau mai preocupate de securizarea propriilor poziţii de autoritate, reformatorii păreau nu doar dornici, ci și calificaţi să răspundă celor mai profunde frământări ale credincioșilor. Dar aici perspectivele diferă. Istoricul catolic Johann Peter Kirsch spune că, deși era măcinată de corupţie, biserica era încă o instituţie în foarte mare măsură funcţională, care mai greu a fost lovită de Reformă decât de necinste și de conștientizarea necinstei la un loc: „Doctrina Bisericii, cu adevărat, rămăsese pură; era încă ușor să întâlnești vieţi neprihănite prin toate colţurile Europei, iar numeroasele instituţii de binefacere întreţinute de biserică în perioada medievală își continuau nestingherite activităţile.”

Istoricul calvinist James R. Payton Jr. conturează însă un tablou al mediului teologic medieval din care nu doar că lipsește puritatea doctrinară, dar în care domnește o varietate confuză și contradictorie de opinii cu pretenţii doctrinare. Payton sintetizează că, „până la finalul secolului al XV-lea, chestiunile controversate presupuneau întrebări despre măsura în care natura umană a fost afectată de păcatul originar (complet, parţial, într-o mică măsură), despre îndreptăţirea faţă de Dumnezeu (doar prin credinţă, prin credinţă și fapte, doar prin fapte), despre ce fel de autorităţi ar trebui recunoscute (doar Scriptura, doar teologia bisericească, doar Scriptura așa cum este predată de părinţii bisericești, conștiinţa), despre cum se aplică sacramentele (automat, doar dacă sunt acceptate prin credinţă, doar ca simboluri care stimulează credinţa) și despre natura predestinării divine (prevedere, decizie divină, refuz din partea lui Dumnezeu de a cunoaște)”. Astfel, ca urmare a diverselor afinităţi filosofice manifestate de membrii elitei teologice catolice, începând cu secolul al XIV-lea drumurile interpretărilor teologice se despart în căi care, devine evident, nu se mai pot intersecta nici între ele, însă nici cu interesele creștinului de rând.

Articol scris de Alina Kartman redactor Semnele Timpului pentru Revista Semnele Timpului nr. 12/2016. Are peste 9 ani de experiență în presa online din România și, atunci când nu scrie pentru ST, îmbină jurnalismul cu videografia și copywriting-ul la studioul KiteMedia.

 

 

Reforma protestantă, între obstinaţie și necesitate

Ianuarie 11, 2018

Acum jumătate de mileniu, cuiul lui Luther a prins cele 95 de teze pe ușa catedralei slide_3din Wittenberg. În ce lumină se văd azi motivele care au dus la Reformă?

Margery Kempe ieși din confesional, împiedicându-se ca un om beat. Era a treia ei vizită în acea zi pentru mărturisirea păcatelor, iar plânsul, foamea și conștiinţa îi luaseră tribut echilibrul. Nimic neobișnuit pentru ea. Era în fiecare zi la biserică, unde se ruga fierbinte și adesea în lacrimi pentru iertare. Felul în care implora mila lui Hristos o făcuse cunoscută în întreaga comunitate catolică din Lynn, Norfolk (Anglia), dar puţini erau cei care o mai credeau în toate minţile. Cei mai mulţi erau fie înfricoșaţi, fie dezgustaţi de femeia care fusese tulburată până la paroxism după ce i s-a născut primul copil. Devenise atât de apăsată de simţământul păcătoșeniei ei respingătoare, încât se zbuciuma zilnic și public pentru obţinerea iertării divine. Deși se spune că era analfabetă, învăţase pe de rost Pater noster, Ave Maria, Cele Zece Porunci și alte câteva doctrine religioase, iar memoriile ei, dictate preotului căruia i se confesa la biserică, sunt considerate prima lucrare autobiografică scrisă vreodată în limba engleză.

Unii istorici spun că, din cauza naturii autobiografice a scrierii lui Kempe, cartea este cea mai profundă imersiune literară în viaţa unei femei din clasa de mijloc din Evul Mediu.

reformation-review-4-638În secolul al XIV-lea, în care a trăit Margery Kempe, doar bărbaţii – mai exact preoţii – aveau dreptul să interpreteze Scriptura și acţiunile lui Dumnezeu. Femeile Îl puteau interpreta pe Dumnezeu doar în sens mistic, prin hipersensibilizarea simţurilor – vedenii, auzenii, viziuni spirituale, inspiraţie verbală sau iluminare intelectuală.

De aceea, din condiţia de medieval (încolţit de propria lipsă de educaţie, de ignoranţa care decurge din aceasta și de superstiţii) și, pe deasupra, și de femeie, era aproape firesc ca Margery Kempe să dispere în privinţa mântuirii. În ziua în care a ieșit dezechilibrată din confesional, a început să vadă diavoli înconjurând-o, îmbrâncind-o, făcând-o să se muște și să se zgârie. „Știa de când a ieșit de la spovedanie că nu era suficient de neprihănită pentru a merita să fie mântuită.” Culpabilitatea propriei insuficienţe a făcut-o pe Margery să pornească într-un turneu lung, extenuant și exorbitant în câteva zeci din cele mai cunoscute locuri de pelerinaj din Europa. Auzise că din acele locuri sfinte se pot cumpăra indulgenţe, așa că a cumpărat astfel de certificate de iertare pentru prieteni, pentru dușmani, pentru sufletele captive în purgatoriu și pentru ea însăși.

These+practices+went+unquestioned+during+the+Middle+AgesCâteva zeci de ani mai târziu, un alt credincios catolic, de astă dată german și bărbat, dar tulburat și el, peste măsură, de propria vinovăţie în faţa unui Dumnezeu pur, avea să reclame hârtiile în care Margery Kempe își punea speranţa pentru mântuire. Doctrine false și malpraxis bisericesc! Martin Luther, căci despre el este vorba, s-a putut da un pas înapoi, astfel încât să vadă dimensiunea nedreptăţii vânzării de șanse pentru rai. Însă același Luther a făcut și un salt înainte, catalizând multifaţetata revoluţie a Reformei Protestante. Despre ce l-a ajutat pe Luther să pornească acest seism spiritual, istoricii vorbesc în termenii „cauzelor”, precum și în ai „antecedentelor”. Diferenţa este una de substanţă: A fost Reforma Protestantă un rezultat inevitabil al circumstanţelor în care s-a născut? Sau nu?

Articol scris de Alina Kartman redactor Semnele Timpului pentru Revista Semnele Timpului nr. 12/2016. Are peste 9 ani de experiență în presa online din România și, atunci când nu scrie pentru ST, îmbină jurnalismul cu videografia și copywriting-ul la studioul KiteMedia.

Salvarea unităţii dintre cunoaştere şi acţiune în cultura europeană

Decembrie 25, 2017

Paradigma pozitivistă a cunoaşterii a stat la baza unei schizofrenii generalizate, care dăCitat-Grigore-Moisil seama de actuala criză a civilizaţiei de tip european.

Pe scurt, ea se poate caracteriza ca o neputinţă congenitală a discursului modern de a stăpâni, prin Logos, realitatea pe care pretinde că o reflectă. Cred că devierile antiumaniste ale unor ideologii umaniste (prin proiectul lor iniţial) trebuie puse în legătură cu hiatusul dintre discurs şi conduită, propriu culturii moderne, cu incapacitatea discursului unui subiect de a norma şi de a modela conduita aceluiaşi subiect. Cele mai bune produse ale discursului au fost… alte discursuri, iar nu oameni adevăraţi. Pentru perioada actuală, putem medita la ravagiile pe care le fac „misiunile de pace” în diferite părţi ale lumii sau aşa-zisele „revoluţii” care au distrus unitatea unor naţiuni şi echilibrele de putere din zone mari ale lumii. De cinci secole, Puterea şi Adevărul se situează pe poziţii adverse, iar „Minciuna stă cu Regele la masă”.

În legătură cu hiatusul dintre subiectul cunoaşterii şi subiectul acţiunii, problema implicaţiilor dezvoltării ştiinţei şi tehnicii asupra condiţiei umane ocupă un loc privilegiat în filosofia europeană contemporană (ea este prezentă în aproape toate curentele importante care au tratat criza civilizaţiei şi/sau culturii europene). Voi înlocui o analiză a acestor tematizări, care nu-şi are locul aici, cu una dintre cele mai sintetice şi mai plastice caracterizări a stării de fapt. Ea aparţine savantului român Grigore C. Moisil: „Vine bietul homo faber la altarul îngrijit de homo cogitans şi-l întreabă: cum să fac un filtru să scap de sărăcie? Oracolul îl învaţă să facă maşini cu abur, să meargă mai repede, ca să nu vadă nici la dreapta nici la stânga; cum să facă lumină electrică, să poată lucra şi noaptea.- Mi-e foame.- Ia-ţi televizor! – Mi-e sete.- Ia-ţi telefon! – Mi-e dor… – Citeşte gazeta!”

1393749_630510856992190_661416461_nDin fericire, Reforma s-a manifestat şi ca un moment necesar în evoluţia cunoaşterii umane (mai precis, în evoluţia raportului dintre ştiinţă şi religie, a relaţiei dintre Raţiune şi Credinţă) şi abia apoi ca un moment în evoluţia raporturilor de putere dintre biserică şi societate, pentru ca, în final, să devină, prin consecinţele sale, un moment de răscruce în evoluţia religiei creştine. Cum s-a salvat civilizaţia iudeocreştină de acest marasm? Prin Reformă şi prin consecinţele sale asupra civilizaţiei, culturii şi religiei. Printre acestea, naşterea religiei protestante şi ulterior a cultelor neoprotestante, care au reintrodus în religia creştină câteva principii fără de care creştinismul nu ar fi putut să ţină piept valului de raţionalism ateu, de criticism demitizant şi de emancipare umană. E vorba, în primul rând, de principiul liberului-arbitru şi de cel al libertăţii de gândire şi de exprimare, dar şi de Sola Scripura, în care văd un principiu metodologic excepţional, care a asigurat continuarea procesului de Cunoaştere şi de Gândire Critică în afara paradigmei moderne care a renunţat la transcendenţă în favoarea imanenţei, cu preţul îngustării fără precedent a câmpului cunoaşterii umane.

Martin Luther şi urmaşii lui au salvat ideea de Dumnezeu ca principiu explicativ şi, în acelaşi timp, demnitatea gândirii umane ca manifestare a raţiunii şi a libertăţii – prin urmare, unitatea dintre credinţă şi voinţă, dintre gândire şi acţiune. Când spune, în faţa Dietei din Worms: „Aici stau, nu pot altfel, aşa să-mi ajute Dumnezeu!”, Luther re-afirmă nişte principii constitutive pentru creştinism: caracterul revelat al Adevărului, revelat prin intermediul Bibliei, precum şi obligaţia unui credincios de a respecta cu sfinţenie Cuvântul revelat. El dădea, totodată, o lecţie de onestitate intelectuală şi de integritate morală care a marcat zorii modernităţii.

Insist: Reforma nu a introdus aceste principii în creştinism, ci le-a re-introdus. Cred că Ernest Renan avea dreptate când spunea că, într-un anumit sens, protestantismul a însemnat o întoarcere la creştinismul iniţial. Intoleranţa agresivă manifestată într-o lungă perioadă din istoria Bisericii Catolice a fost percepută ca trădare a creştinismului genuin, ca părăsire a spiritului revoluţionar care l-a animat la apariţie, după cum islamul poate fi privit ca „un soi de revenire a iudaismului”

Despre multe reforme s-a spus că au fost „revoluţii”, iar majoritatea lor aşa au rămas în istorie, ca revoluţii. Ironia face ca una dintre cele mai radicale revoluţii din istoria omenirii să rămână cunoscută ca reformă. Încă o dovadă a modestiei acelor oameni excepţionali care au preferat să nu facă pe placul unor puternici ai zilei, ci să fie pe placul lui Dumnezeu, care s-au lăsat ostracizaţi, marginalizaţi, persecutaţi, schingiuiţi şi chiar ucişi doar fiindcă au crezut în Dumnezeu, au respectat cu sfinţenie Cuvântul Lui, şi-au ajutat semenii, au refuzat să ucidă şi să mărturisească strâmb, au trăit cumpătat şi au câştigat doar din munca lor şi cu voia Domnului. Aceşti oameni au dat naştere „moralei protestante”, pe care un geniu ca Max Weber o vedea ca piatră de temelie a capitalismului, filosofiei analitice, gândirii critice, pragmatismului, civilizaţiei britanice, celei nord-europene şi celei nord-americane. Aceşti oameni, care au schimbat civilizaţia umană din temelii şi-au spus… „reformaţi”.

Din păcate, în spaţiul românesc s-a repetat ceea ce s-a tot spus despre „refuzul istoriei” la poporul român. Printre alţii, Lucian Blaga vorbea despre teama de istorie a românilor, despre tendinţa acestora de a se replia într-o lume autarhaică: de fiecare dată când erau pe punctul de a intra în istorie, de a dezvolta o cultură majoră, ca în timpul Reformei, de pildă, românii s-au repliat într-o lume autarhică, „dezertoare”, care privilegia viaţa organică, folclorul, obiceiurile locului, o lume „fără perspective”, pentru care mult lăudatul sat românesc reprezintă expresia cea mai fidelă.

Dar să nu disperăm! Ultima noastră reformă politică am numit-o „revoluţie”. Să sperăm că vom reuşi să facem şi o revoluţie culturală, sufletească şi spirituală, pe care am putea s-o numim „reformă”.

Articol scris de Dumitru Bortun – doctor în Filosofie al Universității din București, este profesor la Școala Națională de Studii Politice și Administrative și președintele Juriului de Onoare al Asociației Române de Relații Publice. A publicat peste 100 de lucrări, în domeniile: epistemologie, semiotică, etică, relații publice, comunicare politică și responsabilitate socială corporativă, pentru Revista Semnele Timpului nr. 12/2016

 

 

Salvarea idealului cunoaşterii depline în varianta sa creştină

Decembrie 24, 2017

12190094_459073150963465_5065547875208505678_nDin păcate, noua paradigmă culturală, care a afectat civilizaţia europeană din ultimele secole, a avut din capul locului nişte limite greu de observat în contextul entuziasmului general cu privire la întoarcerea spre om (unul dintre marile idealuri renascentiste), spre natură (alt ideal al Renaşterii), spre imanenţă (ideal de cunoaştere care a devenit în scurt timp ideal de raţionalitate şi etalon al atitudinii realiste în faţa realităţii). Singura reacţie viguroasă la această degradare a ideii de transcendenţă a fost Reforma.

Nici Biserica Apuseană, nici Biserica Răsăriteană nu ar fi putut contracara avansarea ateismului, adică al raţionalismului, pozitivismului şi scientismului, glorificate în numele emancipării de religie, deoarece prin „religie” savanţii moderni şi filosofii iluminişti înţelegeau exact religia romano-catolică şi pe cea creştin-ortodoxă. Când acuzau gândirea speculativă, discuţiile scolastice sau lipsa de relevanţă pentru viaţa practică, ei se refereau exact la aceste religii. Tot aşa cum referirile lor la arbitrariul tradiţiei sau la corupţia clerului vizau Biserica Romano-Catolică; promiscuitatea morală şi misticismul pe care le descrie Denis Diderot în Călugăriţa (1796) se refereau la atmosfera din mânăstirile catolice ale Franţei.

Ghilotina iacobinilor a fost un răspuns la rugurile Inchiziţiei, iar cuvântul Vaticanului nu mai avea relevanţă.

12552957_730291860437313_992219200434854535_nApostolii Reformei au avut marele merit de a fi preluat o sarcină pe care catolicismul nu o mai putea duce la îndeplinire: opoziţia faţă de o viziune despre lume şi o atitudine faţă de cunoaşterea acesteia care aveau nişte limite încă invizibile la nivel empiric, dar care din perspectivă biblică erau expresia celui mai mare păcat: trufia. Luther, Huss, Wycliffe, Zwingli, Calvin, fraţii Wesley şi alţii au fost tot timpul conştienţi de riscul acestui păcat, iar iluziile savanţilor moderni nici nu le-au trecut prin cap. Care erau aceste iluzii? În primul rând, discursul ştiinţific al modernităţii este considerat cu atât mai obiectiv cu cât elimină mai mult subiectul cunoscător; dar acesta este, în acelaşi timp, şi subiectul acţiunii. În al doilea rând, pozitivismul legitimează iluzia unei raţiuni umane nelimitate şi a posibilităţii unei obiectivităţi depline a cunoaşterii umane. În al treilea rând, adevărul este conceput ca o corespondenţă între o realitate (primă) şi un discurs (întotdeauna, secund), ceea ce exclude posibilitatea participării discursului la naşterea realităţii sau la schimbarea acesteia.

Articol scris de Dumitru Bortun – doctor în Filosofie al Universității din București, este profesor la Școala Națională de Studii Politice și Administrative și președintele Juriului de Onoare al Asociației Române de Relații Publice. A publicat peste 100 de lucrări, în domeniile: epistemologie, semiotică, etică, relații publice, comunicare politică și responsabilitate socială corporativă, pentru Revista Semnele Timpului nr. 12/2016

O societate „dezvrăjită” și o cunoaștere tot mai exactă și tot mai îngustă

Decembrie 17, 2017

Cât despre cunoaşterea societăţii, ea s-a instalat mai greu, abia odată cu pozitivismul lui karl-marx-30495 Auguste Comte şi cu realismul istoric al lui Karl Marx. Pentru ei, istoria nu mai era o manifestare a Ideii – nici a proiectului divin (ca în creştinism) sau a Spiritului Absolut (ca la Hegel), ci, dimpotrivă, ideile sunt considerate manifestări istorice, devenind ele însele obiect de cunoaştere. Spiritul nu mai este o realitate transcendentă vieţii sociale, ci un parametru al acesteia: o simplă conştiinţă a existenţei (Marx). În cel mai pur spirit pozitivist, care era ostil „discuţiilor scolastice” despre lucruri care nu pot fi cuantificate şi măsurate, Engels avea să spună că, odată cu concepţia prietenului său Marx, filosofia a fost alungată nu numai din natură, ci şi din istorie („filosofia” în sensul de filosofie speculativă): „Pretutindeni problema nu mai constă în a născoci conexiuni, ci în a le descoperi în fapte.”

În viziunea lor, tributară modei intelectuale a momentului – pozitivismul –, nimic nu merită luat în discuţie dacă nu poate face obiectul unui experiment ştiinţific sau al practicii materiale – aşadar, dacă nu poate fi luat sub control de raţiunea umană şi de simţurile noastre.

De fapt, în urma acestui proces, calea spre adevăr a fost îngustată mai mult ca niciodată în istoria omenirii: cu cât cunoştinţele se doreau mai obiective, mai măsurabile şi mai controlabile, cu atât mai puţine domenii ale realităţii intrau în „posibilul cognitiv”, adică în zona în care se poate vorbi de o cunoaştere autentică. Epoca modernă a propus ca drum spre adevăr o potecă foarte îngustă, flancată într-o parte de „stâncile” gândirii speculative, căreia i se reproşa lipsa de întemeiere în experienţa umană, iar în cealaltă parte de „prăpastia” misticismului, respins fiindcă venea dintr-o tradiţie a superstiţiilor şi a credinţelor iraţionale.

karl_marx_om_5482Adepţii concepţiei pozitiviste au rămas prizonierii unei viziuni asupra „ştiinţei” şi a „ştiinţificităţii” care i-a determinat să elimine multe forme de cunoaştere din Cetatea Cunoaşterii Obiective. De pildă, cunoaşterea artistică sau cunoaşterea religioasă, etichetată drept „mistică”, nu poate intra în „forma canonică de cunoaştere”, deşi în toate religiile mari ale lumii (iudaism, budism, confucianism şi creştinism), care propun ca ideal cunoaşterea de sine, aceasta are un rol fundamental, substituind aşa-zisa cunoaştere „obiectivă” definită în termenii culturii (vest)europene.

În această paradigmă, elementul subiectiv nu poate fi obiect al cunoaşterii; el nu intră în spaţiul „posibilului cognitiv”, fiindcă subiectul cunoscător este suspectat că îşi ia dorinţele drept realitate, visele drept posibilitate şi că, în genere, se proiectează pe sine în realitatea pe care pretinde că o cunoaşte. În acest spaţiu, „curăţat” de subiectivitate, nu există limite de claritate şi de obiectivitate: „Tot ce poate fi gândit în genere poate fi gândit clar”, credea Wittgenstein. În concluzie, poate fi obţinută o imagine obiectivă completă asupra lumii, iar scopul ştiinţei este tocmai obţinerea acestei imagini.

Idealul obiectivităţii depline a fost moştenit de ştiinţa modernă de la creştinism, unde insula-ekklesia-eu-sunt-calea-adevarul Mântuitorul afirmă: „Eu sunt Calea, Adevărul şi Viaţa”, deci unde adevărul este total şi etern. Numai că adevărul dorit de savanţi nu mai era un adevăr revelat, ca în creştinism, ci unul construit, elaborat, obţinut cu trudă şi sacrificii de nişte oameni dotaţi cu calităţi de excepţie. De fapt, savantul modern s-a erijat, mai mult sau mai puţin conştient, într-o zeitate capabilă să ajungă la cunoaşterea deplină. Savantul modern s-a vrut în locul lui Dumnezeu.

Articol scris de Dumitru Bortun – doctor în Filosofie al Universității din București, este profesor la Școala Națională de Studii Politice și Administrative și președintele Juriului de Onoare al Asociației Române de Relații Publice. A publicat peste 100 de lucrări, în domeniile: epistemologie, semiotică, etică, relații publice, comunicare politică și responsabilitate socială corporativă, pentru Revista Semnele Timpului nr. 12/2016

 

Când faţa lumii se schimbă

Decembrie 14, 2017

Semnificaţia epistemologică a Reformei Protestante si consecintele sale asupra civilizatiei, culturii si religiei.

După Iisus, adică în epoca numită „după Hristos – d.Hr.”, istoria omenirii nu s-a tragedia-veacurilorconfundat cu istoria creştinismului şi, după cum se ştie, nu a fost istoria unui marş triumfal al creştinismului spre universalizarea sa şi unificarea genului uman. Dimpotrivă, această istorie poate fi caracterizată mai degrabă ca o manifestare a „marii lupte” (the great controversy, engl.), după expresia consacrată de Ellen White în cartea cu acelaşi nume din 1888. O luptă cu mulţi eroi şi cu multe victime, care a făcut ravagii în civilizaţia, cultura şi religia umanităţii.

Reforma a fost un moment crucial al acestei istorii şi consider că semnificaţia ei poate fi înţeleasă doar dacă o abordăm din două perspective: (1) ca moment al marii lupte şi (2) prin prisma consecinţelor sale asupra civilizaţiei, culturii şi religiei. Unii specialişti văd istoria modernităţii ca pe un proces de eliminare a transcendentului din tabloul explicativ al lumii – proces început în legătură cu universul fizic, odată cu Galilei şi Newton, continuat cu eliminarea transcendentului din cunoaşterea societăţii, odată cu Machiavelli, Comte şi Marx, apoi cu secularizarea spaţiului public prin retragerea credinţei în viaţa privată şi privarea religiei de funcţia de legitimare în sfera publică şi finalizat odată cu transformarea universului cultural într-un univers de semne, prin reducerea realităţii la discurs şi scutirea cercetătorilor de sarcina de a descoperi ce se află dincolo de cuvinte şi de imagini. Aşa s-a ajuns la aplatizarea viziunii despre lume a „omului recent”, la amplificarea gândirii inautentice la scară de masă şi, mai ales, la o gândire prin imagini (image thinking, engl.). Este vorba de o îndelungată evoluţie intelectuală, filosofică şi culturală, formată din numeroase episoade, care au ca numitor comun opţiunea pentru imanent în detrimentul transcendentului.

Înlocuirea cunoaşterii realităţii cu analiza semnelor şi a Adevărului, cu Semnificaţia, renunţarea la Adevăr ca valoare tutelară în favoarea Consensului reprezintă finalul previzibil al unei tendinţe majore a culturii moderne. Pentru a parafraza titlul unei nuvele scrise de Gabriel García Márquez, putem înţelege istoria intelectuală a modernităţii ca pe o „cronică a unei morţi anunţate”. Este vorba de „moartea” transcendentului în cunoaşterea de tip ştiinţific. Această tendinţă a fost anunţată de Nietzsche, care îşi informa contemporanii că „Dumnezeu a murit” (Gott ist tot, germ.), şi consfinţită de Heidegger, pentru care „numai acolo unde este limbaj este o lume”. Prin renunţarea la un temei transcendent, aflat dincolo de contextele particulare şi de capacităţile limitate ale fiinţei umane, s-a creat premisa relativizării Adevărului. Această relativizare a ajuns până în punctul în care unul dintre cei mai importanţi filosofi americani, W.V.O. Quine, să afirme că „din punct de vedere epistemologic”, adică după criteriul valorii de adevăr, conceptele fizicii şi matematicii contemporane sunt echivalente cu zeii din Olimp; ca şi aceştia, conceptele noastre ne ajută să rezolvăm problemele pe care le întâmpinăm în relaţiile cu semenii şi cu natura.

isaac_newton_dumnezeu_2994După cum observa filosoful român Adrian-Paul Iliescu, istoria gândirii moderne ar putea fi scrisă ca „istorie a eliminării treptate dar sistematice a transcendentului din univers”, mai precis – din tabloul explicativ al universului. Când folosesc expresia „tablou explicativ” mă refer la totalitatea cauzelor care generează fenomenele, a condiţiilor care influenţează manifestarea lor şi a legilor care guvernează naşterea şi evoluţia fenomenelor. În epoca modernă, cauzele, condiţiile şi legile nu se mai caută în lumea de dincolo (în transcendenţă), ci în lumea de aici (în imanenţă). Natura poate fi explicată prin ea însăşi (per se), adică prin cauzele, condiţiile şi legile sale intrinseci, fără a fi nevoie să se apeleze la o legitate din afara ei. Ideea de Dumnezeu nu mai are forţă explicativă: ea poate să ofere un sens lumii şi o finalitate vieţii noastre, dar nu ne poate revela cauzele, condiţiile şi legile care explică fenomenele naturale şi sociale. Ea nu mai poate răspunde la întrebarea „De ce?”.

Renaşterea a produs o inversare definitivă a ierarhiei dintre realitatea transcendentă şi realitatea accesibilă, în favoarea celei de-a doua. Fizica galileo-newtoniană a echivalat cu eliminarea explicită a transcendentului din sfera preocupărilor ştiinţifice. Mişcarea nu mai era un simplu efect exterior (secund) al unor „forţe” misterioase (primordiale); căderea corpurilor nu mai însemna „trecerea” acestora către o poziţie ideală („locul natural”). Deplasarea spaţio-temporală vizibilă (deci pământească) devine Realitatea în cel mai deplin sens al cuvântului. Fosta „filosofie naturală”, întemeiată de Aristotel în Metafizica, devine Fizică. Scopul cunoaşterii nu mai este identificarea unor misterioase „cauze ascunse”, ca la Aristotel, ci descrierea matematizată a evenimentelor vizibile (de pildă, mişcarea).

Citat-Galileo-GalileiÎn două secole, noul tip de explicaţie devine ideal de raţionalitate cognitivă. Absenţa transcendentului nu mai este considerată o deficienţă sau un semn de degradare spirituală, ci un merit. Mai târziu, când Napoleon Bonaparte îl va întreba pe Laplace de ce în Mecanica cerească nu există nicio referire la Dumnezeu, acesta îi va răspunde: „Sire, n-am avut nevoie de această ipoteză!” (Sire, je n’avais pas besoin de cette hypothèse!, fr.). Cuvintele lui Laplace sunt expresia lingvistică a noii paradigme, care va deveni, în curând, paradigma dominantă în cunoaşterea naturii.

Articol scris de Dumitru Bortun – doctor în Filosofie al Universității din București, este profesor la Școala Națională de Studii Politice și Administrative și președintele Juriului de Onoare al Asociației Române de Relații Publice. A publicat peste 100 de lucrări, în domeniile: epistemologie, semiotică, etică, relații publice, comunicare politică și responsabilitate socială corporativă, pentru Revista Semnele Timpului nr. 12/2016

 

Sta Scris!

Decembrie 9, 2017

În cazul în care creștinismul lui Iisus nu seamănă cu creștinismul nostru, este necesar unbiblia nou protest, o nouă reformă. Una dintre caracteristicile unei adevărate biserici reformate este semper reformanda (mereu reformându-se).

Bisericile tradiţionaliste par să nu fi învăţat mare lucru din Reforma petrecută acum cinci secole, iar bisericile protestante au ele însele nevoie de întoarcere la principiile Reformei: autoritatea Bibliei deasupra autorităţii sinodale, deasupra curentelor teologice, deasupra oricărei autorităţi omenești sau supranaturale. Reforma nu înseamnă schimbare de dragul schimbării sau după alte principii decât cele biblice.

Salvarea creștinismului nu va veni prin soluţii care sunt în mod fatal plăcute majorităţilor, cum ar fi întoarcerea la „Sfânta Tradiţie” sau experimentarea supranaturalului. Singura salvare este: „Stă scris!” Dincolo de aceasta se întinde imperiul lui „degeaba”, religia zădărniciei și a vanităţii omenești. O reformă a bisericii ca instituţie însă este improbabilă. Nu pentru că biserica ar fi damnată, ci pentru că alterarea spirituală a pătruns prea adânc. Cei care vor să-L urmeze pe Iisus sunt adesea siliţi să abandoneze comunitatea religioasă care este întemeiată pe alte valori.

16207_901052043240750_7864385455018482122_n1Niciodată nu a trecut creștinătatea prin timpuri mai periculoase. Dacă în aspecte omenești, care ţin de cultură, administraţie, forme etc., trebuie să mergem înainte, în ce privește principiile credinţei și practicii religioase trebuie să ne întoarcem mereu înapoi, la origini. Nu suntem chemaţi să ne întoarcem la tradiţiile anului 313 sau la tradiţiile anilor 160 sau 30, ci suntem chemaţi înapoi la Cuvântul lui Dumnezeu. Biserica nu este o simplă instituţie istorică, legată ombilical de sinoadele ecumenice sau de apostoli. Ea este o instituţie vie, condusă de Duhul Sfânt, prin intermediul autorităţii supreme a Scripturii. Numai acest „Scris este!”, ca mărturisire a credinţei, îl poate învinge pe diavol. Orice alternativă se cheamă „Degeaba!”.

Articol scris de Florin Laiu – Profesor de Teologie pentru Revista Semnele Timpului nr. 12/2016