Când faţa lumii se schimbă

Semnificaţia epistemologică a Reformei Protestante si consecintele sale asupra civilizatiei, culturii si religiei.

După Iisus, adică în epoca numită „după Hristos – d.Hr.”, istoria omenirii nu s-a confundat cu istoria creştinismului şi, după cum se ştie, nu a fost istoria unui marş triumfal al creştinismului spre universalizarea sa şi unificarea genului uman. Dimpotrivă, această istorie poate fi caracterizată mai degrabă ca o manifestare a „marii lupte” (the great controversy, engl.), după expresia consacrată de Ellen White în cartea cu acelaşi nume din 1888. O luptă cu mulţi eroi şi cu multe victime, care a făcut ravagii în civilizaţia, cultura şi religia umanităţii.

Reforma a fost un moment crucial al acestei istorii şi consider că semnificaţia ei poate fi înţeleasă doar dacă o abordăm din două perspective: (1) ca moment al marii lupte şi (2) prin prisma consecinţelor sale asupra civilizaţiei, culturii şi religiei. Unii specialişti văd istoria modernităţii ca pe un proces de eliminare a transcendentului din tabloul explicativ al lumii – proces început în legătură cu universul fizic, odată cu Galilei şi Newton, continuat cu eliminarea transcendentului din cunoaşterea societăţii, odată cu Machiavelli, Comte şi Marx, apoi cu secularizarea spaţiului public prin retragerea credinţei în viaţa privată şi privarea religiei de funcţia de legitimare în sfera publică şi finalizat odată cu transformarea universului cultural într-un univers de semne, prin reducerea realităţii la discurs şi scutirea cercetătorilor de sarcina de a descoperi ce se află dincolo de cuvinte şi de imagini. Aşa s-a ajuns la aplatizarea viziunii despre lume a „omului recent”, la amplificarea gândirii inautentice la scară de masă şi, mai ales, la o gândire prin imagini (image thinking, engl.). Este vorba de o îndelungată evoluţie intelectuală, filosofică şi culturală, formată din numeroase episoade, care au ca numitor comun opţiunea pentru imanent în detrimentul transcendentului.

Înlocuirea cunoaşterii realităţii cu analiza semnelor şi a Adevărului, cu Semnificaţia, renunţarea la Adevăr ca valoare tutelară în favoarea Consensului reprezintă finalul previzibil al unei tendinţe majore a culturii moderne. Pentru a parafraza titlul unei nuvele scrise de Gabriel García Márquez, putem înţelege istoria intelectuală a modernităţii ca pe o „cronică a unei morţi anunţate”. Este vorba de „moartea” transcendentului în cunoaşterea de tip ştiinţific. Această tendinţă a fost anunţată de Nietzsche, care îşi informa contemporanii că „Dumnezeu a murit” (Gott ist tot, germ.), şi consfinţită de Heidegger, pentru care „numai acolo unde este limbaj este o lume”. Prin renunţarea la un temei transcendent, aflat dincolo de contextele particulare şi de capacităţile limitate ale fiinţei umane, s-a creat premisa relativizării Adevărului. Această relativizare a ajuns până în punctul în care unul dintre cei mai importanţi filosofi americani, W.V.O. Quine, să afirme că „din punct de vedere epistemologic”, adică după criteriul valorii de adevăr, conceptele fizicii şi matematicii contemporane sunt echivalente cu zeii din Olimp; ca şi aceştia, conceptele noastre ne ajută să rezolvăm problemele pe care le întâmpinăm în relaţiile cu semenii şi cu natura.

După cum observa filosoful român Adrian-Paul Iliescu, istoria gândirii moderne ar putea fi scrisă ca „istorie a eliminării treptate dar sistematice a transcendentului din univers”, mai precis – din tabloul explicativ al universului. Când folosesc expresia „tablou explicativ” mă refer la totalitatea cauzelor care generează fenomenele, a condiţiilor care influenţează manifestarea lor şi a legilor care guvernează naşterea şi evoluţia fenomenelor. În epoca modernă, cauzele, condiţiile şi legile nu se mai caută în lumea de dincolo (în transcendenţă), ci în lumea de aici (în imanenţă). Natura poate fi explicată prin ea însăşi (per se), adică prin cauzele, condiţiile şi legile sale intrinseci, fără a fi nevoie să se apeleze la o legitate din afara ei. Ideea de Dumnezeu nu mai are forţă explicativă: ea poate să ofere un sens lumii şi o finalitate vieţii noastre, dar nu ne poate revela cauzele, condiţiile şi legile care explică fenomenele naturale şi sociale. Ea nu mai poate răspunde la întrebarea „De ce?”.

Renaşterea a produs o inversare definitivă a ierarhiei dintre realitatea transcendentă şi realitatea accesibilă, în favoarea celei de-a doua. Fizica galileo-newtoniană a echivalat cu eliminarea explicită a transcendentului din sfera preocupărilor ştiinţifice. Mişcarea nu mai era un simplu efect exterior (secund) al unor „forţe” misterioase (primordiale); căderea corpurilor nu mai însemna „trecerea” acestora către o poziţie ideală („locul natural”). Deplasarea spaţio-temporală vizibilă (deci pământească) devine Realitatea în cel mai deplin sens al cuvântului. Fosta „filosofie naturală”, întemeiată de Aristotel în Metafizica, devine Fizică. Scopul cunoaşterii nu mai este identificarea unor misterioase „cauze ascunse”, ca la Aristotel, ci descrierea matematizată a evenimentelor vizibile (de pildă, mişcarea).

În două secole, noul tip de explicaţie devine ideal de raţionalitate cognitivă. Absenţa transcendentului nu mai este considerată o deficienţă sau un semn de degradare spirituală, ci un merit. Mai târziu, când Napoleon Bonaparte îl va întreba pe Laplace de ce în Mecanica cerească nu există nicio referire la Dumnezeu, acesta îi va răspunde: „Sire, n-am avut nevoie de această ipoteză!” (Sire, je n’avais pas besoin de cette hypothèse!, fr.). Cuvintele lui Laplace sunt expresia lingvistică a noii paradigme, care va deveni, în curând, paradigma dominantă în cunoaşterea naturii.

Articol scris de Dumitru Bortun – doctor în Filosofie al Universității din București, este profesor la Școala Națională de Studii Politice și Administrative și președintele Juriului de Onoare al Asociației Române de Relații Publice. A publicat peste 100 de lucrări, în domeniile: epistemologie, semiotică, etică, relații publice, comunicare politică și responsabilitate socială corporativă, pentru Revista Semnele Timpului nr. 12/2016

 

Etichete: Reforma Protestanta; marea lupta; Newton; Adevar; renastere