Martin Luther, fan al bowlingului și apărător al Sola Fide

Cel mai cunoscut personaj al Reformei protestante nu trebuia să fie un reformator, ci un avocat care iubea râsul, muzica și prietenii. Imaginile care ne-au rămas cu Luther – ras în cap, slab și tras la faţă, îmbrăcat în straie de călugăr – îl prezintă așa cum era el după ce a hotărât să se lase de avocatură și să se călugărească, în urma unui accident în care ar fi putut să își piardă viaţa. Luther devenise preocupat, ca să nu spunem obsedat, de iertarea păcatelor, însă viaţa monahală extrem de strictă nu l-a ajutat decât să-și piardă pofta de mâncare și de viaţă, dar nu și păcate. Înţelegerea sa pe subiect s-a dezvoltat după ce a urmat și studii de teologie la Universitatea din Wittenberg, unde a devenit și profesor, predând din Psalmi, Romani, Galateni și Evrei. De multe ori ni-l imaginăm pe Luther bătând furios în cuie cele 95 de teze pe ușa bisericii pe care avea să o admonesteze pentru folosirea indulgenţelor, dând astfel startul Reformei protestante. De fapt, era ceva obișnuit ca anunţurile să fie puse pe ușa bisericii. Anunţul său nu era nici măcar scris cu gândul răspândirii, dovadă că era scris în latină.

Cele 95 de teze nu au fost un manifest pentru reformă, ci o sumă de idei lansate pentru a fi dezbătute în mediul catolic academic. Scopul lor era să apere imaginea bisericii și a papei de acei preoţi care umblau pe străzi anunţând că sufletele părăsesc purgatoriul în secunda în care se aude sunetul monezilor pe fundul cănii de metal. Luther era un bun catolic care nu avea niciun gând de reformă. „Dumnezeu m-a băgat în treaba asta împotriva voinţei și cunoștinţelor mele”, avea să zică mai târziu. Luther nu putea să recunoască atunci profunzimea și implicaţiile acţiunii sale și aveau să treacă mai mulţi ani până la clarificarea în mintea sa a conceptelor Sola Scriptura și Sola Fide, o nouă imagine a credinţei prin filtrul căreia trebuia să reexamineze tot ce știa și fusese învăţat. Reforma conștientă a început așadar mai târziu decât se crede și a fost mai degrabă definită de un proces de încercare și eroare, decât de acurateţea teologică de care ne bucurăm azi.

Există multe lucruri de admirat la istoria, caracterul și mai ales la mintea lui Luther și nu sunt puţini cei convinși că a fost ales în mod divin ca un „vas” prin care adevărurile biblice să fie recuperate pentru a aduce din nou lumină în lume. În același timp, există destule aspecte în caracterul și în modul său de gândire care au înarmat retorica dușmanilor săi, au îngreunat procesul reformei și astăzi nu pot fi acceptate decât ca erori. Deși a trecut printr-un stil de viaţă monahal, acesta nu l-a ajutat să fie mai temperat. Din nou, trebuie precizat că vorbim despre o personalitate extrovertită. Luther nu credea în celibatul preoţesc, așa că s-a căsătorit, iar împreună cu soţia sa fabrica bere, pe care o consuma, nu mereu temperat, la mesele de seară, cu cei care veneau să discute despre Biblie. Umorul era în continuare parte din viaţa sa de zi cu zi, așa cum reiese din corespondenţa pe care o ţinea cu soţia când pleca de acasă, iar parte din timpul liber și-l petrecea la pista de bowling din grădină, după cele trei ore pe care le petrecea zilnic în rugăciune. Iată un om care se bucura de viaţă! Temperamentul său îl făcea însă să exagereze în conversaţii și în scris, un lucru apreciat de către cei care au scos declaraţiile sale din context și le-au combinat astfel încât să producă o impresie destul de proastă. Însă ce a rămas și mai notoriu în istorie este judecata aspră și acceptarea violenţei ca metodă de reprimare a comportamentelor considerate de el neavenite. În 1542, în lucrarea Despre evrei și minciunile lor, Luther face un set de recomandări notorii. Deși condamna actele personale de răzbunare ale credincioșilor, argumenta că legile antiblasfemie din acea vreme trebuiau aplicate și la evrei, scoţând astfel religia lor în afara legii. Prin urmare, sinagogile trebuiau distruse, iar blasfematorii – alungaţi. „Unei audienţe moderne îi este greu să nu citească rasismul printre rânduri, dar îi este greu și să înţeleagă că, la acea vreme, acelea erau măsurile standard aplicate în cazul ereticilor.

Luther voia ca puterile statului să fie folosite pentru susţinerea creștinismului. Și, chiar dacă sunt odioase, recomandările sale au fost făcute nu în lipsa unui interes spiritual”, explică Michael Reeves, doctor în teologie la King’s College, Londra. Însă tocmai faptul că exista și un interes spiritual este un factor agravant pentru modul în care gândea, spun alţii. Impresia negativă se accentuează atunci când luăm în calcul și recomandările lui Luther cu ocazia Războiului Ţărănesc german, din anii 1524-1526. Mulţi ţărani au văzut în Luther un aliat al lor, în special după ce a publicat, în 1520, Despre libertatea unui creștin, în care argumenta că un creștin nu este sclavul nimănui, ci slujitorul tuturor. Formula a rezonat cu ţăranii asupriţi de la acea vreme, care susţinuţi de unii lideri clericali protestanţi s-au răsculat împotriva aristocraţiei. Într-o declaraţie din 1525, ţăranii își argumentau cauza cu ajutorul Bibliei și al dreptăţii divine, ceea ce părea să indice că cel puţin unii dintre capii răscoalei îl citiseră pe Luther și făcuseră anumite conexiuni. Luther a dat un răspuns prin care respingea clar orice asociere între învăţăturile sale și cauza ţăranilor și a repudiat ideile răsculaţilor de folosire a forţei pentru a atinge scopuri biblice. În final însă, a ajuns să le ceară autorităţilor să apeleze tocmai la forţă pentru a înăbuși revolta, ceea ce s-a și întâmplat. Circa 100.000 de ţărani au murit în acele revolte.

În general, Luther a fost excesiv de protector cu interpretările sale biblice. Acest fapt l-a făcut să fie închis la alte păreri, să ţină cu încăpăţânare de unele convingeri eronate. Această inflexibilitate, dublată de o doză prea mare de încredere în sine și triplată de teama ca doctrina mântuirii prin credinţă să nu fie cumva distorsionată, a rezultat în izolare și în relaţii deficitare cu ceilalţi reformatori ai vremii, în special cu discipolii lui Erasmus, care aveau o abordare mai umanistă asupra religiei. Orice fel de deviaţii, în pasul reformei, în strategia de introducere a schimbărilor în biserică ori în adevărurile biblice descoperite de el, nu aveau să fie tolerate. „Gândirea lui Luther era evident vitală și dinamică, născută din experienţa unei relaţii cu Dumnezeu. Dar și alţi reformatori trăiseră experienţe care le-au schimbat gândirea, în feluri care nu mai coincideau cu preferinţele și predilecţiile lui Luther. Iar aceasta a dus la conflict”, explică profesorul de istorie James Payton. Notorii sunt discuţiile cu Zwingli și, ulterior, Calvin, pe care Luther le-a avut pe ceea ce rămâne una dintre erorile sale cele mai grave, și anume credinţa în doctrina transsubstanţierii, învăţătura catolică conform căreia pâinea şi vinul se transformă cu adevărat în trupul şi sângele lui Iisus Hristos, printr-un miracol euharistic, fără să își schimbe forma sau gustul, bineînţeles. Luther era absolut îngrozit de ideea că alţi reformatori credeau și promovau ideea că Cina Domnului este doar un simbol prin care se comemorează sacrificiului Lui și prin care credincioșii se declară membri din corpul Său, adică al bisericii.

Pentru Luther, aceasta însemna automat că Cina Domnului nu mai este despre harul divin, ci despre ceva ce face omul, deci mântuirea prin credinţă era automat înlocuită de mântuirea prin fapte în mintea celui care venea să participe la Cină și care putea pleca acasă crezând că va fi mântuit pentru asta. Astfel cei mai mari reformatori nu au putut face corp comun pentru a oferi unitate mișcării, iar rezistenţa lui Luther i-a făcut pe mulţi de-a lungul timpului să îl batjocorească pentru reminescenţele papale care se găseau în doctrinele sale și care discreditau cauza reformei. „Controversele pe acest subiect au ocupat mult timp și atenţie, care ar fi fost mai bine investite în lupta împotriva dușmanului comun; au produs o separare profundă și sentimente de alienare printre ei (reformatori, n.r.) (…) și, în această controversă, Luther era în dezavantaj atât în ce privește caracterul moral al spiritului în care se manifesta, cât și în acurateţea doctrinei pe care o susţinea” , explica William Cunningham, unul dintre cei mai cunoscuţi teologi ai secolului al XIX-lea.

Articol scris de Eliza Vlădescu pentru Revista Semnele Timpului nr. 12/2016.   După absolvirea Facultății de Comunicare și PR din cadrul SNSPA, Eliza Vlădescu a dat televiziunea pentru presa scrisă și de mai bine de 6 ani nu s-a uitat înapoi. Eliza face parte din echipa permanentă de redactori a revistei Semnele timpului.