Yahwismul – o mare reformă în lumea antică

Cum definim un protestant? Simplificând, protestantul este creștinul care așază autoritatea divină a Scripturii deasupra autorităţii umane a Tradiţiei și a Bisericii; creștinul care crede că mântuirea este darul graţiei lui Dumnezeu, nu răsplata meritelor omenești sau rodul unei indulgenţe; creștinul care respinge cultul zadarnic și păgân al mijlocitorilor vii sau morţi, neacreditaţi de Dumnezeu.

Dacă așa arată spiritul protestant, atunci Hristosul istoric nu ar fi fost chiar primul reformator. Profeţii evrei care L-au precedat au avut reflexe religioase protestante, așa cum atestă scrierile lor. Iată cât de fidel redă Isaia mentalitatea tipică acelora care cred că Sfânta Scriptură este numai pentru cărturari și sfinţi, eventual pentru litania preotului, dar nu pentru mâinile murdare ale ţăranului:

De aceea toată descoperirea dumnezeiască a ajuns pentru voi ca vorbele unei cărţi pecetluite. Dacă o dai cuiva care ştie să citească şi-i zici: „Ia citeşte!”, el răspunde: „Nu pot, fiindcă este pecetluită!” Iar dacă dai cartea unuia care nu ştie să citească şi-i zici: „Ia citeşte!”, el răspunde: „Nu ştiu să citesc.” Domnul zice: „Când se apropie de Mine poporul acesta, Mă cinsteşte cu gura şi cu buzele, dar inima lui este departe de Mine; iar frica pe care o are de Mine este numai o învăţătură de datină omenească.”  (Isaia 29:11-13)

Protestantismul biblic ar putea fi definit începând cu cele Zece Porunci și cu toată Legea lui Moise, care, în esenţă, așază morala deasupra liturgicii și spiritualitatea deasupra religiei. Ritualul tipic al templului era important doar în sens pedagogic, nu era eficient în sine, ci era o tipologie a Evangheliei. Numai greșelile omenești specifice puteau fi iertate prin jertfe, în timp ce păcatele capitale (asasinat, adulter, perversiune, idolatrie, blasfemie, violarea Sabatului, profanare etc.) puteau fi iertate numai de Dumnezeu, și de regulă fără a scuti pe vinovat de pedeapsa capitală.

Legea mozaică depășea nevoile unei legislaţii teocratice, specifice statului israelit, întrucât educa individul în spiritul unor motivaţii profunde: credinţă și dragoste de Dumnezeu și de semeni. Iar aceste principii nu erau doar recomandate sau impuse, ci Dumnezeu oferea însăși capacitatea supraomenească de a le împlini. Acest accent pus pe spiritualitate și pe o relaţie directă cu Dumnezeu, mai mult decât pe conformarea exterioară faţă de o lege sau o tradiţie religioasă, este din aceeaşi flacără cu cea a Reformei.

Spiritualitatea în care Iisus a fost educat era deja profund „protestantă”. Niciun compromis cu materialismul mistic, cu politeismul deghizat sau cu magia nu era acceptabil. Yahwismul ortodox era chiar iconoclast. Șarpele de bronz al lui Moise, înălţat pe lance ca un steag, prototip al crucifixului, a fost sfărâmat de credinciosul Ezechia, strămoșul lui Iisus, deoarece poporul începuse să-l venereze.

Sa nu-ti faci chip cioplit, nici vreo infatisare a lucrurilor care sunt sus in ceruri, sau jos pe pamant, Sa nu te inchini inaintea lor si sa nu le slujesti; Exod 20:4-5 Biblia invata sa nu ne inchinam la statui.

Nu exista niciun cult al sfinţilor profeţi, eroi etc. Moise, cel mai mare profet, nu primea nicio veneraţie: Dumnezeu îi ascunsese mormântul și îi înviase trupul. De asemenea, nu exista un cult al părintelui Avraam. Isaia știa că Avraam, ca și ceilalţi patriarhi, este mort și nu mai știe nimic. Enoh și Ilie, care fuseseră răpiţi la cer fără să vadă moartea, nu erau totuși veneraţi ca sfinţi. Moise și Ilie au fost atât de mari înaintea lui Dumnezeu, încât au fost trimiși să-L încurajeze chiar pe Iisus, dar nimănui nu i-a venit în minte să-i venereze pe ei sau locurile sfinte pe unde au pășit.

Acesta a fost mediul auster al credinţei în care a trăit Iisus. Pentru un evreu, oasele morţilor, indiferent dacă fuseseră sfinţi sau păcătoși, erau obiecte de oroare. Iisus le numea, fără distincţie, „oase de morţi… pline de necurăţie”. El nu a arătat veneraţie faţă de rămășiţe trupești și îi ironiza pe fariseii care se îngrijeau de sfinţii morţi în timp ce plănuiau moartea sfinţilor vii.

Profetul Elisei – o adevărată umbră a lui Iisus, după cum și Ilie fusese o prefigurare a lui Ioan Botezătorul – făcuse multe minuni, înviase chiar un mort. Dar cea mai mare minune a făcut-o după moartea sa: un mort a înviat prin atingerea de oasele lui Elisei. Faptul ar fi putut da naștere unui cult al moaștelor – o sursă materială pentru cler sau pentru alţi întreprinzători duhovnicești. Dar un asemenea cult nu a apărut. Un alt mort nu a mai înviat prin atingere de oasele lui Elisei. Iar oasele lui Elisei, dacă ar fi avut în ele sursa de viaţă, nu l-ar fi lăsat pe profet să moară de boală.

Sa nu va faceti idoli, sa nu va ridicati nici chip cioplit, nici stalp de aducere aminte; sa nu puneti in tara voastra nicio piatra impodobita cu chipuri, ca sa va inchinati inaintea ei; Leviticul 26:1

Dacă la aceste pagini de istorie și de lege adăugăm bine cunoscuta interdicţie divină cu privire la venerarea chipurilor sacre, a aștrilor și a idolilor și dacă menţionăm Evanghelia, pe care o descrie în avans profetul Isaia ca o coroană a acestei legi sfinte, atunci iudaismul biblic, absorbit de Iisus odată cu laptele maicii Sale, era un protestantism curat.

Când declara: „Dreptul prin credinţă va trăi!”, Luther nu făcea decât să repete un vers pe care îl citase frecvent Pavel, din oracolele poetice ale „Vechiului” Testament.

 

Articol scris de Florin Laiu – Profesor de Teologie pentru Revista Semnele Timpului nr. 12/2016