Martin Luther și Jean Calvin nu ar fi putut fi mai diferiţi nici dacă ar fi încercat. „Un teolog timid”, după cum se descria singur, Calvin era un introvertit cu probleme de sănătate, care cel mai probabil ar fi preferat compania cărţilor decât pe cea a soţilor Luther.
Dacă Luther era neglijent și nesăbuit în conversaţii, Calvin era stăpân pe sine și politicos (de cele mai multe ori). Ambii au scris în cantităţi enorme, dar, în timp ce Luther scria la „foc automat”, Calvin își revizuia și rafina lucrările pentru a le aduce la perfecţiune. Lucrurile pentru care sunt admiraţi astăzi reflectă aceste diferenţe de personalitate. Ambii sunt recunoscuţi pentru intelectul lor, însă Luther a rămas în istorie mai degrabă ca un om de acţiune, care, vrând-nevrând, a împins bolovanul protestant la vale, pe când Calvin este cunoscut ca un mare intelectual și exeget biblic, care a produs lucrări complete de sistematizare a adevărului biblic și de organizare internă a bisericii protestante, de mare folos pentru timpul respectiv. Cu toate acestea, cei doi mari piloni ai Reformei protestante se aseamănă în faptul că aveau un temperament care înfricoșa, doar că Luther avea foc în ochi, pe când Calvin avea gheaţă.
Fiind doar un „teolog timid”, Calvin a rămas în istorie cu mai puţine aspecte problematice decât Luther, dar nu mai puţin grave. În general, Calvin este ori acuzat de aroganţă, intoleranţă, tiranie spirituală și persecuţie, de către cei care nu sunt de acord cu ce a făcut, ori este admirat pentru integritate, fermitate, putere de decizie și de necompromitere în avansarea cauzei protestante, de către cei care sunt de acord cu ce a făcut. Ca reformator al Genevei, Calvin a pus condiţii pentru participarea la Cina Domnului, a căror respectare avea să fie verificată prin înfiinţarea unui comitet laic de disciplinare și monitorizare a societăţii. Dacă cineva lipsea de la predică, de la orele de catehism, de la Cină sau pur și simplu era pârât pentru un comportament domestic, comercial sau public nepotrivit, trebuia să dea explicaţii în faţa comitetului (din care Calvin nu făcea parte).
Admonestările puteau fi verbale sau fizice, în sensul unei pedepse umilitoare publice, precum statul la colţ. În unele cazuri domestice, familiei i se atribuia un fel de „asistent social” care să investigheze situaţia și să verifice dacă sugestiile comitetului au fost aplicate. Comitetul avea puterea și să trimită persoana în cauză la tribunalul secular și putea da decrete de excomunicare. O persoană care se afla în vreun tip de conflict deschis nu putea participa la Cină, pentru că aceasta ar fi fost o rușine în noua societate geneveză protestantă a vremii.
În lucrarea sa Învăţătura religiei creștine, Calvin sublinia că disciplina impusă de biserică, inclusiv puterea de a excomunica și a reconcilia, era esenţială pentru unitatea comunităţilor creștine. Pentru el, disciplina, alături de predicarea doctrinei și de Cina Domnului, era marca unei biserici creștine adevărate.
Iar administrarea disciplinei nu trebuia în primul rând să pedepsească, ci să provoace rușine pentru păcate și dorinţa de a fi iertat. Admonestările sau pedepsele trebuiau să fie pe măsura faptei comise și urmăreau ca cel vinovat mai degrabă să poată să se bucure de iertare și împăcare cu Dumnezeu și cu comunitatea decât să fie trist că a fost corectat. Aceste comitete funcţionau deci ca instrumente de control care să identifice și să reformeze comportamentele ce ameninţau stabilitatea unei comunităţi creștine: de la jocuri de noroc, la băutură, vestimentaţie indecentă și violenţă. Unii autori susţin că în Geneva situaţia ajunsese până acolo încât și anumite nume proprii erau interzise și că cetăţenii nu prea îl mai suportau pe „ayatolahul Calvin”. Alţii spun că această percepţie este exagerată și că aceia care se opuneau acestui tip de autoritate erau în minoritate.
În final, disciplina religioasă a rămas parte din moștenirea lui Calvin și a fost implementată și în alte părţi ale Europei, împreună cu reforma.
Un alt eveniment însă i-a dus și mai departe faima de disciplinator și persecutor. Miguel Servet, sau Michael Servetus, era un protestant spaniol radical care credea că Trinitatea este o învăţătură coruptă care doar complică religia, iar fără ea creștinii, evreii și arabii s-ar putea uni într-o singură credinţă. Catolicii și protestanţii deopotrivă erau îngroziţi de o asemenea perspectivă. Catolicii au apucat să îl condamne primii pentru erezie, în Viena. Servet a reușit să fugă și a ajuns la Geneva, unde Calvin era pastor. Se întâmpla în anul 1553, când Geneva era acuzată de Europa catolică că devenise un rai pentru eretici, iar autorităţile orașului se temeau că, dacă îl tolerează pe Servet, vor arăta doar că Roma are dreptate. Prin urmare, au apelat la „teologul de serviciu”, Calvin, să acţioneze ca procuror în acest caz. În final, Servet a fost ars pe rug. Trebuie menţionat însă că aceasta a fost pedeapsa dată de curte după ce Calvin ceruse o moarte mai rapidă pentru eretic. Calvin însuși aprobase și recomandase că Servet să fie executat și s-a declarat responsabil pentru această „tranzacţie”.
Pentru context, trebuie adăugat că până și unii dintre cei mai moderaţi reformatori ai vremii, Melanchthon și Bullinger, aprobaseră în mod public ce s-a întâmplat la Geneva. Ceea ce nu vorbește decât despre realitatea acelor vremuri, în care moartea era văzută ca pedeapsa potrivită pentru erezie în ambele tabere, iar persecuţia era ceva de așteptat. Și Luther, și Calvin au trăit asumat cu această sabie deasupra capului, după cum este menţionat în scrierile lor.
În vremurile moderne, cine îi ia apărarea lui Calvin în cazul Servet trebuie să ia apărarea ideii de a omorî oameni pentru convingerile lor religioase, adică apărarea celor care astăzi se cheamă teroriști. Însă a-i lua apărarea lui Calvin nu este totuna cu a înţelege o realitate istorică, și anume că toţi reformatorii erau, într-o măsură sau alta, tributari vremurilor în care trăiau și societăţilor din care făceau parte. Este natural să ne întrebăm cum de au avut acces la o lumină spirituală atât de mare și atât de mică în același timp, astfel încât să reformeze religia păstrând unele dintre cele mai grave erori ale ei. Nu putem decât să concluzionăm împreună cu Jacques le Goff, istoric francez specialist în Evul Mediu, că „mentalitatea este, fără îndoială, ceea ce se schimbă cel mai încet în societăţi și în civilizaţii – dar, în ciuda unor rezistenţe, a unor întârzieri și decalaje, ea este silită să urmeze, să se adapteze transformărilor din infrastructură”.
Articol scris de Eliza Vlădescu pentru Revista Semnele Timpului nr. 12/2016. După absolvirea Facultății de Comunicare și PR din cadrul SNSPA, Eliza Vlădescu a dat televiziunea pentru presa scrisă și de mai bine de 6 ani nu s-a uitat înapoi. Eliza face parte din echipa permanentă de redactori a revistei Semnele timpului.
Mesaje_Ceresti 