În generaţia lui Iisus nu exista încă biserică și, cu atât mai puţin, papă. Totuși iudaismul, 
în degenerarea lui din epoca romană, atinsese în această privinţă performanţe comparabile cu ale creștinismului de mai târziu. Orice societate religioasă are condiţiile alunecării în totalitarism, legalism, persecuţie, misticism, ritualism, tradiţionalism.
O ierarhie poate deveni în mod natural opresivă, o dogmă sau o poruncă a bisericii poate căpăta o autoritate mai mare decât poruncile lui Dumnezeu și poate ameninţa autoritatea Scripturii.
De fapt iudaismul contemporan cu Iisus avea deja câteva trăsături specifice creștinismului medieval. Dacă amintim de faptul că sinagoga, comunitatea israelită, este numită chiar în Noul Testament ekklesia (adunarea, „biserica”, și că Vulgata (Biblia latină clasică) îl numește pe marele-preot evreu pontifex, sau summus pontifex, aceste asemănări sunt numai decorative, neesenţiale. Dar dacă luăm în considerare teologia dominantă a iudaismului din acel timp (fariseismul), descoperim adevărata cheie a comparaţiei.
Asemenea creştinismului istoric de mai târziu, iudaismul fariseic avea destule aspecte pozitive. Educaţia era în mâinile învăţătorilor farisei, iar manualul acestora era Scriptura. Din nefericire însă, doctrinele fundamentale ale fariseismului erau adesea în conflict cu Scriptura. Vom menţiona doar trei puncte principale, care au rămas până astăzi în iudaismul tradiţional.
În primul rând, fariseii învăţau că Scriptura și tradiţia orală (transmisă prin rabini) au aceeași origine, de la Dumnezeu prin Moise, și aceeași autoritate, pe care o numeau Tora (Legea) – Legea scrisă și Legea orală. (Legea orală este acum fixată în Talmud, care este normativ pentru interpretarea Legii scrise). În al doilea rând, fariseii susţineau doctrina mântuirii prin merite omenești, adică prin fapte meritorii. Aceste fapte meritorii erau numite „faptele Legii”, adică virtuţile conformării la cerinţele religiei iudaice. Ei învăţau că omul poate fi drept (justificat) înaintea lui Dumnezeu prin două feluri de merite: meritele strămoșilor (ale patriarhilor, de exemplu) și merite personale. Și în al treilea rând, fariseii învăţau că există viaţă fără trup după moarte: că păcătoșii merg în focul nestins al Gheenei, iar drepţii merg în sânul lui Avraam.
Adesea fariseii se arătau indulgenţi în ce privește aplicarea pedepsei capitale, după 
Legea lui Moise. De aceea erau incomparabil mai populari decât adversarii lor, saducheii. Indulgenţa, manifestată într-un fel sau altul, administrarea harului iertător, a fost întotdeauna o atracţie a economiei clericale.
De aceea pedagogia multor religii constă în accentuarea, pe de o parte, a grozăviei pedepsei după moarte și, pe de altă parte, în sublinierea puterii clericale de a ierta sau de a diminua vinovăţia. Fariseii însă nu ajunseseră să inventeze purgatoriul și nici la performanţa vânzării de indulgenţe.
Articol scris de Florin Laiu – Profesor de Teologie pentru Revista Semnele Timpului nr. 12/2016
Mesaje_Ceresti 