Petru 2:5 – daca n-a crutat El lumea veche, ci a scapat pe Noe, acest propovaduitor al neprihanirii, impreuna cu alti sapte insi, cand a trimis potopul peste o lume de nelegiuiti;
Evr. 11:7 – Prin credinta Noe, cand a fost instiintat de Dumnezeu despre lucruri care inca nu se vedeau, si, plin de o teama sfanta, a facut un chivot ca sa-si scape casa; prin ea, el a osandit lumea si a ajuns mostenitor al neprihanirii care se capata prin credinta.
În mijlocul decăderii ce se întindea tot mai mult, Noe şi mulţi alţii s-au străduit să păstreze vie cunoaşterea adevăratului Dumnezeu şi să pună stavilă puhoiului de decădere morală. Cu o sută douăzeci de ani înainte de potop, Domnul i-a făcut cunoscut lui Noe, printr-un înger, planul Său şi l-a îndrumat să construiască o corabie. În timp ce lucra la corabie, el trebuia să vestească faptul că Dumnezeu avea să aducă un potop de ape pe pământ, spre a nimici pe cei nelegiuiţi. Aceia, însă, care aveau să primească, să creadă această solie şi care aveau să se pregătească pentru acest eveniment, prin pocăinţă şi schimbarea vieţii lor, vor găsi iertare şi vor fi salvaţi. În timp ce Noe adresa lumii soliile sale de avertizare, faptele sale mărturiseau despre sinceritatea lui. Aşa se face că credinţa lui a fost adusă la desăvârşire şi pusă în evidenţă. El a dat lumii un exemplu, crezând exact ceea ce spune Dumnezeu.
La început se părea că mulţi primesc avertizarea; şi totuşi ei nu s-au întors la Dumnezeu cu o adevărată pocăinţă. Nu erau dispuşi să renunţe la păcatele lor. În decursul timpului ce a trecut până la venirea potopului, credinţa lor a fost pusă la probă şi ei au dat greş în a suporta încercarea. Copleşiţi de necredinţa ce se întindea tot mai mult, în cele din urmă s-au alăturat vechilor lor prieteni în respingerea solemnei avertizări.
Unii erau pe deplin convinşi şi ar fi dat ascultare cuvintelor de avertizare; dar au fost atât de mulţi aceia care luau lucrurile în râs şi în bătaie de joc, încât ei s-au molipsit de acelaşi spirit, rezistând invitaţiilor milei şi, în curând, au fost printre cei mai îndrăzneţi şi cei mai obraznici batjocoritori; căci nimeni nu este atât de dârz şi nu se afundă mai adânc în păcat, ca aceia care au avut odată lumina, dar care au rezistat convingerilor date de Duhul lui Dumnezeu.
Nu toţi oamenii din generaţia aceea au fost idolatri, în deplinul înţeles al cuvântului. Mulţi mărturiseau a fi închinători ai lui Dumnezeu. Ei pretindeau că idolii lor erau reprezentări ale Divinităţii şi că prin ei poporul putea ajunge la o mai clară înţelegere a Fiinţei divine. Această clasă de oameni era în fruntea celor care respingeau propovăduirea lui Noe. În străduinţa de a-L înfăţişa pe Dumnezeu prin lucruri materiale, mintea lor a ajuns oarbă faţă de maiestatea şi puterea Lui; ei au încetat să-şi mai dea seama de sfinţenia caracterului Său sau de natura sfântă şi neschimbătoare a cerinţelor Lui.
Cum păcatul s-a generalizat, el a ajuns să li se pară din ce în ce mai puţin păcătos, iar în cele din urmă au declarat că Legea divină nu mai era în vigoare nicidecum; că era contrar caracterului lui Dumnezeu să pedepsească fărădelegea; ei au negat faptul că judecăţile Lui aveau să cadă asupra pământului. Dacă oamenii din generaţia aceea ar fi ascultat de Legea divină, ei ar fi recunoscut vocea lui Dumnezeu în avertizările slujitorului Său; dar mintea lor a fost aşa de orbită de respingerea luminii, încât au ajuns să creadă că în adevăr solia lui Noe era o înşelăciune.
De partea adevărului nu se găsea mulţimea sau majoritatea. Lumea se aliase contra dreptăţii şi Legii lui Dumnezeu, iar Noe era privit ca fanatic. Lumea dinainte de potop gândea că, timp de secole, legile naturii fuseseră stabile. Ciclul anotimpurilor se desfăşura după rânduiala lor. Până la data aceea nu căzuse niciodată ploaie pe pământ; acesta era udat de către o ceaţă sau de rouă.
Pe măsură ce timpul trecea, fără ca în natură să se vadă vreo schimbare, oamenii, a căror inimă a tremurat cândva de frică, au început să se liniştească. Ei au început să argumenteze, aşa cum mulţi susţin astăzi, că natura este mai presus de Dumnezeul naturii şi că legile ei sunt aşa de trainic stabilite, încât nici chiar Dumnezeu în persoană nu le poate schimba. Considerând că, dacă solia lui Noe este corectă, atunci natura şi-ar fi ieşit din făgaşul ei, aceştia au făcut ca solia aceea să fie socotită – de minţile lumii – o înşelătorie, o mare înşelătorie. Ei şi-au manifestat dispreţul faţă de avertizările lui Dumnezeu, făcând exact ce făcuseră şi mai înainte ca solia de avertizare să fie transmisă. Au continuat petrecerile şi mesele lor pline de îmbuibare; au mâncat şi au băut, au sădit şi au construit, făcând planuri cu privire la câştigurile pe care nădăjduiau să le aibă în viitor. S-au dedat la nelegiuiri şi mai mari, fiind mai dispreţuitori în neascultarea lor faţă de cerinţele lui Dumnezeu, pentru a demonstra că nu au nici o teamă de Cel veşnic. Ei ziceau că, dacă era ceva adevărat în cele spuse de Noe, atunci bărbaţii de seamă, înţelepţii, pricepuţii, oamenii mari ar fi înţeles lucrul acesta.
Dacă oamenii dinainte de potop ar fi dat crezare avertizării şi s-ar fi pocăit de faptele lor rele, atunci Dumnezeu S-ar fi întors din mânia Sa …. Dar datorită împotrivirii încăpăţânate faţă de mustrările de conştiinţă şi avertizările profetului lui Dumnezeu, generaţia aceea a umplut măsura nelegiuirii şi s-a copt pentru nimicire. Timpul pentru punerea lor la probă era aproape să se încheie. Noe a urmat cu credincioşie instrucţiunile pe care le-a primit de la Dumnezeu.
Corabia a fost terminată din toate punctele de vedere, aşa după cum dăduse Domnul îndrumările, şi era încărcată cu hrană pentru oameni şi animale. Acum solul lui Dumnezeu adresă ultimul său apel solemn oamenilor. Cu o dorinţă până la agonie, pe care cuvintele nu o pot exprima, el i-a chemat să caute un adăpost cât timp acesta se mai putea găsi. Ei au respins din nou cuvintele lui şi şi-au ridicat vocea rostind cuvinte de ocară şi de batjocură.
Deodată, o tăcere cuprinse mulţimea batjocoritoare. Fiare de tot soiul, de la cele mai fioroase şi până la cele mai blânde, au fost văzute venind din munţi şi păduri, croindu-şi liniştit drumul spre corabie. S-a auzit un zgomot ca vântul ce suflă şi iată că din toate părţile păsările au venit în zbor, întunecând cerul cu mulţimea lor, şi într-o ordine perfectă au intrat în corabie. Animalele au ascultat de porunca lui Dumnezeu, în timp ce oamenii s-au dovedit a fi neascultători. Când neamul omenesc sortit pieirii a văzut soarele strălucind în toată splendoarea lui şi pământul înveşmântat într-o frumuseţe aproape edenică, atunci ei au alungat temerile, tot ce se furişase în suflet, dedându-se la petreceri zgomotoase, iar prin faptele lor de silnicie ei păreau că invită asupra lor mânia, şi aşa trezită, a lui Dumnezeu.
Mila încetase să mai mijlocească pentru neamul omenesc vinovat. Fiarele câmpului şi păsările cerului intraseră în locul refugiului lor. Noe şi familia sa se aflau în corabie şi „Domnul a închis uşa după el” (Gen.7,16 u.p.). Timp de şapte zile după ce Noe şi familia sa au intrat în corabie, nu s-a ivit nici un semn al furtunii ce trebuia să vină. În decursul acestui timp, credinţa lor a fost încercată. A fost un timp de triumf pentru cei din afara corăbiei. Întârzierea aparentă a întărit în ei credinţa că solia lui Noe era o înşelăciune şi că potopul nu va veni niciodată. S-au adunat grămadă în jurul corăbiei, batjocorind pe cei dinăuntru cu o violentă îndrăzneală, cum nu mai făcuseră niciodată până atunci.
Dar în a opta zi, nori întunecoşi au acoperit cerul. Apoi, bubuiturile tunetelor şi fulgerelor sfâşiară cerul. Nu peste mult timp, stropi mari de ploaie au început să cadă. Lumea nu mai văzuse niciodată aşa ceva şi inimile oamenilor s-au umplut de groază. Apa părea că se revarsă din nori, în puternice cataracte. Râurile au ieşit din matca lor, revărsându-se în văi. Coloane de apă izbucneau din pământ cu o forţă ce nu se poate descrie, aruncând stânci uriaşe la zeci de metri înălţime, iar acestea, căzând, se îngropau adânc în pământ. Oamenii au văzut mai întâi nimicirea lucrărilor mâinilor lor. Clădirile splendide, grădinile şi dumbrăvile lor frumoase, în care ei şi-au înălţat altare pentru idolii lor, au fost distruse de fulgerele cerului, iar ruinele lor au fost împrăştiate în toate părţile. Altarele pe care se aduseseră până atunci sacrificii umane au fost distruse, iar închinătorii, făcuţi să tremure în faţa puterii viului Dumnezeu şi să ştie că stricăciunea şi idolatria lor au fost acelea care i-au dus la nimicire.
Cum furtuna se dezlănţuia din ce în ce mai sălbatic, copacii, clădirile, stâncile şi pământul erau azvârlite în toate părţile. Groaza oamenilor şi a animalelor nu putea fi descrisă. Mai presus de mugetul furtunii dezlănţuite, se auzeau vaietele oamenilor care dispreţuiseră autoritatea lui Dumnezeu.
O mare parte dintre oameni, Îl blestemau pe Dumnezeu şi, dacă ar fi fost în stare, L-ar fi dat jos de pe tronul puterii. Alţii, îndemnaţi de groază, îşi întindeau mâinile spre corabie, stăruind să fie primiţi. Dar rugăminţile lor erau zadarnice. În sfârşit, li se trezise conştiinţa, ca să ştie că există un Dumnezeu care domneşte în ceruri. Ei Îl implorau cu stăruinţă, dar urechea Lui nu mai era deschisă la strigătele lor. În clipele acelea teribile, ei au înţeles că ceea ce a adus nenorocirea lor a fost călcarea Legii lui Dumnezeu. Cu toate acestea, deşi de frica pedepsei ei şi-au recunoscut păcatul, totuşi nu simţeau nici o reală mustrare de cuget, nici scârbă faţă de rău. Dacă judecata s-ar fi abătut de la ei, atunci s-ar fi întors la dispreţul lor faţă de Cer.
De pe vârfurile cele mai înalte, oamenii vedeau în jurul lor un ocean fără margine. Avertizările solemne ale slujitorului lui Dumnezeu nu mai erau subiect de batjocură şi luare în râs. „Prin Cuvântul lui Dumnezeu” lumea de atunci a pierit” înecată de apă.
Ellen White – Patriarhi si Profeti, Cap. 7, Potopul
Mesaje_Ceresti 