Marc. 7:7-9 – Degeaba Ma cinstesc ei, dand invataturi care nu sunt decat niste porunci omenesti. Voi lasati porunca lui Dumnezeu si tineti datina asezata de oameni…..Ati desfiintat frumos porunca lui Dumnezeu, ca sa tineti datina voastra.
Marc. 7:13 – ati desfiintat Cuvantul lui Dumnezeu, prin datina voastra.
Mat. 15:8,9 – Norodul acesta se apropie de Mine cu gura si Ma cinsteste cu buzele, dar inima lui este departe de Mine. Degeaba Ma cinstesc ei, invatand ca invataturi niste porunci omenesti.
Rom 1:23,24 – si au schimbat slava Dumnezeului nemuritor intr-o icoana care seamana cu omul muritor, pasari, dobitoace cu patru picioare si taratoare. De aceea, Dumnezeu i-a lasat prada necuratiei, sa urmeze poftele inimilor lor;
Rom. 1:25 – caci au schimbat in minciuna adevarul lui Dumnezeu si au slujit si s-au inchinat fapturii in locul Facatorului, care este binecuvantat in veci!
Col. 2:8 – Luati seama ca nimeni sa nu va fure cu filozofia si cu o amagire desarta, dupa datina oamenilor, dupa invataturile incepatoare ale lumii, si nu dupa Hristos.
1 Timotei 4:1 – Dar Duhul spune lămurit că în vremile din urmă unii se vor lepăda de credinţă ca să se alipească de duhuri înşelătoare şi de învăţăturile dracilor.
Rom 1:18 – Mania lui Dumnezeu se descopera din cer impotriva oricarei necinstiri a lui Dumnezeu si impotriva oricarei nelegiuiri a oamenilor care inabusa adevarul in nelegiuirea lor.
Zadarnice au fost străduinţele lui Satana de a distruge biserica lui Hristos prin violenţă. Marea luptă, în care ucenicii lui Isus şi-au dat viaţa, n-a încetat nici atunci când aceşti credincioşi purtători de steag au căzut la posturile lor. Ei au biruit chiar doborâţi. Lucrătorii lui Dumnezeu erau ucişi, dar lucrarea Sa a mers în mod neabătut înainte. Evanghelia a continuat să se răspândească, iar numărul adepţilor ei nu a încetat să crească. Ea a pătruns în regiuni care erau inaccesibile chiar şi vulturilor Romei. Un creştin, mustrându-i pe conducătorii păgâni care susţineau persecuţia, spunea: „Ne puteţi ucide, ne puteţi tortura, ne puteţi condamna… nedreptatea voastră este dovada că suntem nevinovaţi… Nici cruzimea nu vă foloseşte”. Aceasta nu era decât o invitaţie puternică de a aduce şi pe alţii la convingerea lor. „Cu cât suntem seceraţi mai des de voi, cu atât creştem la număr; sângele creştinilor este o sămânţă” … (Tertulian, Apologia par. 50).
De aceea, Satana şi-a făcut planul de a lupta cu mai mult succes împotriva guvernării lui Dumnezeu, înfigându-şi steagul în mijlocul bisericii creştine. Dacă urmaşii lui Hristos ar putea fi amăgiţi şi aduşi să fie neplăcuţi lui Dumnezeu, atunci puterea, tăria şi hotărârea lor ar slăbi, şi în felul acesta, ei ar cădea ca o pradă uşoară.
Marele vrăjmaş a încercat acum să câştige prin şiretenie ceea ce nu reuşise prin forţă. Prigoana a încetat, şi în locul ei au fost puse amăgirile primejdioase ale prosperităţii vremelnice şi ale onorurilor lumeşti. Cei idolatri au fost aduşi să primească o parte din credinţa creştină, în timp ce lepădau alte adevăruri esenţiale. Ei mărturiseau că-L primesc pe Isus ca Fiu al lui Dumnezeu şi cred în moartea şi învierea Sa, dar nu aveau nici o convingere despre păcat şi nu simţeau nevoia de pocăinţă şi de schimbare a inimii. Cu unele concesii din partea lor, ei au propus ca şi creştinii să facă concesii, pentru a ne putea uni cu toţii pe platforma credinţei în Hristos.
Acum, biserica se găsea într-o primejdie înfricoşătoare. Închisoarea, chinul, focul şi sabia fuseseră binecuvântări, în comparaţie cu aceasta. Unii creştini au rămas neabătuţi, declarând că nu puteau face nici un compromis. Alţii erau în favoarea părăsirii sau modificării unor trăsături ale credinţei lor şi a unirii cu aceia care primiseră o parte a creştinismului, susţinând că acestea ar fi mijloace pentru deplina lor convertire. Acesta a fost un timp de groază adâncă pentru urmaşii credincioşi ai lui Hristos. Sub mantia unui creştinism cu numele, Satana s-a strecurat în biserică pentru a strica credinţa şi pentru a întoarce minţile de la Cuvântul adevărului.
Un mare număr de creştini au consimţit, în cele din urmă, să coboare standardele lor şi s-a format o unire între creştinism şi păgânism. Deşi închinătorii la idoli susţineau că sunt convertiţi şi uniţi cu biserica, ei se agăţau încă de idolatria lor, schimbând numai obiectele închinării lor cu chipul lui Isus, şi chiar cu cel al Mariei şi al sfinţilor. Aluatul stricat al idolatriei, adus în felul acesta în biserică, şi-a continuat lucrarea lui nenorocită. Învăţături false, ritualuri superstiţioase şi ceremonii idolatre au fost incluse în credinţa şi în închinarea ei. Când urmaşii lui Hristos s-au unit cu închinătorii la idoli, religia creştină s-a stricat, iar biserica şi-a pierdut curăţia şi puterea. Totuşi, au fost unii care n-au fost înşelaţi de aceste amăgiri. Ei şi-au păstrat credincioşia faţă de Autorul adevărului şi s-au închinat numai lui Dumnezeu.
Cuvintele lui Hristos erau o acuzaţie pentru întregul sistem fariseic. El declară că, aşezând pretenţiile lor mai presus de principiile divine, rabinii se aşezau mai presus de Dumnezeu. Obiceiurile şi tradiţiile aşa de mult apreciate de rabini erau din lumea aceasta, nu din cer. Oricât de mare era autoritatea lor faţă de popor, ele nu puteau să reziste, dacă erau puse la probă de Dumnezeu. Orice invenţie omenească pusă în locul poruncilor lui Dumnezeu va fi socotită ca fiind fără valoare, în ziua aceea când „Dumnezeu va aduce orice faptă la judecată, şi judecata aceasta se va face cu privire la tot ce este ascuns, fie bine, fie rău” (Ecl. 12,14).
Înlocuirea poruncilor lui Dumnezeu prin precepte omeneşti n-a încetat. Chiar şi între creştini se găsesc aşezăminte şi practici care n-au o temelie mai bună decât tradiţiile părinţilor. Asemenea întocmiri, întemeiate pe autoritatea omenească, le-au înlocuit pe cele dumnezeieşti. Oamenii se agaţă de tradiţiile lor, onorează obiceiurile şi cultivă ura împotriva acelora care caută să le arate greşeala. Astăzi, când suntem invitaţi să atragem atenţia asupra poruncilor lui Dumnezeu şi a credinţei lui Isus, vedem aceeaşi vrăjmăşie care s-a dat pe faţă şi în zilele lui Hristos. Despre poporul lui Dumnezeu din timpul sfârşitului, stă scris: „Balaurul, mâniat pe femeie, s-a dus să facă război cu rămăşiţa seminţei ei, care păzesc poruncile lui Dumnezeu şi ţin mărturia lui Isus Hristos” (Apoc. 12,17).
În locul autorităţii aşa-numiţilor părinţi ai bisericii, Dumnezeu ne porunceşte să primim cuvântul Părintelui veşnic, Domnul cerului şi al pământului. Numai aici se află adevărul neamestecat cu rătăcirea. David spune: „Sunt mai învăţat decât toţi învăţătorii mei, căci mă gândesc la învăţăturile Tale. Am mai multă pricepere decât bătrânii, căci păzesc poruncile Tale” (Ps. 119,99.100). Toţi aceia care primesc autoritatea omenească, obiceiurile bisericii sau tradiţiile părinţilor să ia aminte la avertizarea cuprinsă în cuvintele lui Hristos: „Degeaba Mă cinstesc ei, dând învăţături care nu sunt decât nişte porunci omeneşti”.
Ellen White – Tragedia Veacurilor, Cap.2, Persecutiile din primele veacuri
Ellen White – Hristos Lumina Lumii, Cap.42, Traditia
Mesaje_Ceresti 