Persecutii si apostazie (Matei 24)

Mat. 5:11 –  … din pricina Mea, oamenii va vor ocari, va vor prigoni si vor spune tot felul de lucruri rele si neadevarate impotriva voastra!

Mat. 10:22 – Veti fi urati de toti, din pricina Numelui Meu; dar cine va rabda pana la sfarsit va fi mantuit.

Mat. 24:9,10 – Atunci va vor da sa fiti chinuiti si va vor omori; si veti fi urati de toate neamurile pentru Numele Meu.  Atunci multi vor cadea, se vor vinde unii pe altii si se vor uri unii pe altii.

Mat. 24:21,22 – Pentru ca atunci va fi un necaz asa de mare, cum n-a fost niciodata de la inceputul lumii pana acum si nici nu va mai fi. Si daca zilele acelea n-ar fi fost scurtate, nimeni n-ar scapa; dar, din pricina celor alesi, zilele acelea vor fi scurtate.

Luca 21,16.17 – Veţi fi daţi în mâinile lor până şi de părinţii, fraţii, rudele şi prietenii voştri; şi vor omorî pe mulţi dintre voi. Veţi fi urâţi de toţi din pricina Numelui Meu.

2Tim.3:12 – De altfel, toti cei ce voiesc sa traiasca cu evlavie in Hristos Isus vor fi prigoniti.

Marea profeţie a lui Iisus, supranumita Apocalipsa de pe Muntele Maslinilor, se dovedeşte a fi un scurt comentariu al carţii lui Daniel şi o cheie a Apocalipsei lui Ioan.  Anul 31 e.n. Iisus prezice caderea Ierusalimului, care avea sa aiba loc în aceeaşi generaţie, la anul 70 e.n. Distrugerea Ierusalimului fusese prezisa şi de Daniel (9:26-27), dar planul iniţial al lui Dumnezeu era ca oraşul sa nu fie cucerit niciodata, aşa cum prevazusera profeţii (Ier 31:38-40, Zah 2:5, 12:9, 14:14) şi cum sperase Iisus (Luca 19:41-44, Luca 7:30).

Iisus dezvaluie aici cele mai triste momente prin care aveau sa treaca urmaşii Lui din interiorul şi din afara naţiei iudaice. Faptele Apostolilor, Epistolele, Apocalipsa şi rapoartele istoriei confirma împlinirea acestor preziceri. Este un fapt straniu în lumea noastra ca religiile de stat produc cele mai multe necazuri inutile şi ca aparatorii tradiţiilor omeneşti sunt în stare sa-şi distruga membrii propriei familii care îmbraţişeaza religia lui Christos. Aceasta se întâmpla în Islam, în iudaism, între hinduşi şi, destul de des, în creştinismul tradiţionalist. În timp ce persecuţiile întaresc pe unii, alţii se poticnesc şi cad de la credinţa. Adesea foştii fraţi devin cei mai îndrazneţi adversari. Iisus a prevazut ca iubirea creştina nu-şi va pastra temperatura iniţiala în Biserica. Cei mai mulţi creştini aveau sa devina caldicei (Apoc 3:15-16). În timp ce creştinii aveau sa fie urâţi de toata lumea, spiritul urii avea sa patrunda în Biserica şi sa raceasca dragostea dintâi.

Mai întâi Evanghelia. Este planul lui Dumnezeu sa permita aceste persecuţii pentru curaţirea Bisericii de milioanele de oportunişti care o asalteaza în timpuri de libertate (Dan 11:30 b. 31 b. 33-35, 12:10). Dar persecuţia este şi cel mai puternic factor evanghelistic. În mod paradoxal, spiritul persecuţiei expune neputinţa disperata a Diavolului. Fara sa vrea, el creeaza ocazia Învingatorului de pe Cruce. Prin reţeaua umana, el stârneşte spiritele, face invitaţii, lipeşte afişe, face reclama, trezeşte curiozitatea, pregateşte terenul prin legi şi decrete, pentru ca, în cele din urma, Spiritul lui Dumnezeu sa poata vorbi în cele mai bune condiţii. În primele veacuri, creştinii erau atât de conştienţi de faptul ca persecuţia este ocazia de a depune marturie, încât termenul martys (martor), era aplicat celor prigoniţi, mutilaţi de torturi (marturisitori) sau ucişi pentru credinţa. De aici vine cuvântul martir.

Spre deosebire de avocaţi, martorii nu pregatesc discursuri. Când e vorba de simpla marturie, numai minciuna are nevoie de meditaţii şi repetiţii. Aceasta trebuie sa fie lecţia întâi pentru misiunea oricarui creştin în lume. Biserica adevarata îşi va sprijini eforturile pe Providenţa care ajuta în timp de nevoie, deoarece lucrarea aparţine în totul Spiritului Sfânt. Oricât de necesare sunt pregatirea intelectuala, instrumentele de studiu şi arta expunerii argumentelor, ceea ce câştiga încrederea este marturia personala pecetluita prin acceptarea suferinţei.

Urâţi de toata lumea. Biblia descrie starea pacatoasa a omenirii ca „vrednici de a fi urâţi şi urându-se unii pe alţii“. Dar, ceea ce este mai grav chiar, cuvântul lui Iisus („M-au urât fara temei!“) s-a împlinit cu urmaşii Lui. Faţa de evrei, anticii au avut în general dispreţ cultural şi ostilitate politica. Istoria s-a repetat apoi cu creştinii, când erau doar o „secta“ iudaica, urâta atât de evrei cât şi de creştini. Pentru ca tabloul sa fie complet, Biserica – mai corect, bisericile – creştine de azi, au şi ele sectanţii şi urâţii lor, ţapi de ispaşire pentru toate relele traite şi închipuite.

Sfârşitul Ierusalimului – anul 70 e.n. Iisus se refera aici la cartea lui Daniel, în care instructiuni ca „fii atent!“ şi „înţelege!“ se repeta des, în special acolo unde este dezvaluit adversarul apocaliptic şi religia lui (Dan 8:13.17, 9:23.25a.27b). „Cei ce fac raul“, fiii pustiitorului, n-au nici o şansa de a înţelege corect (Dan 12:9-10). Vechiul Testament  foloseşte aceasta expresie dura cu referire la imaginile zeilor şi la alte elemente ale culturii idolatre (Deut 7:25-26, 1 Împ 11:5.7, Ier 7:30, Os 9:10). Expresia se refera, în mod clar, la idolatrie şi sabie. Luca vorbeşte despre armatele care aveau sa asedieze Ierusalimul. Într-adevar, steagurile romane erau zeificate şi prezenţa lor în incinta sacra a Ierusalimului ar fi reprezentat o maxima profanare.

În toamna anului 66, când legionarii lui Cestius au asediat Cetatea, reuşind sa patrunda pâna la zidul de nord al Templului, s-a produs o inexplicabila şi nestrategica retragere a romanilor în nişte ţinuturi care nu ofereau aparare şi unde Cestius a pierdut mulţi oameni. Fanaticii care aparau cetatea, credeau ca Dumnezeu le va da victoria finala, însa o parte din populaţie a vazut aici ocazia de a se refugia. Unii iudei au fugit la ţara, alţii l-au însoţit pe regele Agrippa care nu voia razboi cu romanii, alţii au parasit ţara. În acelaşi timp, iudeii creştinaţi, luând seama la avertizarea lui Iisus şi la sfaturile unor profeţi ai lor, au parasit cetatea şi s-au retras la Pella în Pereea, o zona muntoasa. În urma, ramânea vaiul (Luca 23:27-31).

Necaz mare. Este evident ca Iisus citeaza aici pe Daniel (12:1, cf. 9:12) care se referea la un ultim asediu al Ierusalimului (Dan 11:45, 12:7b). Gramatica textului este categorica în favoarea ideii ca Iisus vorbea despre grozaviile care urmau sa aiba loc în razboiul romanilor cu iudeii, în „ziua mâniei“ (Dan 8:19, 11:30.44). Acest necaz trebuia sa fie generalizat, scurt şi final. Dar daca profeţia era condiţionata, daca sfârşitul nu putea veni înainte de evanghelizarea lumii, ne putem aştepta ca, odata cu scurtarea iubirii sa se lungeasca şi sa se adânceasca necazul, timpul de ura. Ierusalimul a fost distrus în anul 70 de catre cezarul Titus, învinşii au fost crucificaţi sau luaţi prizonieri. Cetatea a fost devastata de romani şi avea sa ramâna sub ocupatie pagâna pâna când venirea „Împaratului iudeilor“ avea sa puna capat stapânirii neamurilor.

Prof. Florin Laiu – Reflectii istorice si exegetice,  Matei 24

Persecutii si apostazie (II)

Apoc. 12:17 – Si balaurul, maniat pe femeie, s-a dus sa faca razboi cu ramasita semintei ei, care pazesc poruncile lui Dumnezeu si tin marturia lui Isus Hristos.

Apoc. 12,6 – Şi femeia a fugit în pustie, într-un loc pregătit de Dumnezeu, ca să fie hrănită acolo o mie două sute şaizeci de zile.

Dan. 7:25 – El va rosti vorbe de hula impotriva Celui Preainalt, va asupri pe sfintii Celui Preainalt si se va incumeta sa schimbe vremurile si legea; si sfintii vor fi dati in mainile lui timp de o vreme, doua vremuri si o jumatate de vreme.

Apoc. 13:5-7 – I s-a dat o gura care rostea vorbe mari si hule. Si i s-a dat putere sa lucreze patruzeci si doua de luni. Ea si-a deschis gura si a inceput sa rosteasca hule impotriva lui Dumnezeu, sa-I huleasca Numele, cortul si pe cei ce locuiesc in cer. I s-a dat sa faca razboi cu sfintii si sa-i biruie. Si i s-a dat stapanire peste orice semintie, peste orice norod, peste orice limba si peste orice neam.

De sapte ori in cartea lui Daniel si in cartea Apocalipsei se vorbeste despre o perioada de stramtorare, de necaz si persecutie, folosindu-se diferite exprimari simbolice, numerice. Trei ani si jumatate, 1260 de zile sau 42 de luni. Conform principiului biblic de interpretare an/zi (Ez.4,6; Num.14,34), avem de-a face cu o singura perioada, exprimata in trei segmente de timp diferite (zile, luni, ani), perioada care indica spre un interval de 1260 de ani.

In Biblie biserica este simbolizata printr-o femeie (Apoc. 12:1,17).  Profetiile din Daniel si Apocalipsa descriu evenimente asemanatoare. Perioadele de timp profetic deasemenea sunt aceleasi. Oamenii adevarati ai lui Dumnezeu au fost persecutati si se ascundeau cand sistemul apostat (decazut) era la putere.

Un an profetic de 360 zile reprezinta 12 luni de 30 zile. Prin principiul an-zi din Numeri 14:34 si Ezechiel 4:6, o zi in profetie este egale cu un an literal.
O vreme – este egala cu un an, sau 360 zile.
Vremi – arata 2 ani, sau 720 zile.
Jumatatea unei vremi – este egala cu o jumatate de an, sau 180 zile.
Total – 1260 zile profetice, sau 1260 de ani literali. Patruzeci si doua de luni inseamna 42 x 30 = 1260 zile profetice, sau ani literali. Perioada de 1260 de ani a inceput in anul 538 d. H. si s-a sfarsit in anul 1798 d. H.

Zilele persecutiei generale s-au sfarsit in jurul anului 1770, cu putin inainte ca perioada profetica de 1260 de ani sa se sfarseasca in anul 1798.

Protestanti de toate confesiunile (fideli principiului Sola Scriptura), profesori, editori, juristi, istorici si alti intelectuali din Lumea Veche (Europa) sau Noua (America de Nord), au recunoscut caracterul profetic al anului 1798. Dar ce s-a intamplat in 1798? Inainte de a raspunde la intrebare ar fi foarte util sa citam doua declaratii ale unor teologi protestanti care au prevazut momentul 1798, pe baza profetiilor din Daniel si Apocalipsa.

Due Cressner, scria prin anul 1689 despre acest subiect urmatoarele:
„Începutul acestei perioade a fost la restaurarea Imperiului de Apus de către Justinian,  din care timp, 1260 de ani  se întind până la circa 1800…Căci dacă prima apariţie a ‘fiarei’ a fost la recucerirea  de către Iustinian a cetăţii Romei (538 n.m.) atunci ea trebuie să se sfârşească cu puţin înainte de anul 1800.”

Socul Revolutiei franceze din 1789 a condus la un studiu mai aprofundat al profetiilor in asa fel incat prin anul 1796, cu doi ani inainte de momentul ’98, in revista Missionary Magazine din Edinburgh aparea urmatorul comentariu:

„Datorită consensului general al profeţiei, domnia Antihristului se grabeşte spre sfârşitul ei. Lucrarea Providenţei, de ceva timp în urmă, a sporit aşteptatarea noastră în această privinţă. Aceasta va nivela calea pentru răsturnarea fiecărui sistem prin care imperiul nelegiuirii şi a rătăcirii a fost menţinut; iar acesta va fi urmat de un veac al neprihănirii şi adevărului.” 

Biserica din pustie: Biserica creştină a fugit din faţa furiei lui Satana şi a găsit refugiul în pustie. Sub Roma păgână biserica a experimentat o persecuţie teribilă. Însă în timpul Romei papale biserica adevărată a fost nevoită efectiv să fugă în pustie. Perioada de timp a celor 1260 de ani menţionată în aceste versete reprezintă Evul Întunecat al supremaţiei Papalităţii dintre anii 538 şi 1798.

Pustia devine efectiv un refugiu pentru sfinţi, pentru că credinţa lor a fost atât de mult respinsă şi dispreţuită. Obstacolele şi opoziţia au fost atât de mari încât Dumnezeu a dat bisericii două aripi ca ale unui vultur pentru a putea fugi în pustie. Aici găsim o exprimare a marii nevoi a sfinţilor după o intervenţie divină. Dacă totul ar depinde numai de ei, atunci nu s-ar putea aştepta la nimic altceva decât exterminare. Dumnezeu a fost însă sprijinul lor. El i-a ţinut puternici în vremea “urâciunii pustiitorului”. Daniel 11:31.

„Faptul că Biserica Romei a vărsat mai mult sânge nevinovat decât orice altă instituţie care a existat vreodată în omenire nu va fi pus la îndoială de nici un protestant care a cunoştinţă completă a istoriei.” William E. H. Lecky, History of the Rise and Influence of the Spirit of Rationalism in Europe, vol. 2, 35.

“Atunci când în anul 1797 papa Pius VI a căzut grav bolnav, Napoleon a dat ordine ca în cazul morţii sale să nu mai fie ales nici un alt succesor în loc, succesiunea Papalităţii fiind astfel întreruptă. Însă papa şi-a revenit. Pacea fost curând încălcată: Berthier a intrat în Roma pe 10 februarie 1798 şi a proclamat (Roma ca fiind) republică.” Joseph Rickaby, The Modern Papacy, 1.

La 15 februarie 1798, generalul Berthier, din ordinul lui Napoleon Bonaparte, pronunta la Roma destituirea papei Pius al VI-lea. Cum acesta a refuzat somatia oficiala, a fost arestat, inelele pontificale i-au fost smulse de pe degete si a fost luat prizonier. Plimbat dintr-o inchisoare in alta, in anul 1799, inceteaza din viata la varsta de 82 de ani in fortareata de la Valence. Pe actul de deces, autoritatile au consemnat sec: „Cetateanul Giovanni Brashi; meserie…pontif…” Cei 1260 de ani ai suprematiei papale, s-au incheiat brusc si spectaculos in 1798. Necazul cel mare trecuse. Incepea o noua perioada, se deschidea o noua fila a calendarului profetic.

Pentru a intelege mai bine profetia biblica va invit sa studiati Daniel si Apocalipsa pe site-ul www.apocalipsa.ro

Studiati si cartea Apocalipsa lui Isus Hristos de Jeff Wehr pe site-ul http://adevarulprezent.files.wordpress.com/2009/03/apocalipsa_lui_isus_hristos.pdf

Marea Apostazie

2Timotei 3:1-5 – Sa stii ca in zilele din urma vor fi vremuri grele. Caci oamenii vor fi …iubitori mai mult de placeri decat iubitori de Dumnezeu; …avand doar o forma de evlavie, dar tagaduindu-i puterea.

Matei 24:12 – Si, din pricina inmultirii faradelegii, dragostea celor mai multi se va raci.

Mat. 5:11 –  … din pricina Mea, oamenii va vor ocari, va vor prigoni si vor spune tot felul de lucruri rele si neadevarate impotriva voastra!

2Tim. 3:12 – De altfel, toti cei ce voiesc sa traiasca cu evlavie in Hristos Isus vor fi prigoniti.

Întotdeauna au fost două clase printre cei care mărturisesc a fi urmaşii lui Hristos. În timp ce o clasă studiază viaţa Mântuitorului şi caută cu stăruinţă să-şi corecteze greşelile pentru a se asemăna Modelului, cealaltă clasă ocoleşte adevărurile clare, practice, care le descoperă rătăcirile. Chiar şi în cea mai bună stare a ei, biserica n-a fost formată numai din credincioşi adevăraţi, curaţi şi sinceri. Mântuitorul ne-a învăţat că cei care se complac în păcat nu vor trebui primiţi în biserică; cu toate acestea, El Şi-a ataşat bărbaţi care aveau defecte de caracter şi le-a încredinţat binefacerile învăţăturilor şi exemplului Său, pentru ca să aibă ocazia să-şi vadă greşelile şi să le îndrepte.

Printre cei doisprezece apostoli a fost un vânzător. Iuda a fost primit nu pentru defectele lui de caracter, ci în ciuda lor. El s-a unit cu ucenicii ca, prin învăţătura şi exemplul lui Hristos, să poată învăţa ce înseamnă un caracter creştin şi, în felul acesta, să fie adus să-şi vadă greşelile, să se pocăiască şi, cu ajutorul harului divin, să-şi curăţească sufletul „prin ascultare de adevăr”. Dar Iuda n-a umblat în lumina lăsată atât de îndurător să lumineze asupra lui. Prin îngăduirea păcatului, a invitat ispitele lui Satana. Trăsăturile lui rele de caracter au devenit predominante. El şi-a lăsat mintea sub stăpânirea puterilor întunericului şi se supăra atunci când greşelile îi erau mustrate; în felul acesta, a ajuns să săvârşească crima teribilă, de trădare a Învăţătorului său. Tot astfel fac şi cei care nutresc păcatul sub masca evlaviei, urăsc pe aceia care le tulbură pacea, condamnând cursul păcătos al vieţii lor. Când se iveşte ocazia favorabilă, ei îi trădează, ca şi Iuda, pe aceia care au căutat să-i mustre spre binele lor.

Apostolii aveau de luptat cu aceia din biserică ce pretindeau că sunt evlavioşi, în timp ce în ascuns nutreau nelegiuirea. Anania şi Safira lucrau de partea înşelătorilor, pretinzând că aduc o jertfă întreagă pentru Dumnezeu, în timp ce erau lacomi, reţinând o parte pentru ei. Duhul adevărului a descoperit apostolilor adevăratul caracter al acestor fraţi cu numele, iar judecăţile lui Dumnezeu au curăţit biserica de această pată. Această dovadă categorică a cercetării Duhului lui Hristos în biserică semăna groaza printre făţarnici şi făcătorii de rele. Ei nu mai puteau rămâne în legătură cu aceia care erau, în obiceiuri şi înclinaţii, reprezentanţi permanenţi ai lui Hristos; iar când încercările şi prigoana veneau asupra urmaşilor Săi, numai aceia care erau gata să părăsească totul pentru adevăr doreau să devină ucenici ai Săi. În felul acesta, atâta vreme cât persecuţia a continuat, biserica a rămas relativ curată. Dar când aceasta a încetat, s-au adăugat convertiţi care erau mai puţin sinceri şi devotaţi şi s-a deschis astfel o uşă prin care Satana putea să obţină un punct de sprijin. 

Pentru că nu este nici o legătură între Prinţul luminii şi prinţul întunericului, nu poate fi vreo legătură nici între ucenicii lor. Când au consimţit să se unească cu aceia care erau doar pe jumătate convertiţi din păgânism, creştinii au păşit pe o cale care i-a dus din ce în ce mai departe de adevăr. Satana a tresăltat, pentru că reuşise să amăgească un număr atât de mare dintre urmaşii lui Hristos. Apoi, a făcut ca puterea lui să apese şi mai mult asupra acestora şi i-a inspirat să-i persecute pe aceia care rămâneau credincioşi lui Dumnezeu. Nimeni nu ştia atât de bine cum să se împotrivească adevăratei credinţe creştine ca aceia care odinioară fuseseră apărătorii ei, aşa că aceşti creştini apostaziaţi, unindu-se cu tovarăşii lor pe jumătate păgâni, şi-au îndreptat lupta împotriva celor mai importante trăsături ale învăţăturilor lui Hristos.

Aceasta a cerut o luptă disperată din partea acelora care au stat cu fermitate împotriva amăgirilor şi urâciunilor care erau ascunse în haine sacerdotale şi introduse în biserică. Biblia nu era primită ca o măsură a credinţei. Doctrina cu privire la libertatea religioasă a fost clasificată drept erezie, iar susţinătorii ei au fost urâţi şi proscrişi.

După o luptă lungă şi aprigă, cei credincioşi, puţini la număr, s-au hotărât să rupă orice legătură cu biserica apostată, dacă ea refuza şi mai departe să se elibereze de rătăcire şi idolatrie. Ei au văzut că despărţirea era o necesitate absolută, dacă doreau să asculte de Cuvântul lui Dumnezeu. Nu şi-au permis să tolereze rătăciri fatale pentru sufletul lor şi să dea un exemplu care ar primejdui credinţa copiilor şi a copiilor copiilor lor. Pentru a asigura unitatea şi pacea, erau gata să facă orice concesie care corespundea cu ascultarea de Dumnezeu; dar simţeau că însăşi pacea ar fi fost prea scump câştigată cu jertfirea principiilor. Dacă unitatea se putea asigura numai prin compromiterea adevărului şi a neprihănirii, atunci preferau să rămână despărţiţi chiar şi în război. 

Bine ar fi pentru biserică şi pentru lume dacă  principiile care au animat acele suflete sincere ar fi reînviate în inimile acelora care se numesc poporul lui Dumnezeu. Există o indiferenţă alarmantă faţă de învăţăturile care sunt stâlpii credinţei creştine. Câştiga teren părerea că, în fond, ele nu sunt de importanţă vitală. Această degenerare întăreşte mâinile instrumentelor lui Satana, aşa încât teoriile rătăcirii şi amăgirile fatale, cărora cei credincioşi din veacurile trecute li s-au împotrivit şi le-au demascat cu primejdia vieţii lor, sunt privite astăzi favorabil de către mii de oameni care pretind că sunt urmaşii lui Hristos.

Primii creştini au fost cu adevărat un popor deosebit. Comportamentul fără reproş şi credinţa lor neclintită erau o mustrare continuă, care tulbura pacea păcătoşilor. Deşi puţini la număr, fără avere, poziţie sau titluri, ei produceau teamă făcătorilor de rele, când erau cunoscute învăţăturile şi caracterul lor. De aceea erau urâţi de cei nelegiuiţi, aşa cum Abel a fost urât de Cain cel necredincios. Din acelaşi motiv pentru care Cain l-a omorât pe Abel, aceia care au căutat să se scuture de mustrările Duhului Sfânt au dat la moarte pe poporul lui Dumnezeu. Şi tot din acelaşi motiv, iudeii L-au lepădat şi L-au răstignit pe Mântuitorul – deoarece curăţia şi sfinţenia caracterului Său erau o mustrare continuă pentru egoismul şi stricăciunea lor. Din zilele lui Hristos şi până astăzi, ucenicii Săi credincioşi au provocat ura şi împotrivirea acelora care iubesc şi urmează căile păcatului.

Atunci, cum poate fi numită Evanghelia o solie a păcii? Când Isaia a profetizat naşterea lui Mesia, i-a dat titlul de „Domn al păcii”. Când îngerii au adus păstorilor vestea că Hristos S-a născut, au cântat deasupra câmpiilor Betleemului: „Slavă lui Dumnezeu în locurile prea înalte, şi pe pământ pace şi între oameni bună învoire”. (Luca 2,14). În aparenţă, există o contradicţie între aceste declaraţii profetice şi cuvintele lui Hristos: „N-am venit să aduc pacea, ci sabia”. (Matei 10,34). Dar, înţelese bine, amândouă sunt într-o armonie desăvârşită. Evanghelia este o solie a păcii.

Creştinismul este un sistem care, dacă este primit şi ascultat, va răspândi pace, armonie şi fericire peste tot pământul. Religia lui Hristos îi va uni într-o frăţie strânsă pe toţi aceia care primesc învăţăturile ei. Misiunea lui Hristos a fost tocmai aceea de a-i împăca pe oameni cu Dumnezeu, şi pe unul cu altul. Dar, în majoritate, omenirea este sub controlul lui Satana, cel mai crud vrăjmaş al lui Hristos. Evanghelia prezintă oamenilor principiile vieţii care se deosebesc fundamental de obiceiurile şi dorinţele lor, şi din cauza aceasta se răzvrătesc împotriva ei. Oamenii urăsc curăţia care le descoperă şi le condamnă păcatele, în majoritate îi persecută şi îi distrug pe aceia care susţin cerinţele ei sfinte şi drepte. În sensul acesta – deoarece adevărurile înalte pe care ei le aduc provoacă ură şi luptă – Evanghelia este numită o sabie.

Tainica lucrare a providenţei, care îngăduie ca cel drept să sufere persecuţia din mâna celor răi, a fost o cauză de mare nedumerire pentru mulţi care sunt slabi în credinţă. Unii sunt gata să părăsească chiar încrederea lor în Dumnezeu, deoarece El îngăduie celor mai josnici oameni să prospere, în timp ce cei mai buni şi mai curaţi sunt apăsaţi şi chinuiţi de puterea lor crudă. Cum, întreabă ei, poate Acela care este drept şi milos şi care este nemărginit în putere să îngăduie o aşa nedreptate şi apăsare? Aceasta este o problemă care nu ne priveşte pe noi. Dumnezeu ne-a dat dovezi îndestulătoare cu privire la iubirea Sa şi nu trebuie să ne îndoim de bunătatea Sa atunci când nu putem înţelege lucrările providenţei Sale. Prevăzând îndoielile care urmau să apese pe sufletul lor în zilele de încercare şi întuneric, Mântuitorul spunea ucenicilor Săi: „Aduceţi-vă aminte de vorba, pe care v-am spus-o: Robul nu este mai mare decât stăpânul său”. „Dacă M-au prigonit pe Mine, şi pe voi vă vor prigoni; dacă au păzit Cuvântul Meu, şi pe al vostru îl vor păzi”. (Ioan 15,20). Isus a suferit pentru noi mai mult decât poate fi făcut să sufere oricare dintre urmaşii Săi, datorită cruzimii oamenilor nelegiuiţi. Aceia care sunt chemaţi să sufere chinul şi moartea de martir nu fac decât să calce pe urmele scumpului Fiu al lui Dumnezeu. El nu-i uită şi nici nu-i neglijează pe copiii Săi; dar îngăduie celor nelegiuiţi să descopere adevăratul lor caracter, pentru ca nici unul din aceia care doresc să facă voia Sa să nu fie amăgit cu privire la ei. Mai mult, cei neprihăniţi sunt puşi în cuptorul necazurilor, ca şi ei să fie curăţiţi; ca exemplul lor să-i convingă şi pe alţii de realitatea credinţei şi evlaviei lor; şi ca drumul lor neabătut să-i condamne pe cei răi şi necredincioşi. Domnul nu întârzie în împlinirea făgăduinţei Lui. (2 Petru 3,9).

Dumnezeu le îngăduie celor nelegiuiţi să progreseze şi să-şi descopere vrăjmăşia împotriva Lui, pentru ca atunci când vor umple măsura nelegiuirii lor, toţi să vadă dreptatea şi mila Sa în distrugerea lor deplină. Ziua răzbunării Sale este aproape când toţi aceia care au călcat Legea Sa şi au persecutat pe poporul Său vor primi o răsplată dreaptă a faptelor lor; când orice faptă de cruzime sau nedreptate faţă de credincioşii lui Dumnezeu va fi pedepsită ca şi când ar fi fost făcută faţă de Hristos Însuşi.

Există încă o problemă şi mai importantă, care trebuie să fie în atenţia bisericilor de astăzi. Apostolul Pavel spune că „toţi cei care vor să trăiască cu evlavie în Isus Hristos vor fi prigoniţi”. (2 Tim. 3,12). Atunci de ce persecuţia pare că a slăbit într-o mare măsură? Singurul motiv este că biserica s-a conformat cerinţelor lumii şi nu mai trezeşte nici o împotrivire. Religia care este la modă în zilele noastre nu are caracterul curat şi sfânt pe care l-a avut credinţa creştină în zilele lui Hristos şi ale apostolilor Săi. Datorită spiritului de compromis cu păcatul, din cauză că marile adevăruri ale Cuvântului lui Dumnezeu sunt privite cu indiferenţă, pentru că este atât de puţină evlavie în biserică, creştinismul este în aparenţă atât de popular în lume. Să se producă o reînviorare a credinţei şi puterii din prima biserică, şi atunci spiritul persecuţiei va fi reînviat, iar flăcările persecuţiei vor fi iarăşi aprinse.

Ellen White – Tragedia Veacurilor, Cap. 2, Persecutiile din primele veacuri

Persecuţii şi apostazie (I)

Mat. 5:11 –  … din pricina Mea, oamenii va vor ocari, va vor prigoni si vor spune tot felul de lucruri rele si neadevarate impotriva voastra!

Mat. 24:9,10 – Atunci va vor da sa fiti chinuiti si va vor omori; si veti fi urati de toate neamurile pentru Numele Meu.  Atunci multi vor cadea, se vor vinde unii pe altii si se vor uri unii pe altii.

Mat. 24:21,22 – Pentru ca atunci va fi un necaz asa de mare, cum n-a fost niciodata de la inceputul lumii pana acum si nici nu va mai fi. Si daca zilele acelea n-ar fi fost scurtate, nimeni n-ar scapa; dar, din pricina celor alesi, zilele acelea vor fi scurtate.

2Tim. 3:12 – De altfel, toti cei ce voiesc sa traiasca cu evlavie in Hristos Isus vor fi prigoniti.

Mat. 24:14 – Evanghelia aceasta a Împărăţiei va fi propovăduită în toată lumea, ca să slujească de mărturie tuturor neamurilor. Atunci va veni sfârşitul.

Rom. 1:16,17 – ….Evanghelia lui Hristos ……este puterea lui Dumnezeu pentru mantuirea fiecaruia care crede….deoarece in ea este descoperita o neprihanire pe care o da Dumnezeu, prin credinta si care duce la credinta…

Când Isus a descoperit ucenicilor Săi soarta Ierusalimului şi scenele celei de a doua veniri, El a prevestit, de asemenea, şi experienţa poporului Său, de la data când urma să fie luat de la ei până la revenirea Sa cu putere şi slavă pentru eliberarea lor. De pe Muntele Măslinilor, Mântuitorul privea furtunile care erau gata să se abată asupra bisericii apostolice; şi, pătrunzând adânc în viitor, ochii Săi vedeau furtunile furioase şi distrugătoare, ce aveau să bată peste urmaşii Săi din veacurile viitoare, de întuneric şi prigoană. În câteva cuvinte de o însemnătate înspăimântătoare, El a profetizat despre atitudinea ostilă pe care conducătorii lumii urmau să o aibă faţă de biserica lui Dumnezeu. Urmaşii lui Hristos aveau să calce pe acelaşi drum al umilinţei, al ruşinii şi al suferinţei pe care a mers Domnul lor. Vrăjmăşia care a izbucnit împotriva Răscumpărătorului lumii se va manifesta împotriva tuturor acelora care urmau să creadă în Numele Său.

Istoria bisericii primare a fost martoră la împlinirea cuvintelor Mântuitorului. Puterile pământului şi ale iadului s-au aliniat împotriva lui Hristos în persoana urmaşilor Săi. Păgânismul a prevăzut că, dacă Evanghelia va birui, templele şi altarele lui vor fi îndepărtate; de aceea şi-a concentrat forţele pentru a distruge creştinismul. Au fost aprinse focurile prigoanei. Creştinii au fost deposedaţi de averi şi alungaţi din case, „au dus o mare luptă de suferinţe”. (Evrei 10,32). „Au suferit batjocuri, bătăi, lanţuri şi închisoare.” (Evrei 11,36). Un mare număr dintre ei şi-au pecetluit mărturia cu sângele lor. Nobil şi rob, bogat şi sărac, învăţat şi ignorant au fost ucişi fără milă.

Aceste persecuţii, începând cu Nero, cam prin vremea martiriului lui Pavel, au continuat secole de-a rândul cu o furie mai mare sau mai mică. Creştinii erau acuzaţi pe nedrept de crimele cele mai odioase şi declaraţi a fi cauza unor mari nenorociri – foamete, molimă şi cutremure. Deoarece deveniseră obiectul urii şi al bănuielilor generale, informatorii au stat gata, pentru câştig, să-i trădeze pe cei nevinovaţi. Au fost condamnaţi ca răsculaţi împotriva imperiului, ca duşmani ai religiei şi primejdioşi pentru societate. Un mare număr dintre ei au fost aruncaţi fiarelor sălbatice sau arşi de vii în amfiteatre. Unii au fost răstigniţi, alţii au fost îmbrăcaţi în piei de animale sălbatice şi aruncaţi în arene pentru a fi sfâşiaţi de câini. Chinul lor era adesea distracţia de căpetenie la serbările publice. Mulţimi impresionante se adunau pentru a se veseli, cu râsete şi aplauze, de priveliştea agoniei şi morţii lor.

Oriunde căutau adăpost, urmaşii lui Hristos erau vânaţi ca fiarele câmpului. Erau constrânşi să caute scăpare în locuri singuratice şi pustii. „Lipsiţi de toate, prigoniţi, munciţi, ei, de care lumea nu era vrednică, au rătăcit prin pustiuri, prin munţi, prin peşteri şi prin crăpăturile pământului.” (vers. 37. 38). Catacombele ofereau adăpost pentru mii dintre ei. Sub dealurile din afara cetăţii Romei, fuseseră săpate galerii lungi prin pământ şi stâncă; reţeaua întunecoasă şi complicată de tuneluri se întindea pe kilometri întregi, dincolo de zidurile cetăţii. În aceste adăposturi subterane, urmaşii lui Hristos îşi îngropau morţii; şi tot acolo, atunci când erau bănuiţi şi alungaţi, îşi găseau locuinţa. Când Dătătorul vieţii îi va trezi pe aceia care au luptat lupta cea bună, mulţi martiri pentru cauza lui Hristos vor ieşi din aceste catacombe întunecoase.

În cea mai sălbatică prigoană, aceşti martori pentru Isus şi-au păstrat credinţa nealterată. Deşi au fost lipsiţi de orice confort, ascunşi de lumina soarelui, făcându-şi căminul în mijlocul întunecos, dar prietenos al pământului, ei n-au scos nici un cuvânt de nemulţumire. Prin cuvinte de credinţă, de răbdare şi nădejde, ei se încurajau unul pe altul pentru a rezista lipsei şi necazului. Pierderea tuturor binecuvântărilor pământeşti nu i-a putut sili să renunţe la credinţa lor în Hristos. Încercările şi prigoana erau doar paşi care-i aduceau mai aproape de odihna şi răsplata lor.

Aceştia îşi reaminteau cuvintele Domnului lor, ca atunci când urmau să fie prigoniţi pentru Numele lui Hristos, să se bucure şi să se veselească, pentru că răsplata lor va fi mare în ceruri; căci tot aşa au fost prigoniţi şi proorocii care au fost înainte de ei. Se bucurau că sunt socotiţi vrednici să sufere pentru adevăr şi din mijlocul flăcărilor înălţau cântări de biruinţă. Privind prin credinţă în sus, ei Îl vedeau pe Hristos şi pe îngeri aplecându-se peste zidurile cerului, urmărindu-i cu cel mai adânc interes şi privind cu aprobare statornicia lor.

Zadarnice au fost străduinţele lui Satana de a distruge biserica lui Hristos prin violenţă. Marea luptă, în care ucenicii lui Isus şi-au dat viaţa, n-a încetat nici atunci când aceşti credincioşi purtători de steag au căzut la posturile lor. Ei au biruit chiar doborâţi. Lucrătorii lui Dumnezeu erau ucişi, dar lucrarea Sa a mers în mod neabătut înainte. Evanghelia a continuat să se răspândească, iar numărul adepţilor ei nu a încetat să crească. Ea a pătruns în regiuni care erau inaccesibile chiar şi vulturilor Romei. Un creştin, mustrându-i pe conducătorii păgâni care susţineau persecuţia, spunea: „Ne puteţi ucide, ne puteţi tortura, ne puteţi condamna… nedreptatea voastră este dovada că suntem nevinovaţi… Nici cruzimea nu vă foloseşte”. Aceasta nu era decât o invitaţie puternică de a aduce şi pe alţii la convingerea lor. „Cu cât suntem seceraţi mai des de voi, cu atât creştem la număr; sângele creştinilor este o sămânţă” … (Tertulian, Apologia par. 50).

Mii de oameni au fost închişi şi omorâţi, dar răsăreau alţii pentru a le lua locul. Iar aceia care au fost martirizaţi pentru credinţa lor erau asiguraţi în Hristos şi socotiţi de El biruitori. Ei luptaseră lupta cea bună şi urmau să primească cununa slavei la venirea lui Hristos. Suferinţele pe care le-au suportat i-au adus pe creştini mai aproape unul de altul şi de Răscumpărătorul lor. Exemplul vieţii şi al morţii lor era o mărturie permanentă în favoarea adevărului; şi acolo unde se aştepta mai puţin, supuşii lui Satana părăseau slujirea lui pentru a se înrola sub steagul lui Hristos.

Ellen White – Tragedia Veacurilor,  Cap. 2, Persecutiile din primele veacuri