Vremurile si Legea schimbate

Dan. 7:25 – El va rosti vorbe de hula impotriva Celui Preainalt, va asupri pe sfintii Celui Preainalt si se va incumeta sa schimbe vremurile si legea; si sfintii vor fi dati in mainile lui timp de o vreme, doua vremuri si o jumatate de vreme.

Apoc. 12:17 – Si balaurul, maniat pe femeie, s-a dus sa faca razboi cu ramasita semintei ei, care pazesc poruncile lui Dumnezeu si tin marturia lui Isus Hristos.

2Tes. 2:3 – Nimeni sa nu va amageasca in vreun chip; caci nu va veni inainte ca sa fi venit lepadarea de credinta si de a se descoperi omul faradelegii, fiul pierzarii.

2Tes. 2:4,7 – potrivnicul care se inalta mai presus de tot ce se numeste „Dumnezeu” sau de ce este vrednic de inchinare. Asa ca se va aseza in Templul lui Dumnezeu, dandu-se drept Dumnezeu. Caci taina faradelegii a si inceput sa lucreze;

2 Tes. 2:10-12 – …cu toate amagirile nelegiuirii, pentru cei ce sunt pe calea pierzarii, pentru ca n-au primit dragostea adevarului ca sa fie mantuiti. Din aceasta pricina, Dumnezeu le trimite o lucrare de ratacire, ca sa creada o minciuna, pentru ca toti cei ce n-au crezut adevarul, ci au gasit placere in nelegiuire, sa fie osanditi.

Rom 1:23,24 – si au schimbat slava Dumnezeului nemuritor intr-o icoana care seamana cu omul muritor, pasari, dobitoace cu patru picioare si taratoare. De aceea, Dumnezeu i-a lasat prada necuratiei, sa urmeze poftele inimilor lor;

Rom. 1:25 – caci au schimbat in minciuna adevarul lui Dumnezeu si au slujit si s-au inchinat fapturii in locul Facatorului, care este binecuvantat in veci!

Profeţia afirma că papalitatea urma să „se încumete să schimbe vremile şi legea”. (Dan. 7,25). Încercarea de a face acest lucru nu a întârziat mult. Închinarea la chipuri şi moaşte a fost introdusă în creştinism în mod treptat, cu scopul de a le oferi convertiţilor de la păgânism un înlocuitor pentru închinarea la idoli şi a înlesni astfel primirea creştinismului cu numele. În cele din urmă, decretul unui conciliu general a recunoscut oficial acest sistem al idolatriei papale.

Pentru a completa lucrarea hulitoare, Roma s-a încumetat să înlăture din Legea lui Dumnezeu porunca a doua, care interzice închinarea la chipuri, şi să împartă porunca a zecea în două, pentru a se păstra numărul.  Spiritul de compromis cu păgânismul a deschis calea pentru o altă dispreţuire a autorităţii cerului. Satana, lucrând prin conducătorii neconsacraţi ai bisericii, s-a amestecat şi în porunca a patra şi a încercat să îndepărteze vechiul Sabat, ziua pe care Dumnezeu a binecuvântat-o şi a sfinţit-o (Gen. 2,2.3), iar în locul ei să înalţe sărbătoarea păzită de păgâni ca „venerabila zi a soarelui”.

La început, această schimbare n-a fost încercată în mod deschis. În primele veacuri, adevăratul Sabat a fost ţinut de toţi creştinii. Ei erau geloşi pe onoarea lui Dumnezeu şi, crezând că Legea Sa este de neschimbat, au păzit cu râvnă preceptele ei sfinte. Dar Satana a lucrat cu o mare subtilitate prin agenţii lui pentru a-şi atinge scopul. Pentru ca atenţia poporului să poată fi atrasă asupra duminicii, aceasta a fost declarată ca sărbătoare, în cinstea învierii lui Hristos. Slujbe religioase au fost ţinute în ea; era totuşi privită ca o zi de recreere, Sabatul fiind încă păzit cu sfinţenie.

Pentru a pregăti calea pentru lucrarea pe care plănuise să o îndeplinească, Satana îi făcuse pe iudei, înainte de venirea lui Hristos, să împovăreze Sabatul cu cele mai stricte pretenţii, făcând din păzirea lui o povară. Acum, folosind lumina falsă în care reuşise să-i facă să-l privească, a aruncat ocară asupra lui ca fiind o instituţie evreiască. În timp ce creştinii în general continuau să păzească duminica drept o sărbătoare a bucuriei, el i-a condus să facă din Sabat o zi de post, o zi de amărăciune şi tristeţe, pentru a-şi arăta ura lor faţă de iudaism.

În prima parte a secolului al IV-lea, împăratul Constantin a emis un decret care făcea din duminică o sărbătoare publică în întregul Imperiu Roman. Ziua soarelui a fost cinstită de către supuşii lui păgâni şi a fost onorată de creştini; politica împăratului era aceea de a uni interesele adverse ale creştinismului şi păgânismului. El a fost îndemnat să facă acest lucru de către episcopii bisericii care, conduşi de ambiţii şi însetaţi de putere, au înţeles că, dacă va fi păzită aceeaşi zi atât de către creştini, cât şi de păgâni, aceasta va uşura primirea cu numele a creştinismului, de către păgâni, şi în felul acesta puterea şi gloria bisericii vor creşte. Dar, în timp ce mulţi creştini temători de Dumnezeu erau conduşi treptat să primească duminica ca având un anume grad de sfinţenie, ei socoteau încă Sabatul adevărat ca sfinţit Domnului şi-l păzeau în ascultare de porunca a patra.

Cinstea arătată acestei zile, însă, nu era încă de ajuns pentru a-i împiedica pe creştini să privească adevăratul Sabat ca ziua sfântă a Domnului. Trebuia făcut încă un pas; sabatul fals trebuia înălţat la egalitate cu cel adevărat. La câţiva ani după decretul lui Constantin, episcopul Romei a conferit duminicii titlul de ziua Domnului. În felul acesta, oamenii au fost conduşi treptat să privească această zi ca având un grad de sfinţenie. Sabatul original era încă păstrat.

Arhiamăgitorul nu-şi terminase lucrarea. El s-a hotărât să adune lumea creştină sub steagul său şi să-şi exercite puterea prin locţiitorul lui, pontiful cel mândru, care pretindea că este reprezentantul lui Hristos. Prin păgânii pe jumătate convertiţi, prin prelaţii ambiţioşi şi prin credincioşii iubitori de lume, şi-a îndeplinit planul. Din timp în timp, au fost ţinute mari concilii, în care erau convocaţi demnitari ai bisericii din toată lumea. Aproape în fiecare conciliu Sabatul pe care Dumnezeu îl instituise era coborât din ce în ce mai mult, în timp ce duminica era în aceeaşi măsură înălţată. În felul acesta sărbătoarea păgână a ajuns în cele din urmă să fie onorată ca o instituţie divină, în timp ce Sabatul biblic a fost declarat o rămăşiţă a iudaismului, iar păzitorii lui au fost declaraţi blestemaţi.

Marele apostat reuşise să se înalţe „mai presus de tot ce se numeşte Dumnezeu sau de ce este vrednic de închinare”. (2 Tes. 2,4). El îndrăznise să schimbe singurul precept al Legii divine care îndreaptă fără greş toată omenirea către viul şi adevăratul Dumnezeu. În porunca a patra, Dumnezeu este descoperit ca fiind Creatorul cerului şi al pământului, şi prin aceasta Se deosebeşte de toţi zeii falşi. Deoarece era o amintire a lucrării de creaţiune, ziua a şaptea a fost sfinţită ca zi de odihnă pentru om. Ea a fost destinată să-L păstreze continuu în minţile oamenilor pe viul Dumnezeu ca izvor al existenţei şi ca obiect de închinare şi adorare. Satana se luptă să-i întoarcă pe oameni de la devotamentul lor faţă de Dumnezeu şi de la ascultarea de Legea Sa; de aceea îşi îndreaptă eforturile îndeosebi împotriva poruncii care Îl arată pe Dumnezeu ca Creator.

Protestanţii susţin acum că învierea lui Hristos în ziua duminicii a făcut din ea Sabatul creştin. Dar dovezi din Scriptură lipsesc. Nici o onoare de felul acesta n-a fost dată zilei acesteia de către Hristos sau apostolii Săi. Păzirea duminicii ca instituţie creştină, şi-a avut originea în acea „taină a fărădelegii” (2 Tes. 2,7), care şi-a început lucrarea chiar în zilele lui Pavel. Ce motiv temeinic poate fi dat pentru o schimbare pe care Scripturile nu o aprobă?

În veacul al şaselea, papalitatea devenise puternic întemeiată. Scaunul puterii ei a fost stabilit în cetatea imperială, iar episcopul Romei a fost declarat cap peste întreaga biserică. Păgânismul dăduse locul papalităţii. Balaurul dăduse fiarei „puterea lui, tronul lui, şi o mare stăpânire”. (Apoc. 13,2)  

Şi acum au început cei 1260 de ani de persecuţie papală, prevestiţi în profeţiile lui Daniel şi Apocalipsa (Daniel 7,25; Apoc. 13,5-7). Creştinii au fost obligaţi să aleagă fie să-şi părăsească integritatea şi să primească ceremoniile şi închinarea papală, fie să-şi petreacă viaţa în închisoare sau să sufere moartea pe roată, pe rug sau de securea călăului. Acum s-au împlinit cuvintele lui Isus: „Veţi fi daţi în mâinile lor până şi de părinţii, fraţii, rudele şi prietenii voştri; şi vor omorî pe mulţi dintre voi. Veţi fi urâţi de toţi din pricina Numelui Meu”. (Luca 21,16.17).

Persecuţia s-a dezlănţuit asupra celor credincioşi cu o mai mare furie decât oricând mai înainte, iar lumea a devenit un imens câmp de luptă. Pentru sute de ani, biserica lui Hristos şi-a găsit scăpare în izolare şi întuneric. Căci, zice profetul: „Şi femeia a fugit în pustie, într-un loc pregătit de Dumnezeu, ca să fie hrănită acolo o mie două sute şaizeci de zile”. (Apoc. 12,6)

Ellen White – Tragedia Veacurilor, Cap. 3, O epoca de intuneric spiritual

Compromisul cu paganismul!

2Tes. 2:3 – Nimeni sa nu va amageasca in vreun chip; caci nu va veni inainte ca sa fi venit lepadarea de credinta si de a se descoperi omul faradelegii, fiul pierzarii.

2Tes. 2:4,7 – potrivnicul care se inalta mai presus de tot ce se numeste „Dumnezeu” sau de ce este vrednic de inchinare. Asa ca se va aseza in Templul lui Dumnezeu, dandu-se drept Dumnezeu. Caci taina faradelegii a si inceput sa lucreze; trebuie numai ca cel ce o opreste acum sa fie luat din drumul ei.

2Tes 2:9,10,12 – Aratarea lui se va face prin puterea Satanei, cu tot felul de minuni, de semne si puteri mincinoase. ………….si cu toate amagirile nelegiuirii, pentru cei ce sunt pe calea pierzarii, pentru ca n-au primit dragostea adevarului ca sa fie mantuiti. Din aceasta pricina, Dumnezeu le trimite o lucrare de ratacire, ca sa creada o minciuna, pentru ca toti cei ce n-au crezut adevarul, ci au gasit placere in nelegiuire, sa fie osanditi.

1 Timotei 4:1 – Dar Duhul spune lămurit că în vremile din urmă unii se vor lepăda de credinţă ca să se alipească de duhuri înşelătoare şi de învăţăturile dracilor.

Apostolul Pavel a prevestit, în a doua sa Epistolă către Tesaloniceni, o mare cădere de la credinţă, care urma să aibă ca rezultat întemeierea puterii papale. Chiar la acea dată timpurie, el a văzut strecurându-se în biserică rătăciri care urmau să pregătească drumul pentru dezvoltarea papalităţii. Puţin câte puţin, la început în linişte şi pe furiş, apoi mai deschis, pe măsură ce creştea în putere şi câştiga stăpânire peste minţile oamenilor, „taina fărădelegii” şi-a continuat lucrarea ei amăgitoare şi hulitoare.

Aproape pe nesimţite, obiceiurile păgânismului şi-au găsit intrarea în biserica creştină. Spiritul de compromis şi conformismul au fost reţinute pentru o vreme de persecuţiile crude, pe care biserica le-a suferit sub păgânism. Dar când persecuţia a încetat, iar creştinismul a intrat în curţile şi palatele împăraţilor, a fost lăsată la o parte simplitatea umilă a lui Hristos şi a apostolilor Lui, în schimbul pompei şi mândriei preoţilor şi conducătorilor păgâni; în locul cerinţelor lui Dumnezeu, au fost puse teoriile şi tradiţiile omeneşti.

Convertirea cu numele a lui Constantin, în prima parte a secolului IV, a produs o mare bucurie, iar lumea, îmbrăcată cu o formă a neprihănirii, a pătruns în biserică. Atunci lucrarea de corupţie a înaintat repede. Păgânismul, care părea că fusese învins, deveni biruitor. Spiritul lui stăpânea biserica. Învăţăturile, ceremoniile şi superstiţiile lui au fost introduse în credinţa şi închinarea pretinşilor urmaşi ai lui Hristos.

Acest compromis între păgânism şi creştinism a dat naştere la „omul fărădelegii”, prevestit în profeţie ca unul care se împotriveşte şi se înalţă pe sine mai presus de Dumnezeu. Acel sistem uriaş de religie falsă este capodopera puterii lui Satana – un monument al eforturilor lui de a se aşeza pe tron pentru a conduce pământul după voia lui. 

Satana mai încercase odată să ajungă la un compromis cu Hristos. A venit la Fiul lui Dumnezeu în pustia ispitei şi, arătându-I toate împărăţiile lumii împreună cu slava lor, s-a oferit să dea totul în mâinile Sale, dacă El va recunoaşte supremaţia prinţului întunericului. Hristos l-a mustrat pe ispititorul semeţ şi l-a obligat să plece. Dar Satana are un succes mai mare prezentând aceeaşi ispită omului. Pentru a-şi asigura câştiguri şi onoruri lumeşti, biserica a fost inspirată să caute favoarea şi sprijinul oamenilor mari ai pământului; şi, respingându-L astfel pe Hristos, ea a fost amăgită să încheie un legământ cu reprezentantul lui Satana – episcopul Romei.

Una dintre învăţăturile de seamă ale romanismului este aceea că papa este capul vizibil al bisericii universale a lui Hristos, învestit cu autoritate supremă peste episcopii şi preoţii din toate părţile lumii. Mai mult decât atât, papei i-au fost date chiar titlurile Dumnezeirii. A fost numit „Domnul Dumnezeul Papa” şi a fost declarat infailibil. El pretinde închinarea tuturor oamenilor. Aceeaşi pretenţie a fost ridicată de Satana în pustia ispitei şi este încă cerută de el prin biserica Romei, şi mulţimi imense sunt gata să-i aducă închinare.

Dar aceia care se tem de Dumnezeu şi-L respectă întâmpină această încumetare strigătoare la cer, aşa cum şi Hristos a întâmpinat pretenţiile vrăjmaşului viclean: „Domnului Dumnezeului tău să te închini şi numai Lui să-I slujeşti”. (Luca 4,8).

Dumnezeu n-a dat nici măcar o iotă în Cuvântul Său prin care să fi desemnat vreun om pentru a fi capul bisericii. Învăţătura despre supremaţia papală se opune direct învăţăturii Scripturilor. Papa nu poate avea nici o putere asupra bisericii lui Hristos afară de aceea obţinută prin uzurpare. Romaniştii au stăruit în a aduce protestanţilor acuzaţia de erezie şi de despărţire voită de adevărata biserică. Dar aceste acuzaţii li se aplică mai degrabă lor. Ei sunt aceia care au părăsit steagul lui Hristos şi s-au depărtat de „credinţa care a fost dată sfinţilor odată pentru totdeauna”. (Iuda 3)

Satana ştia bine că Sfintele Scripturi îi vor face pe oameni în stare să discearnă amăgirile lui şi să-i înfrângă puterea. Chiar Mântuitorul lumii a rezistat atacului său prin Cuvânt. La orice atac, Hristos prezenta scutul adevărului veşnic, spunând: „Stă scris”. La orice sugestie a adversarului, El opunea înţelepciunea şi puterea Cuvântului. Pentru ca Satana să-şi poată menţine stăpânirea sa asupra oamenilor şi pentru a întemeia autoritatea uzurpatorului papal, trebuia să-i ţină în necunoştinţă faţă de Scripturi.

Biblia L-ar fi înălţat pe Dumnezeu şi i-ar fi aşezat pe oamenii mărginiţi în adevărata lor poziţie; de aceea adevărurile ei sfinte trebuiau ascunse şi oprimate. Această logică a fost adoptată de biserica romană.

Timp de sute de ani circulaţia, răspândirea Bibliei a fost interzisă. Oamenilor le-a fost interzis să o citească sau să o aibă în casă, iar preoţii şi prelaţii fără principii interpretau învăţăturile ei pentru a susţine pretenţiile lor.

În felul acesta, papa a ajuns să fie recunoscut aproape în general ca locţiitor al lui Dumnezeu pe pământ, înzestrat cu autoritate peste biserică şi stat. Descoperitorul rătăcirii fiind îndepărtat, Satana lucra după cum îi era voia.

Ellen White, Tragedia Veacurilor, Cap. 3, O epoca de intuneric spiritual