Apocalipsa 13 – Lupta pentru inchinare – O criza economica si religioasa

Apoc. 13:14-15. Si amagea pe locuitorii pamantului prin semnele pe care i se daduse sa le faca in fata fiarei. Ea a zis locuitorilor pamantului sa faca o icoana fiarei care avea rana de sabie, si traia. I s-a dat putere sa dea suflare icoanei fiarei, ca icoana fiarei sa vorbeasca si sa faca sa fie omorati toti cei ce nu se vor inchina icoanei fiarei.

Apoc. 13:16-18 Si a facut ca toti, mici si mari, bogati si saraci, slobozi si robi, sa primeasca un semn pe mana dreapta sau pe frunte, si nimeni sa nu poata cumpara sau vinde fara sa aiba semnul acesta, adica numele fiarei sau numarul numelui ei. Aici e intelepciunea. Cine are pricepere sa socoteasca numarul fiarei. Caci este un numar de om. Si numarul ei este sase sute saizeci si sase.

O criză teribilă

O teribilă criză religioasă în lume este descrisă în Apocalipsa 13. În timp ce unii se vor închina “Celui ce a făcut cerurile şi pământul, marea şi izvoarele apelor”, alţii se vor închina “fiarei şi icoanei ei”.

Va veni curând timpul în care “să fie omorâţi toţi cei ce nu se vor închina icoanei fiarei… Şi a făcut ca nimeni să nu poată cumpăra sau vinde fără să aibă semnul acesta, adică numele fiarei, sau numărul numelui ei… Şi numărul ei este şase sute şaizeci şi şase.” Apocalipsa 13:15,17–18.

Ce criză! Aceia care nu se vor închina fiarei vor trebui să facă faţă unor sancţiuni economice şi unui decret de condamnare la moarte venite din partea puterilor pământeşti. Şi totuşi, cine se va închina fiarei va trebui să facă faţă “mâniei lui Dumnezeu”.

Cine se va închina fiarei? Biblia prezice că “toţi locuitorii pământului i se vor închina, toţi aceia al căror nume nu a fost scris de la întemeierea lumii în cartea vieţii.” Apocalipsa 13:8. Dacă te închini fiarei îţi pierzi viaţa veşnică. De fapt toţi aceia care se vor închina fiarei vor suferi loviturile celor şapte plăgi finale. Biblia spune că prima plagă cade peste “pământ. Şi o rană rea şi dureroasă a lovit pe oamenii care aveau semnul fiarei, şi care se închinau icoanei ei.” Apocalipsa 16:2.

Numărul fiarei

Numărul indică numele omului—indică un anumit nume al omului, iar numărul său este 666. Acest om este evident capul fiarei al cărui titlu oficial este descriptiv pentru pretenţiile şi caracterul ei. Limbajul indică faptul că numărul numelui să este calculabil. Este totodată şi o poruncă aici pentru cei care au identificat cu acurateţe fiara. De fapt Dumnezeu intenţionează ca poporul Său să calculeze numărul fiarei.

Era un obicei antic între greci şi romani acela de a calcula numele numelor lor prin adăugarea unor valori numerice fiecărei litere în parte. Acest lucru se aplica şi zeilor păgâni. Numărul fiarei este identificat de numele fiarei, care este un număr de om, şi ale cărui litere adunate însumează cifra de 666. Din moment ce fiara în discuţie este Papalitatea, aşa cum s-a dezvăluit timp de 1260 de ani, este numai logic faptul că numele nu se poate aplica unei singure persoane (unui papă anume). Numărul trebuie să se aplice mai degrabă poziţiei pe care omul o ocupă ca lider. De aceea este titlul oficial pe care îl are conducătorul acestei fiarei. Acest titlu va fi şi unul blasfemiator, hulitor, căci “avea nume de hulă”, iar pesoana descrisă “şi-a deschis gura şi a început să rostească hule împotriva lui Dumnezeu, să-I hulească Numele.” (13:5, 6) Titlul papei este cât se poate de clar “Vicarul Fiului lui Dumnezeu”.

,,Papa este de o aşa mare demnitate şi atât de înălţat încât el nu este un simplu om, ci ca şi cum ar fi Dumnezeu, şi vicarul lui Dumnezeu.” Ecclesiastical Dictionary, Ferraris.

“Hristos a încredinţat oficiul Său pontifului suprem; … însă toată puterea din cer şi de pe pământ a fost dată lui Hristos; … de aceea pontiful suprem, care este vicarul Său, va avea această putere.” Roman Canon Law, 1556 edition, Extravagantes Communes, col. 29, b. 1, ch. 1.

“Papa este vicarul lui Hristos, succesorul Sf. Petru, şi capul vizibil al bisericii.” Ioan Joseph McVey, Manual of Christian Doctrine, 123.

“Titlul Papa, folosit cândva cu un mult mai mare spectru de aplicaţii, este în prezent folosit numai pentru a-l denumi pe episcopul de Roma, care, în virtutea poziţiei sale de succesor al Sf. Petru, este pastorul suprem al întregii biserici, vicarul lui Hristos pe pământ.” The Catholic Encyclopedia, article “Pope”. Din moment ce avem de-a face cu o putere romană a cărei limbă oficială este latina, numărul va fi calculat din literele cu valoare numerică a limbii latine.

Titlul oficial al papei este VICARIUS FILII DEI, însemnând vicarul sau vicegerentul Fiului lui Dumnezeu. Acest titlu a apărut cam în secolul VIII într-un document cunoscut sub numele de Donaţia lui Constantin. Deşi s-a dovedit că această lucrare era un fals al Bisericii Catolice—scris cu şapte secole mai târziu—Biserica Romană l-a folosit pentru a-l întări pe papa ca Vicarul Fiului lui Dumnezeu.

Publicaţii mai recente au susţinut această titulatură. Our Sunday Visitor, o populară revistă catolică, scria la 15 noiembrie 1914 următoarele: “Care sunt literele despre care se spune că se află pe coroana papei, şi ce semnifică, dacă au vreun sens?”

Litrele înscrise în mitra papei sunt acestea: Vicarius Filii Dei, care în latină redă Vicarul Fiului lui Dumnezeu. Catolicii susţin că biserica, ca o societate viziblă, trebuie să aibă un cap vizibil. Hristos, înainte de înălţarea Sa la ceruri l- numit pe Sf. Petru să fie reprezentantul Său. La moartea lui Petru omul care i-a succedat pe locul episcopului de la Roma a fost recunoscut drept cap al Bisericii. De aceea episcopului de Roma, ca şi cap al Bisericii, i-a fost dat titlul de “Vicarul lui Hristos.”

Cercetătorii Bibliei ştiu că Petru nu a avut în realitate nimic de-a face cu Roma. Cele două epistole ale sale sunt scrie “către aleşii care trăiesc ca străini împrăştiaţi prin Pont, Galatia, Capadocia, Asia şi Bitinia.” 1 Pet. 1:1. Lucrarea lui Petru s-a desfăşurat în Asia Mică, nu la Roma. Mai mult decât atât, Petru nu a devenit niciodată episcop, ci şi-a continuat lucrarea ca apostol—întemeind biserici în Asia Mică. Cu toate acestea Biserica Romană i-a dat papei titlul oficial de Vicarul Fiului lui Dumnezeu—Vicarius Filii Dei.

Literele alfabetului din limbile antice aveau valori numerice. Literele cu care suntem cel mai bine familiarizaţi sunt cele din latină. Spre exemplu: I = 1, V = 5, X = 10, L = 50, C = 100.

În latină numele şi titlul papei—“ Vicarul Fiului lui Dumnezeu”, însumează 666:

V I C A R I U S F I L I I D E I

5 1 100 0 0 1 5 0 0 1 50 1 1 500 0 1 = 666

Numărul şase este de asemenea numărul pentru Babilon şi Babilonul spiritual. Împăratul babilonian, Belşaţar, se închina la şase [categorii de] dumnezei. Vezi Daniel 5:23. Chipul de aur făcut de împăratul Nebucadneţar avea şaizeci de coţi înălţime şi şase lăţime. Vezi Daniel 3:1. Închinarea care urma să i se aducă chipului trebuia să vină după sunetul dat de şase instrumente muzicale. Vezi v.5. Chipul era rezultatul şi reprezintă imaginea unirii bisericii cu statul, de la care rezultă inevitabil persecuţia. S-a hotărât ca “oricine nu se va arunca cu faţa la pământ şi nu se va închina [chipului de aur], va fi aruncat chiar în clipa aceea în mijlocul unui cuptor aprins.” v.11.

În Apocalipsa 17:5 ne este prezentat Babilonul spiritual. Babilonul spiritual este numit “MAMA CURVELOR”. O curvă reprezintă în profeţia Bibliei o biserică falsă şi apostaziată. Vezi Isaia 1:21; Ieremia 3:1–9. Ea este mama creştinătăţii apostaziate. Această “femeie” desfrânată este menţionată de şase ori în Apocalipsa 17. Vezi Apocalipsa 17:3–4,6–7,9,18. Sunt şase lucruri asociate cu îmbrăcămintea ei. Vezi Apocalipsa 17:4. Despre ea se spune de şase ori că “nu va mai fi”. Vezi Apocalipsa 18:21–23. Ea face ca lumea să bea din vinul curviei ei [falsele doctrine] de şase ori. Vezi Apocalipsa 17:2,4; 18:3 (de două ori), 9: 19:2. Interpretarea primară şi cea mai corectă a numărului 666 este aceea că el este titlul oficial al papei—Vicarius Filii Dei—care este liderul oficial al fiarei—Papalitatea.

Într-un sens secundar aici avem de trei ori şase. Numărul trei reprezintă Treimea divină—Tatăl, Fiul şi Duhul Sfânt. Numărul 666 reprezintă încercarea omului de a se face pe sine Dumnezeu şi de a primi închinare. Aşa cum ne avertiza apostolul Pavel: “Nimeni să nu vă amăgească în vreun chip; căci [a doua venire a lui Hristos] nu va veni înainte ca să fi venit lepădarea de credinţă, şi de a se descoperi omul fărădelegii, fiul pierzării; potrivnicul care se înalţă mai presus de tot ce se numeşte ‘Dumnezeu’, sau de ce este vrednic de închinare. Aşa că se va aşeza în Templul lui Dumnezeu dându-se drept Dumnezeu.” 2 Tes. 2:3–4.

“Omul fărădelegii” este Papalitatea. Este oare Papalitatea Babilonul spiritual al cărui număr este şase?—Da. De ce este acest lucru atât de important de ştiut? Ioan ne-a avertizat: “Dacă se închină cineva fiarei [Papalitatea] şi icoanei ei [unirea bisericii cu statul], şi primeşte semnul ei [legi duminicale impuse] pe frunte [prin supunere faţă de Roma ascultând conştient de învăţăturile ei false], sau pe mână [astfel încât să poată cumpăra sau vinde], va bea şi el din vinul mâniei lui Dumnezeu.” Apocalipsa 14:9–10.

Sursa: Jeff Wehr – Apocalipsa lui Isus Hristos

 

Apocalipsa 13 – Lupta pentru inchinare – A Doua Fiara, Icoana Fiarei si Semnul Fiarei

Apoc. 13:11-13. Apoi am vazut ridicandu-se din pamant o alta fiara, care avea doua coarne ca ale unui miel si vorbea ca un balaur. Ea lucra cu toata puterea fiarei dintai inaintea ei si facea ca pamantul si locuitorii lui sa se inchine fiarei dintai, a carei rana de moarte fusese vindecata. Savarsea semne mari, pana acolo ca facea chiar sa se coboare foc din cer pe pamant in fata oamenilor.

Apoc. 13:14-15. Si amagea pe locuitorii pamantului prin semnele pe care i se daduse sa le faca in fata fiarei. Ea a zis locuitorilor pamantului sa faca o icoana fiarei care avea rana de sabie, si traia. I s-a dat putere sa dea suflare icoanei fiarei, ca icoana fiarei sa vorbeasca si sa faca sa fie omorati toti cei ce nu se vor inchina icoanei fiarei.

Apoc. 13:16-18 Si a facut ca toti, mici si mari, bogati si saraci, slobozi si robi, sa primeasca un semn pe mana dreapta sau pe frunte, si nimeni sa nu poata cumpara sau vinde fara sa aiba semnul acesta, adica numele fiarei sau numarul numelui ei. Aici e intelepciunea. Cine are pricepere sa socoteasca numarul fiarei. Caci este un numar de om. Si numarul ei este sase sute saizeci si sase.

Profeţia prezice că Statele Unite vor face ca întreaga lume să se închine Papalităţii prin acţiuni politice şi înşelăciune. Biblia spune: “[A doua fiară] săvârşea semne mai până acolo că făcea să se coboare foc din cer pe pământ în faţa oamenilor. Şi amăgea pe locuitorii pământului prin semnele pe care i se dăduse să le facă în faţa fiarei. Ea a zi locuitorilor pământului să facă o icoană fiarei [dintâi], care avea rană de sabie şi trăia.” Apocalipsa 13:13-14.

America protestantă va înşela lumea punând-o să facă “o icoană fiarei [dintâi]”, Papalitatea, prin intermediul miracolelor şi legislaţiei. A doua fiară va fi în stare să facă să “se coboare foc din cer”. Cu alte cuvinte Satana va fi în spatele unei mişcări religioase naţionale apostaziate din America ce-şi va exercita influenţa nu numai asupra politicii americane, ci şi asupra întregii lumi.

Apostolul Pavel ne-a avertizat spunând: “Dar Duhul spune lămurit că în vremurile din urmă unii se vor lepăda de credinţă ca să se alipească de duhuri înşelătoare şi de învăţăturile dracilor.” 1 Tim. 4:1. Vor fi făcute minuni pentru a-i rătăci pe oameni de la calea adevărului. Vezi 2 Tes. 2:8-10. Toate aceste minuni înşelătoare vor fi făcute pentru a rătăci lumea în închinarea adusă primei fiare şi în realizarea uni icoane primei fiare.

“Icoana fiarei” este o icoană, o asemănare a Papalităţii. Ea va fi o imagine în oglindă a supremaţiei papale din perioada Evului Întunecat, atunci când biserica domina atât chestiunile civile, dar şi pe cele religioase. În timpul Evului Întunecat Biserica de la Roma a devenit coruptă depărtându-se de simplitatea şi puritatea Evangheliei, prin acceptarea în practicile sale şi înălţând credinţe şi obiceiuri din religiile păgâne. Făcând astfel ea a pierdut Duhul şi puterea lui Dumnezeu.

Pentru a câştiga controlul asupra conştiinţei oamenilor, ea a căutat sprijinul puterii seculare. Rezultatul a fost Papalitatea, o biserică ce a controlat statul angajându-l mai departe în promovarea propriilor ei interese.

În aceste ultime zile, când bisericile de frunte din Statele Unite, unindu-se asupra unor anumite puncte de doctrină, vor face presiuni asupra legiuitorilor de a impune credinţele lor şi de a susţine instituţiile lor, atunci America protestantă va fi făcut o icoană sau o asemănare Papalităţii, iar ameninţările pedepselor civile asupra disidenţilor vor rezulta inevitabil.

Pedeapsa pentru refuzul de a aduce închinare fiarei

Care este pedeapsa pentru cei care nu se vor închina fiarei şi icoanei ei? Biblia spune: “I s-a dat putere să dea suflare icoanei fiarei, ca icoana fiarei să vorbească [legislativ], şi să facă să fie omorâţi toţi cei ce nu se vor închina icoanei fiarei. Şi a făcut ca toţi, mici şi mari, bogaţi şi săraci, slobozi şi robi, să primească un semn pe mâna dreaptă sau pe frunte. Şi nimeni să nu poată cumpăra sau vinde, fără să aibă semnul acesta, adică numele fiarei, sau numărul numelui ei.” Apocalipsa 13:15-17.

Ce criză religioasă! Cei care nu se vor închina fiarei sau icoanei ei, sau care nu vor primi semnul fiarei, nu vor putea cumpăra sau vinde, şi în cele din urmă vor trebui să facă faţă unui decret de condamnare la moarte. “Icoana fiarei”, unirea bisericii cu statul, conduce la naşterea unei legislaţii religioase şi la o persecuţie religioasă.

Semnul fiarei

Ce se înţelege prin “semnul fiarei”? În primul rând “semnul fiarei” este semnul primei fiare, Papalitatea. Este deci un semn al stăpânirii papale. În al doilea rând “semnul fiarei” are de-a face cu “închinarea fiarei”. De aceea acest semn al stăpânirii papale are de-a face cu închinarea. În al treilea rând “semnul fiarei” are de-a face cu “icoana fiarei”, unirea dintre biserică şi stat. Ca atare primirea “semnului fiarei” începe atunci când statul va trece prin legislativ o serie de legi religioase care să oblige oamenii să se închine într-un anumit mod.

Ce declară Papalitatea a fi semnul puterii ei eclesiastice?

“Duminica este semnul stăpânirii noastre. … Biserica este deasupra Bibliei, şi această transferare este dovada acelui fapt.” The Catholic Record, September 1, 1923.

“Bineînţeles, Biserica Catolică pretinde că schimbarea [de la Sabat la Duminică] a fost lucrarea ei. Nu ar fi putut fi astfel, căci nimeni din acele zile nu ar fi visat să facă ceva în chestiuni spirituale şi religioase fără ea, şi lucrarea este semnul puterii ei eclesiastice şi al stăpânirii în chestiunile religioase.” The Catholic Mirror, September 23, 1893.

Are de-a face semnul stăpânirii papale cu închinarea? Da, într-adevăr! Are de-a face acest semn cu unirea bisericii cu statul? Cu siguranţă! O lege duminicală naţională în America va lovi exact împotriva libertăţii religiei. Va lovi de asemenea împotriva poruncii Sabatului găsită în Legea lui Dumnezeu. Vezi Exod. 20:8-11.

Ziua aproape uitată

Atunci când lumea noastră a ieşit din mâinile Creatorului era cu totul deosebită. Se puteau vedea dealuri şi câmpii, văi şi munţi. Peisajele erau împodobite cu flori care umpleau văzduhul cu parfumul lor plăcut, copacii maiestuoşi care se ridicau deasupra pământului erau cu mult mai mari şi mai splendizi decât cei de astăzi; împărăţia vegetaţiei era pur şi simplu magnific în varietatea ei de forme, culori şi mărimi.

Mai era apoi o împărăţie a regnului animal care cuprindea vietăţi de la furnică la elefant, de la leu la miel, de la peştele care înoată în apa mării la pasărea care umple văzduhul cu cântec. Toate aceste lucruri pe care Dumnezeu le-a făcut au fost desăvârşite—o expresie a gândurilor şi planurilor lui Dumnezeu.

Ca un memorial al lucrării Sale creative, Dumnezeu a întemeiat Sabatul zilei a şaptea. Biblia spune: “Astfel au fost sfârşite cerurile şi pământul şi toată oştirea lor. În ziua a şaptea Dumnezeu Şi-a sfârşit lucrarea pe care o făcuse, şi în ziua a şaptea S-a odihnit de toată lucrarea Lui pe care o făcuse. Dumnezeu a binecuvântat ziua a şaptea şi a sfinţit-o, pentru că în ziua aceasta S-a odihnit de toată lucrarea Lui pe care o zidise şi o făcuse.” Gen. 2:1-3.

Chiar din grădina Edenului Dumnezeu a prevăzut nevoia lui Adam şi a Evei de a lăsa deoparte propriile lor interese şi planuri într-o anumită zi a săptămânii, astfel încât ei să poată contempla mai pe deplin lucrarea Sa creată. Atât de importanta este păzirea Sabatului zilei a şaptea încât Dumnezeu a făcut din acest aspect o parte a celor Zece Porunci. “Adu-ţi aminte de ziua de odihnă ca s-o sfinţeşti. Să lucrezi şase zile şi să-ţi faci lucrul tău. Dar ziua a şaptea este ziua de odihnă închinată Domnului Dumnezeului tău: să nu faci nici o lucrare în ea, nici tu, nici fiul tău, nici fiica ta, nici robul tău, nici roaba ta, nici vita ta, nici străinul care este în casa ta. Căci în şase zile a făcut Domnul cerurile, pământul şi marea, şi tot ce este în ele, iar în ziua a şaptea S-a odihnit: de aceea a binecuvântat Domnul ziua de odihnă şi a sfinţit-o.” Exod. 20:8-11.

De la vremea creaţiunii până la Hristos, oamenii lui Dumnezeu au păzit cu bucurie a patra poruncă privitoare la ziua de Sâmbătă, Sabatul zilei a şaptea. Hristos Însuşi “prin care au fost făcute toat lucrurile” (Col. 1:16), cu siguranţă că nu a uitat de Sabat. Biblia spune: “A venit în Nazaret, unde fusese crescut, şi după obiceiul Său în ziua Sabatului, a intrat în sinagogă. S-a sculat să citească.” Luca 4:16. Ucenicii au continuat “obiceiul” şi exemplul lui Isus în păzirea Sabatului zilei a şaptea ca sfânt. Vezi Fapte 13:42-44.

Timp de secole majoritatea bisericilor creştine au păzit Sabatul zilei a şaptea. Abia în secolul IV găsim Biserica din Roma înlocuind Sabatul zilei a şaptea cu închinarea de Duminică. Aşa după cum notează un catehism catolic: “Noi păzim Duminica în locul Sâmbetei pentru că Biserica Catolică în Conciliul de la Laodicea (anul 364) a transferat solemnitatea de la Sabat la Duminică.” Peter Geirmann, The Convert’s Catechism, 50.

Biserica din Roma a învăţat cu claritate că transferarea de la Sabat la Duminică nu este bazată pe Biblie, afirmând: “Duminica este o instituţie catolică şi pretenţiile sale pentru păzirea ei poate fi apărată numai cu principiile catolice. … De la începutul la sfârşitul Scripturii nu se găseşte nici măcar un pasaj biblic care să garanteze transferul închinării publice săptămânale de la ultima la prima azi a săptămânii.” Catholic Press, Sydney, Australia, August, 1900.

Pentru a facilita convertirea păgânilor din Imperiul Roman la catolicism, Biserica din Roma a instituit ritualuri păgâne ca închinarea la soare, arderea de tămâie, icoane, sărbători, şi multe altele. Aşa cum notează istoria: “Biserica [din Roma] a făcut din Duminică o zi sfântă… în mare parte pentru că era sărbătoarea săptămânală a soarelui; pentru că era o politică creştină aceea de a prelua sărbătorile păgâne apreciate de oameni prin tradiţie, şi să le dea o semnificaţie creştină.” Arthur Weigall, The Paganism in Our Hristosianity, 1928, 145.

Când Biserica din Roma a înlocuit păzirea Duminicii, majoritatea celorlalte grupări creştine au continuat să păzească Sabatul zilei a şaptea. Chiar şi în secolul XI problema Sabatului a continuat să fie “subiectul unor aprige dispute între greci şi latini.” Neale, A History of the Holy Eastern Church, vol. 1, 731.

Însă astăzi Sabatul zilei a şaptea este ziua aproape uitată, chiar dacă în mai mult de o sută de limbi ale globului “Sâmbăta” este denumită “Sabat.” Spre exemplu: spaniolă/“Sabado”; rusă/“Subbata”; bulgară/“Shubbuta”; arabă/“As-Sabt”.

Totuşi există o veste bună! Peste tot în lume milioane de creştini din diferitele denominaţiuni creştine refac “spărtura” apărută în Legea lui Dumnezeu prin păzirea Sabatului zilei a şaptea. Vezi Isaia 58:12-14. Ei au ajuns să-şi dea seama că voia lui Dumnezeu pentru noi este aceea de a păzi toate poruncile Sale, inclusiv cea de-a patra referitoare la Sabatul zilei a şaptea. Vezi Evr. 10:16; Ioan 14:15; 1 Ioan 5:2,3.

Ultima chemare a Evangheliei către lume, descrisă simbolic de cei trei îngeri care zboară în mijlocul cerului, aduce laolaltă predicarea Evangheliei veşnice, sosirea ceasului judecăţii, închinarea adusă lui Dumnezeu ca fiind Creatorul nostru [prin păzirea Sabatului] şi avertizarea cu privire la închinarea adusă fiarei şi icoanei ei. Vezi Apocalipsa 14:6-12.

Această întreită solie care va ajunge la toţi oamenii înainte de a doua venire a lui Hristos ne învaţă să ne închinăm “Celui ce a făcut cerurile şi pământul, marea şi izvoarele apelor.” Apocalipsa 14:7. Descrie de asemenea biserica lui Dumnezeu a ultimelor zile sunt cei ce “păzesc poruncile lui Dumnezeu şi credinţa lui Isus.” Apocalipsa 14:12. Porunca ce ne învaţă despre închinarea adusă lui Dumnezeu ca şi Creatorul nostru este a patra poruncă, referitoare la Sabatul zilei a şaptea.

În mod tragic “închinarea adusă fiarei” este în directă opoziţie cu “închinarea adusă Celui ce a făcut cerurile şi pământul, marea şi izvoarele apelor.” Sfinţenia Duminicii, semnul stăpânirii papale, este în directă opoziţie cu Sabatul zilei a şaptea, semnul lui Dumnezeu. Problema de aici este mai mult decât o simplă chestiune privitoare la o zi diferită de închinare, în realitate este o problemă referitoare la stăpânire. De cine vom asculta?

Evident aceasta este o chestiune foarte importantă pentru Dumnezeu pentru că pedeapsa pentru închinarea adusă fiarei este condamnarea veşnică. Biblia spune: “Dacă se închină cineva fiarei şi icoanei ei, şi primeşte semnul ei pe mână sau pe frunte, va bea şi el din vinul mâniei lui Dumnezeu.” Apocalipsa 14:9,10.

De notat acest foarte important aspect; nimeni nu a primit încă “semnul fiarei”. Nimeni nu va suferi mânia lui Dumnezeu atâta vreme cât nu a primit suficientă lumină pentru a putea lua o decizie informată referitoare la Sabatul Domnului şi Duminica papală. Unii nu au auzit niciodată de cerinţele celei de-a patra porunci. Şi totuşi, majoritatea poporului lui Dumnezeu se află în bisericile care păzesc ziua de Duminică. Însă în aceste ultime zile Dumnezeu cheamă pentru o reformaţiune finală. Apelul de a păzi ziua aproape uitată va fi aspectul central în reforma bisericilor catolică şi protestante, pentru că a fost porunca cea mai călcată în picioare în timpul erei creştine.

Sursa: Jeff Wehr – Apocalipsa lui Isus Hristos

 

Apocalipsa 13 – Lupta pentru inchinare – A Doua Fiara

Apoc. 13:11-13. Apoi am vazut ridicandu-se din pamant o alta fiara, care avea doua coarne ca ale unui miel si vorbea ca un balaur. Ea lucra cu toata puterea fiarei dintai inaintea ei si facea ca pamantul si locuitorii lui sa se inchine fiarei dintai, a carei rana de moarte fusese vindecata. Savarsea semne mari, pana acolo ca facea chiar sa se coboare foc din cer pe pamant in fata oamenilor.

Apoc. 13:14-15. Si amagea pe locuitorii pamantului prin semnele pe care i se daduse sa le faca in fata fiarei. Ea a zis locuitorilor pamantului sa faca o icoana fiarei care avea rana de sabie, si traia. I s-a dat putere sa dea suflare icoanei fiarei, ca icoana fiarei sa vorbeasca si sa faca sa fie omorati toti cei ce nu se vor inchina icoanei fiarei.

Apoc. 13:16-18 Si a facut ca toti, mici si mari, bogati si saraci, slobozi si robi, sa primeasca un semn pe mana dreapta sau pe frunte, si nimeni sa nu poata cumpara sau vinde fara sa aiba semnul acesta, adica numele fiarei sau numarul numelui ei. Aici e intelepciunea. Cine are pricepere sa socoteasca numarul fiarei. Caci este un numar de om. Si numarul ei este sase sute saizeci si sase.

17. Ce a mai văzut Ioan? Ioan a văzut o altă fiară. Vezi Apocalipsa 13:11.

18. De unde a ieşit această fiară? A doua fiară s-a ridicat din pământ. Vezi Apocalipsa 13:11. Din moment ce marea reprezintă lumea veche cu mulţimile ei aglomerate, înseamnă că pământul reprezintă lumea nouă cu puţinii ei locuitori.

19. Care sunt cele două semne de identificare ale celei de-a doua fiare? Are două coarne ca de miel, dar vorbeşte ca un balaur. Vezi Apocalipsa 13:11. Fiecare altă naţiune a fost descrisă ca o fiară feroce, din pricina intoleranţei atât în plan civil, dar şi religios. Totuşi această naţiune asemeni unui miel ocupă lumea nouă, oferind libertate civilă şi religioasă. De aceea are două coarne ca de miel.

20. Cum urma să vorbească această fiară? Va vorbi ca un balaur. Vezi Apocalipsa 13:11. Spre sfârşit această naţiune va repudia marile ei principii ce garantau libertatea civilă şi religioasă. Va călca în picioare libertatea de conştiinţă înaintând legi împotriva Legii lui Dumnezeu. Nu uitaţi, această naţiune va arăta ca, sau se va da drept miel, dar va vorbi ca un “balaur.” Un “miel” în Biblie Îl reprezintă pe Hristos ca fiind “Mielul lui Dumnezeu”. Această naţiune este una care se mărturiseşte a fi “creştină”, dar care se va dovedi a vorbi ca un “balaur”.

21. Câtă putere va fi în stare să exercite această a doua fiară? Tot atâta câta a avut Papalitatea în timpul Evului Întunecat. Vezi Apocalipsa 13:12.

Această a doua fiară este evident Statele Unite. Să analizăm următoarele aspecte: A fost un stat fondat în lumea nouă, zonă puţin populată. S-a ridicat într-o vreme în care prima fiară mergeaîn robie în anul 1798. Constituţia sa se bazează pe libertatea civilă şi religioasă. America este cea mai puternică naţiune care a existat vreodată în istoria lumii. Este foarte aproape la acest moment de a impune o legislaţie religioasă, lepădându-se astfel de gloria ei anterioară. Este o naţiune care se mărturiseşte a fi un “creştină”.

22. Ce va face oamenilor? Ea va face ca tot pământul să se închine primei fiare şi icoanei ei, sau să primească semnul ei. Aceste acţiuni venite din partea Statelor Unite vor face ca rana de moarte a Papalităţii să fie pe deplin vindecată. Vezi Apocalipsa 13:12, 14–17.

Închinarea adusă fiarei

Biblia spune: “Ea [Statele Unite] lucra cu toată puterea fiarei dintâi înaintea ei, şi făcea ca pământul şi locuitorii lui să se închine fiarei dintâi [Papalitatea], a cărei rană de moarte fusese vindecată [atunci când va reveni cu putere politică].” Apocalipsa 13:12.

A doua fiară “ făcea ca pământul … să se închine fiarei dintâi [Papalitatea]”. Legiuitorii din Statele Unite vor fi forţaţi să treacă prin vot o legislaţie religioasă. Această legislaţie va avea de-a face cu închinarea adusă primei fiare, Papalitatea. Dar cine oare din America bate palma cu Biserica din Roma pentru a face presiuni asupra legiuitorilor spre a trece prin vot o legislaţie religioasă?

Ralph Reed, fost director executiv al Coaliţiei Creştine spunea: “Viitorul politicilor americane rezidă în creşterea puterii evanghelicilor şi a aliaţilor lor romano-catolici. Dacă aceste două grupări, evanghelicii având votul alternativ în Sud, iar catolicii pe cel din Nord, pot coopera în anumite chestiuni şi pot sprijini candidaţi cu aceleaşi platforme, atunci ei pot determina rezultatul pentru aproape oricare alt set de alegeri ale naţiunii.” Ralph Reed, Politically Incorrect, 16.

Fostul ambasador american la Vatican, Melady, a afirmat: “Şi cred că, aşa cum evanghelicii au devenit votul de bază al partidului republican, catolicii sunt astăzi votul alternativ în politica americană. Orice candidat care câştigă votul catolic va fi în stare să guverneze America… Votul catolic conţine cheia viitorului Americii. Şi cred că dacă ei se pot uni, dacă catolicii se pot uni cu creştinii evanghelici, protestanţi, care împărtăşesc viziunile lor asupra sanctităţii vieţii omeneşti nevinovate, asupra nevoii libertăţii religioase, a liberului arbitru pentru şcoală şi valori de bun simţ, cred că dacă catolicii şi evanghelicii se pot uni atunci nu mai este nimeni care să candideze pentru vreun oraş sau stat în America şi care să nu poată fi ales, şi nu mai este nici o lege care să nu poată fi trecută atât prin Congres dar şi prin vreo cameră legislativă undeva în America. Aici este forţa motrice în electoratul de astăzi.” Quoted in G. Edward Reid, Duminica’s Coming!, 71.

Coaliţia între mulţi protestanţi evanghelici şi Biserica din Roma câştigă putere în cercurile politice americane. Dar oare va fi America în stare să “facă” astfel încât întreaga lume să se închine primei fiare, Papalitatea? Cât de puternice sunt în realitate atât Statele Unite, dar şi Papalitatea?

După căderea Uniunii Sovietice, Jim Hoagland a scris în Washington Post: “America va determina acum toate evenimentele globale majore.” Quoted in Clifford Goldstein, Day of the Dragon, 25.

Preşedintele George Bush a afirmat: “Este o idee măreaţă: o nouă ordine mondială, unde diverse naţiuni sunt strânse laolaltă pentru un scop comun. … Numai Statele Unite au atât reputaţia morală, dar şi mijloacele de a o susţine.” George Bush, State of the Union address, quoted in Los Angeles Times, February 18, 1991.

Un articol în revista Time numea Statele Unite ca fiind “singura superputere a lumii, fără nici un prospect ca undeva în viitorul apropiat vreo altă putere să rivalizeze cu Statele Unite.” Time, July 29, 1991, 13.

Fostul ambasador american la Vatican, Melady, a afirmat: “Cred că SUA, ca singura superputere a lumii, şi Sfântul Scaun, ca singura stăpânire mondială morală-politică, vor avea roluri importante de jucat în viitor. Acţiunile lor vor avea impact asupra vieţilor oamenilor din toate părţile globului.” Melady, quoted in G. Edward Reid, Duminica’s Coming!, 31.

Malachi Martin a scris: “Papa Ioan Paul II … insistă asupra faptului că oamenii nu au nici o speranţă demnă de încredere cu privire la crearea unui sistem geopolitic atâta vreme cât nu este bazat pe creştinismul romano-catolic.” Malachi Martin, The Keys of This Blood, 492.

Cele două superputeri ale lumii de astăzi sunt Statele Unite şi Vaticanul. Conform profeţiei aceste două superputeri vor ajunge la o stăpânire mondială chiar cu puţin timp înainte de a doua venire a lui Isus Hristos. Statele Unite este într-adevăr cea mai puternică naţiune din istoria lumii, cu o economie puternică şi diversificată, cu o forţă militară superioară.

Vaticanul este instituţia cea mai multirasială şi mai multiculturală din lume, pretinzând avea în custodie aproape a cincime din populaţia globului. Papa este cea mai populară figură internaţională care controlează o infrastructură mondială de şcoli, universităţi, biserici, spitale, biblioteci, ziare, reviste, case de editură, staţii de radio şi televiziune. Are o forţă lucrătoare de jumătate de milion de preoţi care supervizează mai bine de 200.000 de parohii. Banca Vaticanului, “cu echipa sa de consilieri internaţionali care au administrat un portofoliu extensiv al acţiunilor şi investiţiilor Sfântului Scaun în aproape fiecare sector al activităţii comerciale şi individuale”, face din Papalitate o forţă economică majoră în geopolitica de astăzi.” Malachi Martin, The Keys of This Blood, 111.

Sursa: Jeff Wehr – Apocalipsa lui Isus Hristos

Apocalipsa 13 – Lupta pentru inchinare – Prima Fiara

Apoc. 13:1 Apoi am stat pe nisipul marii. Si am vazut ridicandu-se din mare o fiara cu zece coarne si sapte capete; pe coarne avea zece cununi imparatesti, si pe capete avea nume de hula. Fiara pe care am vazut-o semana cu un leopard; avea labe ca de urs si gura ca o gura de leu. Balaurul i-a dat puterea lui, scaunul lui de domnie si o stapanire mare. Unul din capetele ei parea ranit de moarte; dar rana de moarte fusese vindecata. Si tot pamantul se mira dupa fiara.

Apoc.13:4-8. Si au inceput sa se inchine balaurului, pentru ca daduse puterea lui fiarei. Si au inceput sa se inchine fiarei, zicand: „Cine se poate asemana cu fiara si cine se poate lupta cu ea?” I s-a dat o gura care rostea vorbe mari si hule. Si i s-a dat putere sa lucreze patruzeci si doua de luni. Ea si-a deschis gura si a inceput sa rosteasca hule impotriva lui Dumnezeu, sa-I huleasca Numele, cortul si pe cei ce locuiesc in cer. I s-a dat sa faca razboi cu sfintii si sa-i biruie. Si i s-a dat stapanire peste orice semintie, peste orice norod, peste orice limba si peste orice neam.  Si toti locuitorii pamantului i se vor inchina, toti aceia al caror nume n-a fost scris, de la intemeierea lumii, in cartea vietii Mielului care a fost junghiat.

Scopul principal al capitolului 12 este acela de a ne aduce în capitolul 13 acolo unde are loc descrierea marelui conflict final. Prima putere identificată în profeţie este descrisă ca o fiară alcătuită dintr-un leu, un urs şi un leopard. În această profeţie vedem că întreaga lume se va închina acestei fiare. Iar aici este cheia problemei: oamenii vor alege să se închine creaturii mai degrabă decât Creatorului—vor alege să se închine omului în locul lui Dumnezeu. Controversa evidentă în vremurile de pe urmă este în domeniul închinării. Capitolele 13 şi 14 ne vor descoperi cu claritate problemele finale care sunt gata de a ieşi în scenă. Însă, nu uitaţi, aceia care se vor închina fiarei şi icoanei ei sunt pierduţi.

1. De unde a văzut Ioan ridicându-se prima fiară? Ioan a văzut prima fiară ridicându-se din mare. Vezi Apocalipsa 13:1.

2. Ce reprezintă apele în profeţia Bibliei? Mările reprezintă părţile foarte populate ale pământului. Spre exemplu: “… apele pe care le-ai văzut, pe care şade curva, sunt noroade, gloate, neamuri şi limbi.” Apocalipsa 17:15.

3. De unde a văzut Daniel ridicându-se cele patru fiare? “Şi patru fiare mari au ieşit din mari, deosebite una de alta.” Daniel 7:3. Aceste patru fiare au reprezentat împărăţiile din Babilon, Medo-Persia, Grecia şi Roma. Aceste împărăţii au ocupat partea populată a lumii vechi împreună cu mulţimile ei aglomerate. De aceea această primă fiară se va ridica de undeva din Euro-Asia.

4. Care trei fiare au compus părţile caracteristice ale acestei prime fiare? “Fiara pe care am văzut-o semăna cu un leopard, avea labe ca de urs şi o gură ca de leu.” Apocalipsa 13:2

5. Unde mai găsim aceste trei fiare descrise? În Daniel capitolul şapte aceste trei fiare reprezentau Grecia, Medo-Persia şi Babilon. De notat că aceste trei fiare din Apocalipsa 13 sunt date în ordinea inversă decât cea din Daniel şapte. De ce?—Pentru că Daniel privea înainte în viitor (Babilon, Medo-Persia şi Grecia), şi Ioan privea înapoi în timp (Grecia, Medo-Persia şi Babilon).

6. Chiar dacă aceste trei împărăţii au fost învinse militar, oare urmau să trăiască? “Şi celelalte fiare au fost dezbrăcate de puterea lor, dar li s-a îngăduit o lungire a vieţii până la o vreme şi un ceas anumit.” Daniel 7:12. Vieţile lor au fost prelungite de prima fiară asimilându-le credinţele şi obiceiurile păgâne. Fiara va adopta aceste perverse practici pentru a-şi atrage după sine adepţii.

7. Câte capete are această fiară? Prima fiară are şapte capete. Vezi Apocalipsa 13:1. Capetele reprezintă împăraţi sau împărăţii în profeţia Bibliei. Spre exemplu: “Cele şapte capete sunt şapte munţi, pe care şade femeia. Şi sunt şi şapte împăraţi.” Apocalipsa 17:9–10. Prima fiară nu reprezintă şapte împărăţii, ci ea este între şapte împărăţii. Aceste şapte capete reprezintă şapte puteri politice consecutive începând cu împărăţia Babilonului. Acestea sunt Babilon, Medo-Persia, Grecia, Roma, Papalitatea, Statele Unite şi Organizaţia Naţiunilor Unite.

Totuşi, care dintre cele şapte capete este descris aici? Biblia spune: “Unul din capetele ei părea rănit de moarte.” (13:3). De notat că numai unul dintre capete este rănit. „Dar rana de moarte fusese vindecată şi tot pământul se mira după fiară (Papalitatea).” (13:3). În versetul 12 citim că lumea se va închina primei fiare (Papalitatea), “a cărei rană de moarte fusese vindecată.” Este evident că Papalitatea a primit rana de moarte în anul 1798. Este de asemenea evident că rana de moarte urma să se vindece, iar Papalitatea se va ridica din nou ca putere politică.

8. Ce nume sunt scrise pe capetele fiarei? Nume de hulă sunt înscrise pe capetele acestei fiare. Vezi Apocalipsa 13:1. Papalitatea este puterea numită ”cornul cel mic” care este descrisă ca vorbind hule. Vezi Daniel 7:25.

9. Câte coarne şi cununi avea această fiară pe cap? Prima fiară avea zece coarne şi şapte cununi. Vezi Apocalipsa 13:1. În Daniel capitolul 2 chipul avea zece degete la picioare, reprezentând cele zece împărţiri ale Romei. In Daniel capitolul şapte cea de-a patra fiară avea zece coarne. Aceste zece coarne de asemenea reprezentau cele zece împărţiri ale Romei. De aceea ne putem aştepta ca prima fiară să se ridice din Roma.

10. Cine a dat fiarei puterea sa, scaunul de domnie, şi o mare stăpânire? Balaurul a dat fiarei puterea sa. Vezi Apocalipsa 13:2.

11. Cine este balaurul? “Şi balaurul cel mare, şarpele cel vechi, numit Diavolul şi Satana… a fost aruncat.” Apocalipsa 12:9. Satana a înşelat această putere pentru a face război împotriva bisericii adevărate a lui Dumnezeu. Tronul pe care l-a refuzat Hristos atunci când Satana L-a ispitit pe Isus în pustie a fost acceptat de prima fiară, Papalitatea.

“Cu multe secole în urmă, atunci când Roma, prin neglijarea împăraţilor apuseni a fost lăsată la mila hoardelor barbare, romanii s-au întors către un singur chip pentru ajutor şi protecţie, şi i-au cerut să conducă peste ei; şi astfel, … a început domnia temporală a papilor. Şi păşind cu umilinţă pe tronul cezarului, vicarul lui Hristos a luat sceptrul în faţa căruia trebuiau să se închine împăraţii şi domnitorii Europei timp de multe secole.” American Catholic Quarterly Review, April 1911.

“Biserica, cu umbra stăpânirii antice în urma sa, a fost singurul simbol rămas din Roma imperială; şi episcopul ei, papa, a fost singurul resort al cetăţii de la care se putea aştepta conducere şi protecţie. … Imperiul Roman în Europa urma să fie înlocuit de un imperiu spiritual—care a devenit şi temporal—al cărui domn stăpânitor era episcopul de la Roma.” Scherman, The Birth of France, 164.

“Din ruinele Romei politice a răsărit marele imperiu moral într-o ‘formă gigantică’ al Bisericii Romane.” A.C. Flick, The Rise of the Medieval Biserica, 1909, page 150. “Sub Imperiul Roman papii nu aveau puteri temporale. Însă atunci când Imperiul Roman s-a dezintegrat şi locul său a fost luat de un număr de împărăţii sălbatice şi barbare, Biserica Romano- Catolică a devenit nu numai independentă de state în chestiunile [problemele, afacerile, n.tr.] religioase, ci a şi dominat asemănător chestiunile seculare. … Bine organizata, unificata şi centralizata biserică, avându-l pe papa ca şi cap, a fost nu numai independentă în chestiunile eclesiastice, ci a controlat şi chestiunile civile.” Carl Conrad Eckhardt, The Papacy and World Affairs, The University of Chicago Press, 1937, 1.

12. Ce fel de cuvinte ieşeau din gura fiarei? Rostea vorbe mari şi hule împotriva lui Dumnezeu. Vezi Apocalipsa 13:5–6. Cornul cel mic din Daniel capitolul şapte rostea de asemenea vorbe mari şi hule împotriva Dumnezeu. Vezi Daniel 7:25.

“Toate numele care în Scripturi sunt aplicate lui Hristos, prin virtutea faptului prin care este stabilit că El este deasupra bisericii, aceleaşi nume sunt aplicate papei.” Robert Bellarmine, On the Authority of the Councils, 1628 edition, chap. 17, 1, 266.

“Noi deţinem pe pământ locul Atotputernicului Dumnezeu.” Papa Leo XIII, Encyclical Letter of June 20, 1894.

Căci nu omul, ci Dumnezeu desparte pe acelea pe care pontiful roman (care exercită funcţiuni nu ale unui simplu om, ci ale adevăratului Dumnezeu), cântărind necesitatea sau beneficiul bisericilor le dizolvă, nu prin puterea omenească, ci mai degrabă divină stăpânire.” Decretals of Gregory IX, book 1, title 7, chapter 3, in Corpus Juris Canonici, 1555 edition, vol. 2, col. 203.

“Papa este supremul judecător al legii ţinutului…El este viceregent al lui Hristos, şi nu este doar preot pe veci, ci şi Împărat al împăraţilor şi Domn al domnilor.” La Civilta Cattolica, March 1871.

Papa Bonifaciu VIII î anul 1294 a spus în bula sa sărbătorită Unam Sanctum, “Papa este de o aşa demnitate şi excelenţă încât el nu este un simplu om, ci ca Dumnezeu, şi vicar al lui Dumnezeu. Papa singur este numit prea sfânt, … monarh divin şi suprem împărat, şi împărat al împăraţilor. … Papa este de o aşa mare demnitate şi putere, încât el constituie unul şi acelaşi tribunal cu Hristos, astfel că orice face papa pare să vină din gura lui Dumnezeu. … Papa este ca Dumnezeu pe pământ.”

“Papa nu este o putere între oameni care să fie venerată ca oricare alta. Ci el este o putere cu totul divină. El este susţinătorul şi învăţătorul legii Domnului în întregul univers; el este supremul lider al naţiunilor, pentru a le călăuzi pe drumul salvării veşnice; el este tatăl comun şi păzitorul universal al întregii specii umane în numele lui Dumnezeu. Specia umană a fost desăvârşită în calităţile sale naturale de către o revelaţie divină şi de întruparea Cuvântului, şi a fost ridicată la un ordin supranatural, singurul în care poate să-şi găsească bunăstarea temporală şi eternă. Comorile revelaţiei, comorile harului supranatural pe pământ, au fost depozitate de Dumnezeu în mâinile unui singur om, care este singurul ordonator şi administrator al lor.

Lucrarea dătătoare de viaţă a întrupării divine, lucrarea înţelepciunii, dragostei, milei, este fără încetare continuată prin acţiunea neîncetată a unui singur om, ordinat la asta prin providenţă. Acest om este papa. Faptul este evident implicat prin desemnarea în sine, vicarul lui Hristos. Căci dacă el deţine locul lui Hristos pe pământ, asta înseamnă că el continuă lucrarea lui Hristos în lume, şi este faţă de noi ceea ce Hristos ar fi dacă ar fi aici jos, El Însuşi vizibil conducând Biserica.” Reverend William Arthur, The Pope, the Kings, and the People, vol. 1, 211.

13. Cum i-a tratat această fiară pe sfinţii lui Dumnezeu? Prima fiară a făcut război cu sfinţii şi i-a persecutat. Vezi Apocalipsa 13:7. Cornul cel mic din Daniel 7 i-a persecutat de asemenea pe sfinţii lui Dumnezeu. Vezi Daniel 7:21.

Faptul că Biserica Romei a vărsat mai mult sânge nevinovat decât orice altă instituţie care a existat vreodată în omenire nu va fi pus la îndoială de nici un protestant care are cunoştinţă completă a istoriei.” William E. H. Lecky, History of the Rise and Influence of the Spirit of Rationalism in Europe, vol. 2, 35.

“Ştii că este interesul Sfântului Scaun şi al coroanei tale, deci fă o datorie din exterminarea husiţilor. Nu uita că aceste persoane necredincioase îndrăznesc să proclame principiile egalităţii; ei susţin că toţi creştinii sunt fraţi, şi că Dumnezeu nu a dat nici unui om privilegiat dreptul de a conduce naţiunile; ei susţin că Hristos a venit pe pământ pentru a aboli sclavia; ei cheamă poporul la libertate, adică la exterminarea împăraţilor şi a preoţilor! Cât mai este încă timp întoarceţi-vă forţele împotriva Boemiei; ardeţi, masacraţi, pustiiţi peste tot, căci nimic nu poate fi mai agreabil pentru Dumnezeu, sau mai folositor pentru cauza împăraţilor decât exterminarea husiţilor.” L. M. de Cormenin, The Public and Private History of the Popes of Rome, vol. 2, 116–117.

14. Cât timp a domnit prima fiară? Prima fiară a domnit timp de 42 de luni profetice. Cornul cel mic din Daniel 7 a domnit timp de 1260 de zile profetice. Au condus o aceeaşi perioadă de timp.

“Recunoaşterea Sfântului Scaun ca cea mai înaltă stăpânire eclesiastică a rămas piatra unghiulară a politicii sale [a lui Justinian] în relaţia cu apusul.” G. Kruger, “Justinian I, Emperor of the East,” in The New Shaff-Herzog Encyclopedia of Religious Knowledge, vol. 6, 286.

“Până în secolul al şaselea toţi papii sunt declaraţi sfinţi în martirologii. Vigilius (537-555) este primul dintr-o serie de papi ce nu mai poartă această titulatură, care de acum încolo este oferită rarisim. De la acest moment papii au fost tot mai mult implicaţi în afacerile lumeşti, fără să mai aparţină cu totul Bisericii; ei devin oameni de stat, şi apoi conducători de stat.” Charles Bemont and G. Monod, Medieval Europe from 395 to 1270, 120–121. (Este pe larg recunoscut faptul că domnia lui Vigilius a început în anul 538, anul în care atât de multă putere i-a fost dată Papalităţii de către Justinian. Predecesorul său, papa Silverius, nu a murit până în iunie 538).

Cele zece naţiuni ale Europei au fost formate în anul 476. Papalitatea şi-a început domnia ei în anul 538, împlinind profeţia că ea va apărea după formarea acestor state. Vezi Daniel 7:24. Ca atare ea s-a ridicat în anul 538, astfel domnia ei temporală terminându-se istoric la anul 1798. Să vedem ce s-a întâmplat în acel an:

“Atunci când în anul 1797 papa Pius VI a căzut grav bolnav, Napoleon a dat ordine ca în cazul morţii sale să nu mai fie ales nici un alt succesor în loc, succesiunea Papalităţii fiind astfel întreruptă. Însă papa şi-a revenit. Pacea fost curând încălcată: Berthier a intrat în Roma pe 10 februarie 1798 şi a proclamat (Roma ca fiind) republică. Vârstnicul pontif a refuzat să violeze jurământul său prin recunoaşterea ei, şi astfel a fost dus din temniţă în temniţă în Franţa. Lovit de oboseală şi dureri el a murit la 17 august 1799, în cetatea Valence din Franţa, la vârsta de 82 de ani. Nu este de mirare că jumătate din Europa a crezut că veto-ul lui Napoleon va fi respectat, şi că cu papa a murit Papalitatea.” Joseph Rickaby, The Modern Papacy Papalitatea este fără îndoială prima fiară din Apocalipsa 13. Este aceeaşi putere cu cornul cel mic din Daniel 7, care este evident Papalitatea.

15. Ce urma să se întâmple cu prima fiară? Ea urma să primească o rană de moarte. Vezi Apocalipsa 13:3. În anul 1798, generalul lui Napoleon, Berthier, l-a arestat pe papa. Ca atare jumătate din Europa a crezut că de acum Papalitatea era moartă.

16. Totuşi, ce urma să se întmple cu rana de moarte? Urma să fie vindecată. Vezi Apocalipsa 13:3. Nu trebuie uitat faptul că aceste “fiare” reprezintă puteri politice. Vezi Daniel 7:17. Ea a început ca o biserică—nu ca o putere politică. Ea a devenit o fiară-putere politică în anul 538. A încetat să mai fie o fiară-putere politică în anul 1798, atunci când a primit rana de moarte. Din anul 1798, ea a devenit din nou doar o biserică. Totuşi în anul 1929 şi-a recăpătat stăpânirea peste 108.7 acri ai Vaticanului semnând Tratatul Lateran. S-ar putea interpreta acest gest ca o vindecare a rănii, care îi va permite să devină din nou o fiară-putere politică. Însă, ceea ce vindecă cu adevărat rana astfel încât Papalitatea să-şi recapete supremaţia pierdută este a doua fiară din Apocalipsa 13.

Sursa: Jeff Wehr – Apocalipsa lui Isus Hristos

 

Semne in Cer – Marea Lupta dintre Hristos si Satana

Apoc. 12:1-4 – In cer s-a aratat un semn mare: o femeie invaluita in soare, cu luna sub picioare si cu o cununa de douasprezece stele pe cap. Ea era insarcinata, tipa in durerile nasterii si avea un mare chin ca sa nasca. In cer s-a mai aratat un alt semn: iata, s-a vazut un mare balaur rosu cu sapte capete, zece coarne si sapte cununi imparatesti pe capete. Cu coada tragea dupa el a treia parte din stelele cerului si le arunca pe pamant. Balaurul a stat inaintea femeii, care statea sa nasca, pentru ca sa-i manance copilul, cand il va naste.

Apoc. 12:5-6 Ea a nascut un fiu, un copil de parte barbateasca. El are sa carmuiasca toate neamurile cu un toiag de fier. Copilul a fost rapit la Dumnezeu si la scaunul Lui de domnie. Si femeia a fugit in pustiu, intr-un loc pregatit de Dumnezeu, ca sa fie hranita acolo o mie doua sute saizeci de zile.

Apoc. 12:7-10 Si in cer s-a facut un razboi. Mihail si ingerii lui s-au luptat cu balaurul. Si balaurul cu ingerii lui s-au luptat si ei, dar n-au putut birui; si locul lor nu li s-a mai gasit in cer. Si balaurul cel mare, sarpele cel vechi, numit diavolul si Satana, acela care insala intreaga lume, a fost aruncat pe pamant; si impreuna cu el au fost aruncati si ingerii lui. Si am auzit in cer un glas tare, care zicea: „Acum a venit mantuirea, puterea si imparatia Dumnezeului nostru si stapanirea Hristosului Lui; pentru ca parasul fratilor nostri, care zi si noaptea ii para inaintea Dumnezeului nostru, a fost aruncat jos.

„În Apocalipsa, se întâlnesc și se încheie toate cărţile Bibliei. Aici este încheierea cărţii lui Daniel. Una este o profeţie; cealaltă o descoperire.” – Istoria Faptelor Apostolilor, pag. 585 engl.

Apocalipsa 12 este probabil unul dintre cele mai cuprinzătoare capitole din întreaga Biblie—ducându-ne de la războiul din ceruri până la ultima generaţie de pe pământ. El ne descoperă că adevărata luptă se duce între Hristos şi Satana. În primele şase versete şi în ultimul ni se descoperă: (1) un război care începe în ceruri, (2) lupta dusă între biserică şi şarpe înainte de naşterea lui Hristos, (3) conflictul între Hristos şi Satana atunci când Isus era pe pământ, (4) atacul Satanei împotriva bisericii încă din primele zile ale existenţei ei şi până în Evul Mediu şi (5) atacul Satanei împotriva bisericii rămăşiţei în aceste zile de pe urmă.

Apocalipsa 12 slujeşte şi ca un capitol pivotal care separă partea istorică a Apocalipsei, capitolele 1-11, de partea ei escatologică, capitolele 13-22. Acest capitol cuprinzător serveşte nu numai ca o recapitulare a părţii istorice, ci aşează scena pentru a ne putea concentra asupra bisericii rămăşiţei în aceste evenimente ale zilelor de pe urmă, biruinţa finală a bisericii şi învingerea lui Satana şi a adepţilor săi, mia de ani, moartea a doua şi acel iaz de foc, iar în final pământul făcut nou.

O femeie simbolică: “În cer s-a arătat un semn mare” indică faptul că aici sunt folosite simboluri. Toate eforturile de a face să pară cum că această femeie o reprezintă pe Maria se prăbuşesc în faţa luminii desprinsă din realitatea că această femeie continuă să trăiască timp de 1260 de ani (12:6,14), apoi se şi luptă cu mânia lui Satana în zilele de pe urmă (12:17). De-a lungul Scripturii biserica este reprezentată simbolic de o femeie. Vezi Ieremia 6:2; Isaia 54:5,6; Osea 2:19, 20; Ioan 3:29; 2 Cor. 11:2; Apocalipsa 10:7-9. Chiar şi biserica apostaziată este simbolizată de o femeie. Vezi Apocalipsa 17.

Semn în cer: Unii cercetători rămân blocaţi în faţa faptului că această simbolică femeie reprezentând biserica este văzută “în cer”. În primul rând biserica este de origine cerească, şi prin credinţă ea “trăieşte în locurile cereşti”. Vezi Efes. 2:6; Col. 1:13. În al doilea rând biserica este o parte a marii familii a lui Dumnezeu, care include toate oştirile cereşti. Vezi Efes. 3:14,15; Evr. 12:22,23. În plus, atacul împotriva bisericii lui Dumnezeu începe în realitate în ceruri, nu pe pământ.

Învăluită în soare: Soarele este sursa de lumină şi deci este un simbol pentru Hristos ca “Soarele Neprihănirii”. Mal. 4:2; Ioan 8:12; 9:5. A fi “învăluit în soare” înseamnă a fi îmbrăcat cu haina neprihănirii lui Hristos. Ca creştini noi trebuie să ne îmbrăcăm cu armura luminii. Vezi Rom. 13:12,14; Gal. 3:27.

Temelia bisericii: În Apocalipsa descoperim cel puţin trei puteri—adică papalitatea, ateismul şi islamul—care ies din “fântâna Adâncului”—simbolizând faptul că ele nu sunt întemeiate pe temelia Cuvântului lui Dumnezeu. În contrast, adevărata biserică are luna sub picioare. Aici este reprezentat Cuvântul lui Dumnezeu, care este o reflectare a “Soarelui Neprihănirii”. Luna reprezintă permanenţa. Vezi Psalm 89:35-37. Adevărata biserică a stat de-a lungul veacurilor pe o temelie permanentă a lui Isus Hristos, Cuvântul lui Dumnezeu, Stânca veacurilor. Însă nu numai simpla cunoştinţă a făcut din adevărata biserică o biserică puternică. Aşa după cum luna reflectă soarele, cei adevăraţi şi credincioşi sunt împlinitorii Cuvântului lui Dumnezeu, nefiind destul numai să asculţi. Aici se observă dorinţa lor de a reflecta zilnic imaginea lui Hristos.

Cununa celor doisprezece stele: Din moment ce femeia reprezintă biserica din toate timpurile, cele douăsprezece stele simbolizează pe cei doisprezece patriarhi şi pe cei doisprezece apostoli. Lucrarea va fi sfârşită de către cei 144.000—douăsprezece grupe de câte 12.000.

Copilul de parte bărbătească: Acest copil, odrasla, robul nu este nimeni altcineva decât Isus Hristos. La vremea răstignirii Sale şi chiar şi după înălţarea Sa, Isus era încă numit “Robul Tău cel sfânt Isus” Fapte 4:27,30. Chiar de la căderea omului lumea a fost în aşteptarea lui Mesia. Vezi Gen. 3:15.

Balaurul roşu: Roşul este adesea folosit pentru a simboliza păcatul. Vezi Isaia 1:18. Balaurii din Scripturi sunt folosiţi pentru a simboliza puteri pustiitoare şi persecutoare.

Şapte capete: Şaptele este simbolul desăvârşirii şi de aceea reprezintă o totalitate. În Apocalipsa 17:9-12 ni se spune că aceste capete şi coarnele reprezintă împăraţi sau împărăţii. Balaurul cu şapte capete reprezintă acele puteri descrise în cărţile Daniel şi Apocalipsa pe care Satana le-a folosit pentru a duce la îndeplinire eforturile sale de a-i distruge pe cei neprihăniţi. Aşa cum vom vedea mai târziu cele şapte capete reprezintă: Babilonul, Medo-Persia, Grecia, Roma, Papalitatea, Statele Unite şi Organizaţia Naţiunilor Unite.

Zece coarne: Prima fiară din Apocalipsa 13 şi fiara de culoare stacojie din Apocalipsa 17 au de asemenea şapte capete şi zece coarne. Aici vedem strânsa legătură dintre Satana şi aceste puteri. “Coarnele” reprezintă de asemenea puteri politice în profeţia Bibliei, însă ele reprezintă nişte puteri mai mici decât cele şapte capete. Spre exemplu, cele “zece coarne” cu zece coroane ale primei fiare din Apocalipsa 13, reprezintă cele zece părţi ale Romei. Coroanele de pe aceste zece coarne indică faptul că vorbim aici despre zece naţiuni separate—fiecare având propria sa coroană.

Balaurul în expectativă: Satana a aşteptat timp de o mie de ani ca Fiul lui Dumnezeu să devină Fiul omului. Atunci când Hristos a fost născut Satana era pregătit pentru a-L distruge. Din moment ce Satana a folosit Roma ca un mijloc de a-L distruge pe Hristos-copil, înseamnă că balaurul reprezintă în plan secund Roma.

Balaurul văzut în cer: Simbolul marelui balaur roşu, asemeni femeii neprihănite este văzut “în cer”. Aici este un adevăr în primul rând pentru că războiul dus între Hristos şi Satana începe în ceruri. În al doilea rând, chiar dacă bătălia s-a relansat în mica noastră lume, războiul pe care îl ducem se poartă de fapt “în locurile cereşti”. Efes. 6:11-13.

Mai mult decât atât, Satana a fost aruncat din ceruri. Descoperim un dublu sens al adevărului. Primul, Satana şi demonii săi au trecut de limita propriei lor perioade de cercetare şi probă. Când a devenit evident faptul că ei nu mai pot fi determinaţi să se supună din nou deplin lui Dumnezeu, au fost aruncaţi afară din ceruri. Un al doilea sens se desprinde de la momentul răstignirii lui Hristos, când Satana s-a descoperit cu adevărat ceea ce este—un ucigaş. Timp de 4.000 de ani, de la Adam la răstignirea lui Hristos, Satana a camuflat adevăratele sale simţiri şi motive. Crucea i-a demascat aceste intenţii nelegiuite. De la acel moment mai departe lumile necăzute nu au mai fost orbite de căile înşelătoare ale lui Satana. A treia parte din stelele cerului: Dâra cozii balaurului reprezintă înşelăciunea care mătură o treime dintre îngeri. Ni se spune că mulţi îngeri au păcătuit, şi “nu şi-au păstrat vrednicia, ci şi-au părăsit locuinţa”. Vezi 2 Pet. 2:4; Iuda 6.

Cum a reuşit balaurul să înşele o treime dintre îngeri? În Isaia 9:15 citim că “proorocul care învaţă pe oameni minciuni este coada”. Despre diavol găsim că este “un mincinos şi tatăl minciunii”. Prin minciuni şi falsităţi Satana a înşelat şi a atras o treime dintre îngeri.

Originea păcatului: Fărădelegea împotriva lui Dumnezeu, a guvernului Său, a Legii Sale, a început în ceruri. Cauza primară a păcatului este o taină. Cum se poate ca o fiinţă perfectă într-un mediu perfect să devină imperfectă? Este o taină. Ştim însă că temelia căderii lui Lucifer s-a numit lăcomie şi mândrie. Vezi Isaia 14:12-14; Ezec. 28:11-17.

Biruinţa şi sărbătorirea ei: Moartea lui Hristos de la cruce a pecetluit soarta Satanei. Victoriosul eveniment al morţii şi învierii lui Hristos au împiedicat accesul Satanei în faţa lui Dumnezeu ca acuzator al sfinţilor. Sărbătorirea a avut loc la momentul în care Isus l-a învins pe Satana la cruce.

Biruinţa noastră: Există biruinţă pentru fiinţele umane căzute prin sângele vărsat şi acoperitor al lui Hristos. Acceptând moartea Sa răscumpărătoare noi suntem îndreptăţiţi. Prin puterea sângelui care ne acoperă, aplicat vieţilor noastre de zi cu zi, noi putem să învingem ispitirile Satanei. Aceeaşi dragoste a sacrificiului de sine care L-a condus pe Isus la cruce trebuie să fie şi principiul nostru călăuzitor în viaţă. Dragostea noastră pentru Hristos trebuie să fie într-atât de puternică încât mai degrabă să murim decât să nu ascultăm de Mântuitorul nostru. Având o mărturie, împărtăşind această mărturie, noi rămânem puternici în Domnul.

Vai de Pământ: Învins fiind în orice bătălie dusă împotriva lui Hristos, Satana ştie că nu mai are nimic altceva de făcut decât să facă de acum război cu poporul lui Dumnezeu de pe pământ. Satana ştie că vremea lui se apropie de sfârşit, fiind scurtă. El ştie că într-o zi va fi distrus. La cruce el şi-a dat seama de consecinţele biruinţei lui Hristos de la cruce. Gândul privitor la soarta sa este acela care îl face să fie atât de furios. De aceea el vine cu o mare mânie pentru a distruge cât mai mulţi dintre membrii poporului lui Dumnezeu.

Biserica din pustie: Biserica creştină a fugit din faţa furiei lui Satana şi a găsit refugiul în pustie. Sub Roma păgână biserica a experimentat o persecuţie teribilă. Însă în timpul Romei papale biserica adevărată a fost nevoită efectiv să fugă în pustie. Perioada de timp a celor 1260 de ani menţionată în aceste versete reprezintă Evul Întunecat al supremaţiei Papalităţii dintre anii 538 şi 1798.

Pustia devine efectiv un refugiu pentru sfinţi, pentru că credinţa lor a fost atât de mult respinsă şi dispreţuită. Obstacolele şi opoziţia au fost atât de mari încât Dumnezeu a dat bisericii două aripi ca ale unui vultur pentru a putea fugi în pustie. Aici găsim o exprimare a marii nevoi a sfinţilor după o intervenţie divină. Dacă totul ar depinde numai de ei, atunci nu s-ar putea aştepta la nimic altceva decât exterminare. Dumnezeu a fost însă sprijinul lor. El i-a ţinut puternici în vremea “urâciunii pustiitorului”. Daniel 11:31.

Un puternic element de distrugere: “Apa” în profeţia Bibliei reprezintă mase de oameni. “Potopul/Revărsările” reprezintă armate de revoltaţi. Vezi Daniel 9:26; 11:22. O revărsare de ape violentă ar indica deci o forţă copleşitoare, distrugătoare. Vezi Psalmi 90:5; 124:4,5. Atunci când reformatorii au început să proclame cele două doctrine privitoare la neprihănirea prin credinţă şi demascarea Papalităţii ca antichristul din profeţia Bibliei, Vaticanul a tunat şi a fulgerat ca replică cu bule papale, armate, masacre şi inchizitori. Încă o dată Dumnezeu a deschis pământul pentru a oferi ajutor femeii. Sunt mai multe moduri prin care pământul putea ajuta pe femeia neprihănită împotriva potopului forţelor papale. În primul rând au fost pustiurile Europei. În al doilea rând, au fost puteri pământeşti care au început să fie de partea reformatorilor protestanţi. În cele din urmă a mai fost un alt pământ, Lumea Nouă—America.

Atacul final: La început diavolul a fost mâniat pe femeie pentru că el a fost învins la cruce. Ca rezultat sfinţii au învins ispitirile sale prin sângele Mielului, prin împărtăşirea mărturiei lor personale, prin dispoziţia lor de a muri pentru adevăr. În acest ultim verset ni se oferă două motive speciale din pricina cărora Satana urăşte biserica rămăşiţei, sau biserica lui Dumnezeu în zilele de pe urmă. Pare evident faptul că aceste două caracteristici ale bisericii rămăşiţei împiedică încercările Satanei de a pune stăpânire pe întreaga lume. Aceste două caracteristici sunt două motive primare pentru succesul lor împotriva forţelor răului. Care sunt acest două caracteristici? Biblia spune “şi balaurul, mâniat pe femeie [biserica adevărată a lui Dumnezeu], s-a dus să facă război cu rămăşiţa seminţei ei [cei care vor trăi în zilele de pe urmă], care păzesc poruncile lui Dumnezeu, şi ţin mărturia lui Isus Hristos.” (12:17)

Este evident faptul că ultimul conflict se va da în jurul celor Zece Porunci. Un avantaj al rămăşiţei este acela că “ţin mărturia lui Isus.” În partea finală a cărţii ni se spune că “mărturia lui Isus este duhul proorociei.” Apocalipsa 19:10. Darul proorociei este unul dintre darurile Duhului care a fost pus în biserică pentru a aduce “desăvârşirea sfinţilor, în vederea lucrării de slujire, pentru zidirea trupului lui Hristos.” Efes. 4:11,12. A avea duhul proorociei înseamnă mai mult decât a avea Biblia, căci până şi creştinii apostaziaţi au Biblia. Ceea ce este indicat aici este darul în sine manifestat în mijlocul poporului lui Dumnezeu, căci numai acest fapt i-ar putea aduce mânia balaurului.

Satana a fost întotdeauna mâniat pe prooroci şi cei ce au ascultat de cuvintele proorocilor. Prin acest dar profetic Domnul Şi-a făcut cunoscută voia către poporul Său, demascând în acelaşi timp vicleniile diavolului. Este numai normal pentru Satana să urască un grup, o mişcare de creştini care:

􀂙 Au o solie de sigilare pentru lume. Apoc. 7
􀂙 Sunt ei înşişi sigilaţi de această solie. Apoc. 7
􀂙 Au mâncat/asimilat cartea lui Daniel. Apoc. 10
􀂙 Au măsurat templul lui Dumnezeu şi au înţeles lucrarea mijlocitoare a lui Isus din sanctuarul ceresc. Apoc. 11:1
􀂙 Proclamă iminenta revenire a lui Hristos. Apoc. 10, 11
􀂙 Păzesc poruncile lui Dumnezeu. Apoc. 12:17
􀂙 Au mărturia lui Isus. Apoc. 12:17
􀂙 Refuză să se închine fiarei cu riscul pedepselor civile. Apoc. 13:17
􀂙 Refuză să se închine fiarei cu riscul morţii. Apoc. 13:15
􀂙 Proclamă o Evanghelie veşnică. Apoc. 14:6
􀂙 Se tem de Dumnezeu şi Îi aduc slavă. Apoc. 14:7
􀂙 Proclamă faptul că a început judecata. Apoc. 14:7
􀂙 Se închină Creatorului prin păzirea Sabatului zilei a şaptea. Apoc. 14:7
􀂙 Proclamă faptul că Babilonul spiritual a căzut. Apoc. 14:8
􀂙 Avertizează împotriva semnului fiarei. Apoc. 14:9
􀂙 Avertizează împotriva închinării aduse fiarei. Apoc. 14:9
􀂙 Avertizează împotriva închinării aduse icoanei fiarei. Apoc.14:9
􀂙 Păzesc poruncile lui Dumnezeu şi credinţa lui Isus. Apoc. 14:12
􀂙 Cheamă poporul lui Dumnezeu să iasă afară din Babilon. Apoc. 18:1-5
􀂙 Vor prefera mai degrabă să fie omorâţi decât să se închine fiarei. Apoc. 20:4

Da, dragă cititorule, Satana urăşte rămăşiţa. Iar acest mare conflict dintre Hristos şi Satana, dintre adevăr şi minciună, dintre Legea lui Dumnezeu şi tradiţiile omeneşti—este cu mult mai mare decât ne imaginăm. Dar nu avem a ne teme de nimic, căci Isus deja l-a biruit pe Satana. Responsabilitatea noastră este aceea de a umbla împreună cu Dumnezeu şi de a împărtăşi “cuvântul mărturiei noastre”.

Sursa: Jeff Wehr – Apocalipsa lui Isus Hristos

 

Intunecarea Soarelui, 19 mai 1780

Ioel 2:31 Soarele se va preface în întuneric, şi luna, în sânge, înainte de a veni ziua Domnului, ziua aceea mare şi înfricoşată.

Matei 24:29 – Indata dupa acele zile de necaz soarele se va intuneca, luna nu-si va mai da lumina ei.”

Luca 21:25 Vor fi semne în soare, în lună şi în stele.

Fapte 2:20 Soarele se va preface în întuneric, şi luna în sânge, înainte ca să vină ziua Domnului, ziua aceea mare şi strălucită.

Apocalips 6,12-13: “Când a rupt Mielul pecetea a şasea, m-am uitat şi iată că s-a făcut un mare cutremur de pământ. Soarele s-a făcut negru ca un sac de păr, luna s-a făcut toată ca sângele şi stelele au căzut din cer pe pămînt.”

Isus a prezis chiar aceste lucruri, dar a prezis şi CÂND se vor întâmpla. Notaţi, aceste semne urmau să apară „îndată după acele zile de necaz” Matei 24:29. Care zile? În versetele de mai înainte, Isus vorbise despre persecuţia îndreptata împotriva urmaşilor Săi credincioşi. El îndreptase atenţia ascultătorilor Lui spre cartea lui Daniel şi le ceruse să înţeleagă lucrurile (v.15). În Daniel 7:25 citim despre o perioadă de persecuţie venind asupra adevăraţilor creştini.

Istoria ne spune că aceasta s-a întâmplat în Evul Mediu, când milioane şi-au pierdut viaţa pentru credinţa lor. Pe la mijlocul secolului al XVIII-lea totuşi, persecuţia era practic încheiată. Uimitor de văzut, în anul 1780 şi 1833, deci „îndată după acele zile de necaz”, semnele remarcabile prezise de Isus au apărut pe cer! Ceasul lui Dumnezeu merge precis.

La 19 mai 1780 soarele s-a întunecat într-un mod supranatural.

Iata ce scrie The Guide to Knowledge, or Repertory of Facts, publicat de Robert Sears, p. 428:

„La 19 mai 1780 o întunecime neobişnuită a soarelui a avut loc deasupra nord-estului Statelor Unite (New England), întinzându-se şi asupra Canadei. Ea a durat cam paisprezece ore… Întunericul a fost atât de mare că oamenii n-au fost în stare să citească scrierea obişnuită nici să vadă cât este ceasul, sau să-şi vadă de treburile obişnuite fără să aprindă lumânări. Păsările s-au dus la culcare. Obiectele nu puteau fi văzute decât la o foarte mică distanţă de ochi, şi totul avea înfăţişarea nopţii. Cauzele acestor fenomene sunt necunoscute.

Cu siguranţă ele nu erau rezultatul eclipselor.

Seara lumea a aşteptat luna să răsară la ora nouă. Dar deşi era timpul lunii pline, în seara aceea ea nu dădea nicio lumină. Ea avea o culoare întunecată, roşie-închisă cum este sângele, chiar aşa ca în prezicerea lui Ioel (2:31).”

R.M. Devens scrie in Our First Century, p. 89: „Aproape cel mai tainic şi încă neexplicat fenomen de felul acesta, dacă nu chiar singurul”, este ziua întunecată de la 19 mai 1780, întunecarea cea mai inexplicabilă a întregii părţi vizibile a cerului şi a atmosferei din Noua Anglie”.

Un martor ocular care trăia în Massachusetts descrie evenimentul în felul următor:

„Dimineaţa soarele a răsărit pe un cer curat. Dar în scurtă vreme a fost acoperit. Norii au coborât negri şi ameninţători şi din ei izbucneau fulgere şi se rostogoleau tunete, căzând şi puţină ploaie.

Către ora nouă, norii s-au subţiat şi au luat o culoare ca arama sau alama, iar pământul, stâncile, copacii, clădirile, apele şi oamenii au fost schimbaţi de această lumină ciudată, nepământeană.

Câteva minute mai târziu, un nor negru şi greu s-a răspândit pe tot cerul, în afară de o fâşie îngustă la orizont, şi era atât de întuneric cum este de obicei vara la ora nouă seara”.

„Teama, îngrijorarea şi groaza au umplut treptat sufletele oamenilor. Femeile stăteau la uşă privind tabloul întunecat; oamenii s-au întors de la munca câmpului; tâmplarul şi-a lăsat uneltele, fierarul şi-a părăsit foalele, negustorul tejgheaua. Şcolile şi-au suspendat cursurile, iar copiii au fugit tremurând acasă.

Călătorii s-au oprit la ferma cea mai apropiată. Ce se va întâmpla? şopteau toate buzele şi se întrebau toate inimile. Părea ca şi cum un uragan era gata să sufle peste toată ţara sau ca şi cum venise ziua încheierii tuturor lucrurilor”.

Au fost aprinse lumânări, iar focul din cămin lucea ciudat ca într-o seară de toamnă fără lună. Păsările s-au retras în coteţe şi s-au dus la culcare, vitele s-au înapoiat în staul ca pentru noapte şi rumegau. Broaştele orăcăiau, păsările cântau cântece de seară, iar liliecii zburau. Însă oamenii ştiau că nu venise noaptea”.

Dr. Nathanael Whittaker, pastorul bisericii Tabernacol din Salem, a ţinut slujba religioasă în casa de rugăciune, ţinând o predică în care a susţinut că întunecimea era supranaturală.

The Essex Antiquarian, Apri, April 1889, vol. 3, nr. 4, p. 53.54 scrie: „S-au ţinut adunări în multe alte locuri. Textele biblice pentru aceste predici neprevăzute erau fără excepţie acelea care arătau că întunericul era în acord cu profeţia Scripturii” Întunericul a fost foarte dens la scurtă vreme după ora 11.”

William Gordon scrie in cartea sa History of the Rise, Progress and Establishment of the Independence of the U.S.A., vol. 3, p. 57:

„Într-o mare parte a ţării întunericul a fost atât de mare în timpul zilei, încât oamenii n-au putut vedea cât este ceasul, n-au putut mânca şi nici nu şi-au putut îndeplini treburile lor casnice fără lumina lumânărilor. Întinderea acestei întunecimi a fost extraordinară.

 

A fost văzută cu mult mai spre răsărit decât la Falmouth. Către apus, ea a ajuns la cea mai îndepărtată parte din Connecticut şi la Albany. Spre sud, a fost observată de-a lungul ţărmului mării, iar spre nord la limita până la care se întind aşezările americane.

Întunecimea intensă a zilei a fost urmată, cu o oră sau două înainte de cădereaserii, de un cer în parte curat, iar soarele a apărut cu toate că era încă voalat de o ceaţă întunecată şi deasă.”

De asemenea Isaiah Thomas scrie in Massachusetts Spy: or American Oracle of Liberty, vol. 10, nr. 472, May 25, 1780: „După apusul soarelui, norii s-au îngrămădit şi s-a întunecat foarte repede” Nici întunericul nopţii n-a fost mai puţin obişnuit şi mai puţin înfricoşat decât acela al zilei; cu toate că era aproape lună plină, nu se putea vedea nici un obiect decât cu ajutorul unei lumini artificiale care, atunci când era privită din casele învecinate şi din alte locuri îndepărtate, părea ca un întuneric egiptean prin care abia puteau pătrunde razele”.

Un martor ocular al acestei scene spunea: „Nu puteam să înţeleg că, dacă orice corp luminos din Univers ar fi fost îmbrăcat într-o întunecime de nepătruns sau şi-ar fi încetat existenţa, întunericul n-ar fi fost mai complet” (Scrisoarea trimisă de Dr. Samuel Tenney, din Exeter, New Hampshire. Decembrie 1785, în Massachusetts, Historical Society Collections, 1792, prima serie, vol. 1, p. 97).

Cu toate că la ora nouă seara răsărise luna şi era aproape plină, n-a avut puterea să risipească umbrele de moarte. După miezul nopţii întunericul a dispărut, iar luna, când a fost văzută imediat după aceea, avea culoarea sângelui.

Ziua de 19 mai 1780 a rămas în istorie ca „Ziua întunecoasă”. Din vremea lui Moise n-a mai fost o întunecime de aceeaşi densitate, întindere şi durată, care să fi fost înregistrată vreodată. Şi întreaga descriere a acestui eveniment, aşa cum ne este redată de martorii oculari, este desigur confirmarea cuvintelor Domnului, raportate de proorocul Ioel cu 25 de veacuri mai înainte de a fi împlinite: „Soarele se va întuneca, iar luna se va preface în sânge înainte de a veni ziua cea mare şi grozavă a Domnului (Ioel 2,31). Hristos îi îndemnase pe copiii Săi să fie atenţi la semnele revenirii Sale şi să se bucure când vor vedea semnele revenirii Regelui lor.

Ziua întunecata si înrosirea lunii au avut loc la data de 19 mai 1780 pe o uriasa întindere a coloniilor nord americane unde erau cei mai multi credinciosi. De la orele 10 ziua si pâna noaptea târziu, atmosfera s-a umplut de un întuneric dens, ca într-o noapte înnorata.

Când întunericul s-a mai risipit în timpul noptii, luna a aparut pe cer ca o pata de sânge. Savantii n-au reusit sa explice fenomenul care n-a fost o eclipsa. Pâna astazi nu se cunosc cauzele, s-au facut doar presupuneri. Contemporanii care studiau Biblia au recunoscut în acest fenomen al doilea semn, în ordine cronologica.

Ceea ce a făcut ca acest semn să fie şi mai impresionant a fost faptul că timpul împlinirii lui fusese precis arătat. În discuţia Mântuitorului cu ucenicii Săi de pe Muntele Măslinilor, după descrierea perioadei lungi de încercare pentru biserică -cei 1260 de ani de persecuţie papală – cu privire la care El făgăduise că necazul avea să fie scurtat, a menţionat câteva evenimente care aveau să preceadă venirea Sa şi a fixat timpul când primul dintre ele urma să fie văzut: Dar „în zilele acelea, după necazul acesta, soarele se va întuneca, luna nu-şi va mai da lumina ei” Marcu 13,24

Poetul Whittier vorbeşte astfel despre această zi de neuitat:

„Era intr-o zi de mai a anului indepartat 1870 cand a cazut

Peste viata infloritoare si dulce de primavara,

Peste Pamantul proaspat, si pe cer la pranz,

Un intuneric mare infricosator,

Barbatii se rugau si femeile plangeau; toate urechile au fost indreptate

Pentru a auzi furtuna distrugatoare a trambitei

Sfaramand cerul negru.”

Mai multe despre acest eveniment pe care oamenii l-au numit „Ziua Judecatii” de la 19 mai 1780 puteti citi in lb. engleza pe site-urile de mai jos:

http://www.wired.com/science/discoveries/news/2008/05/dayintech_0519

http://www.associatedcontent.com/article/1415352/may_19_1780_the_day_of_darkness_for.html?cat=37

http://www.scientificblogging.com/news_releases/judgment_day_may_19_1780

http://www.islandnet.com/~see/weather/almanac/arc2004/alm04may.htm

Caderea Stelelor, 13 noiembrie 1833

Matei 24,29: “Îndată după acele zile de necaz, soarele se va întuneca, luna nu-şi va mai da lumina ei, stelele vor cădea din cer şi puterile cerurilor vor fi clătinate.”

Aici sunt evenimente precise arătate în Cuvântul lui Dumnezeu. S-au împlinit ele? S-a dovedit adevărată profeţia lui Isus? Aceste semne au fost văzute înainte de începutul sec. al XIX-lea.

Astazi am sa va vorbesc despre cel de-al treilea semn profetic care a avut loc in cer si anume ploaia de stele cazatoare de la 13 noiembrie 1833 cand stelele au căzut aşa cum prezisese Isus. Acesta a rămas cel mai mare spectacol meteoric înregistrat vreodată.

Din Golful Mexic până la Halifax, până când revărsatul zorilor au pus cu greu capăt acestui spectacol, cerul a fost brăzdat în toate direcţiile de trasee strălucitoare şi luminate de globuri de foc majestoase” History of Astronomy in the Nineteenth Century, Agnes M. Clarke, p. 328.

O uimitoare ploaie meteorica descrisa in multe carti de istorie si enciclopedii. Unii observatori au estimat un numar de 200.000 pe ora cazand timp de 5-6 ore. In cartile de astronomie se spune ca centrul ploii de stele a fost secera din Constelatia Leului.

Timp de patru ore, oamenii din America de Nord, din Canada până în Indiile de Vest, din California până la vasele din Oceanul Atlantic, au privit milioane de stele căzătoare de diferite culori pe cer. Lumina care venea de la aceşti meteori era suficientă pentru citirea scrierii obişnuite de tipar, cu puţină dificultate. Lumea n-a mai văzut aşa ceva nici înainte, nici după aceea.

Caderea de stele din 13 Noiembrie 1833 a fost o reprezentare extraordiara a unor artificii ceresti, probabil cel mai important eveniment vazut pe fata pamantului!

A fost observat in toata America de Nord si se estimeaza ca 2000000 de stele au cazut pe ora intr-o perioada de 5 sau 6 ore… Oamenii s-au gandit cu siguranta ca este Ziua Judecatii. Astfel ca atunci cand marele ceas profetic al lui Dumnezeu a batut – semnele in ceruri au aparut.

Caderea stelelor, în singurul sens real în care poate avea loc un asemenea fenomen, a fost impresionanta ploaie de meteoriti din noaptea de 12-13 noiembrie 1833, vazuta deasupra statelor estice ale Americii de Nord. Savantii au dovedit ca este vorba de un curent meteoric (al Leonidelor) prin care pamântul trece la interval de circa 33 de ani. In 1766, fenomenul fusese observat în zona sudamericana a Atlanticului. Pe la 1866 a fost vizibil deasupra unor întinderi din Europa si Asia. Istoria a mai înregistrat ploi meteoritice, dar se pare ca niciuna nu se poate compara cu aceea de la 1833.

http://science.nasa.gov/NEWHOME/HEADLINES/ast22jun99_2.htm

Iata ce scrie site-ul Stiinta Cosmica (Spatiala) despre acest eveniment:
„Curentul de meteoriti Leonide : O furtuna infricosatoare
Curentul de meteoriti Leonide din 1833 este un eveniment de invatatura . Oamenii au fost treziti de un cer care părea in flăcări, stralucind cu dungi de lumina care erau inexplicabile omului obisnuit al acelui timp.”

„Dar ceea ce a avut loc atunci când Leonīdele s-au întors în 1833 a fost mult dincolo de ceea ce a văzut vreodată cineva, sau chiar si-ar fi imaginat posibil. Pentru mai multe ore peste Statele Unite, a existat o furtuna continua de mii şi mii de meteoriti, la un moment dat.

O estimare a fost că peste 240,000 meteoriti au căzut în această perioadă, atât de multi meteoriti pe cer la un moment dat, că multe persoane s-au trezit din paturile lor şi se uitau la cer, în panica, crezând ca cerul era in flacari. Mulţi se temeau că era sfârşitul lumii si s-au ingrozit de ceea ce vor vedea in zori.”

http://www.space.com/scienceastronomy/astronomy/leonids_1833_011114.html

Cea mai cunoscuta ploaie de meteoriti a lumii este furtuna care a avut loc in dimineata zilei de 13 Noiembrie 1833. Ea a avut o origine biblica şi a fost doar preluate de astronomii de la mijlocul anului 1920.

Mai multe despre acest subiect puteti gasi pe site-ul de mai jos:

http://www.johnpratt.com/items/docs/lds/meridian/1999/meteors.html

Semne in Cer! – (partea a II-a)

Ioel 2:30 – Voi face sa se vada semne in ceruri si pe pamant: sange, foc si stalpi de fum

Ioel 2:31 – soarele se va preface in intuneric, si luna in sange, inainte de a veni Ziua Domnului, ziua aceea mare si infricosata.

Matei 24:29 – Indata dupa acele zile de necaz soarele se va intuneca, luna nu-si va mai da lumina ei, stelele vor cadea din cer si puterile cerurilor vor fi clatinate.

Marcu 13:24 – Da, in zilele acelea, dupa necazul acela, soarele se va intuneca, luna nu-si va mai da lumina ei, stelele vor cadea din cer si puterile care sunt in ceruri vor fi clatinate.

Luca 21:25.26 – Vor fi semne in soare, in luna si in stele. Si pe pamant va fi stramtorare printre neamuri, care nu vor sti ce sa faca la auzul urletului marii si al valurilor; oamenii isi vor da sufletul de groaza, in asteptarea lucrurilor care se vor intampla pe pamant caci puterile cerurilor vor fi clatinate.

Fapte 2:20 – Soarele se va preface in intuneric, si luna in sange, inainte ca sa vina Ziua Domnului, ziua aceea mare si stralucita.

Apocalipsa 6:12.13 – Cand a rupt Mielul pecetea a sasea, m-am uitat si iata ca s-a facut un mare cutremur de pamant. Soarele s-a facut negru ca un sac de par, luna s-a facut toata ca sangele si stelele au cazut din cer pe pamant …

Cei patru evanghelisti, Matei, Marcu, Luca si Ioan, sunt la unison in privinta unor semne care vor marca si anticipa o perioada speciala in derularea istoriei.

Toti patru vorbesc de aceleasi tip de evenimente din lumea naturala in care sunt implicate soarele, luna, stelele si pamantul. Aceste elemente joaca rolul unor semnale vizibile, un fel de indicatoare geografice pe drumul care duce spre marea intersectie dintre istorie si profetie, trecut si viitor. Evenimentele au fost precedate, istoric vorbind, de perioada marelui necaz, sau a persecutiilor religioase din indelungatul Ev Mediu si vor fi succedate, profetic vorbind, de revenirea lui Isus Hristos.

Majoritatea interpretilor profetiilor biblice, incepand de la 1700 incoace, au fost de acord ca trei asemenea evenimente se regasesc in exprimarea profetica a celor patru evanghelisti. Este vorba de cutremurul de pamant, Lisabona, 1755; intunecarea soarelui, America de Nord, 1780 si caderea stelelor, America de Nord, 1833.

In contextul istoric, social si religios al Europei si Americii de Nord, aceste evenimente chiar au contribuit la intelegerea perioadelor profetice despre care vorbea Daniel in cartea sa.

 

Vremea sfarsitului
In ultima discutie dintre Gabriel si Daniel, ingerul i-a sugerat profetului ca semnificatia viziunii primite avea cea mai mare relevanta in asociere cu vremea sfarsitului: „Acum vin să-ţi fac cunoscut ce are să se întâmple poporului tău în vremurile de apoi, căci vedenia este cu privire tot la acele vremuri îndepărtate.” (cap.10,14) Iar sfatul era, “Tu însă, Daniele, ţine ascunse aceste cuvinte şi pecetluieşte cartea, până la vremea sfârşitului. (12,4)

Isus, de asemenea, in discursul Sau de pe muntele Maslinilor, a indicat spre aceeasi vreme a sfarsitului, trasand cateva repere generale in acest sens. Dupa cum, ca avanpremiera a distrugerii Ierusalimului au existat niste semne prevestitoare, tot asa, spunea Isus, vor fi niste semne care sa marcheze si perioada sfarsitului lumii.

Scurtă vreme înainte de răstignirea lui Isus, ucenicii au venit la El cu întrebarea importantă: „Care va fi semnul venirii Tale şi al sfârşitului lumii?” Matei 24:3

Răspunsul lui Isus se află în restul capitolului 24 din Matei si si in raportul din Luca 21. Isus S-a referit la semne în patru zone largi ale existenţei noastre, El a spus că vor fi semne în natură, în politică, în societate şi în lumea religioasă.