Victoria asupra pacatului prin Hristos

Col. 1:15-16 – El este chipul Dumnezeului celui nevazut, Cel intai nascut din toata zidirea. Pentru ca prin El au fost facute toate lucrurile care sunt in ceruri si pe pamant, cele vazute si cele nevazute: fie scaune de domnii, fie dregatorii, fie domnii, fie stapaniri. Toate au fost facute prin El si pentru El.

Evr.1:3 –  El, care este oglindirea slavei Lui si intiparirea Fiintei Lui si care tine toate lucrurile cu cuvantul puterii Lui, a facut curatarea pacatelor si a sezut la dreapta Maririi in locurile preainalte,

1Pet.1:20 – El a fost cunoscut mai inainte de intemeierea lumii si a fost aratat la sfarsitul vremurilor pentru voi.

Apoc.5:12 – Ei ziceau cu glas tare: Vrednic este Mielul, care a fost junghiat, sa primeasca puterea, bogatia, intelepciunea, taria, cinstea, slava si lauda!

Cercetati mai adanc identitatea acestei persoane din exterior; este oare cu adevarat posibil sa obtinem victoria asupra pacatului cat traim pe acest pamant? Exista o singura persoana care poate indeplini cu succes aceasta misiune. Aceasta persoana nu este nimeni alta decat Fiul lui Dumnezeu. De ce Fiul lui Dumnezeu era singura persoana capabila sa indeplineasca aceasta misiune? Pentru ca Fiul este Creatorul tuturor lucrurilor, ,,El este chipul Dumnezeului Celui nevazut..pentru ca prin El au fost create toate lucrurile.” Iar Fiul are toate calitatile si puterile lui Dumnezeu, pentru ca El este ,,reprezentarea exacta a Fiintei Lui.”

Hristos are viata in Sine, ceea ce este mai mult decat viata tuturor oamenilor care se vor naste vreodata si care vor avea nevoie de moartea Sa izbavitoare, demonstrand in acelasi timp mila si iubirea Sa. In Fiul, ,,Bunatatea si credinciosia se intalnesc, dreptatea si pacea se saruta.” Si, fiind egal cu Dumnezeu, Fiul este cu adevarat singura persoana care ii poate dezvalui omului insusirile minunate ale lui Dumnezeu si il poate impaca pe om cu Dumnezeu. Coloseni 1:15,16; Evrei 1:3; Psalmii 85:10.

Totusi, pentru ca acestea sa se intample si pentru ca dreptatea lui Dumnezeu sa se implineasca, Fiul a trebuit sa ia asupra Sa firea umana cazuta, care este inclinata spre rau. ,,Caci negresit, nu in ajutorul ingerilor vine El, ci in ajutorul semintei lui Avraam.” Numai printr-o astfel de masura ar fi corect pentru Fiu sa ne fie exemplu desavarsit. ,,si v-a lasat o pilda, ca sa calcati pe urmele Lui. El n-a facut pacat.” Evrei 2:16; 1 Petru 2:21,22.

Dintr-o parte, prin divinitatea Sa, il atinge pe Dumnezeu si din partea cealalta, prin umanitatea Sa, atinge omul. Astfel nimeni altcineva decat Fiul n-ar fi putut da acest dar pretios al impacarii. ,,Astfel, dar, deoarece copiii sunt partasi sangelui si carnii, tot asa si El [Fiul] a fost deopotriva partas la ele” ,,…Caci, daca atunci cand eram vrajmasi, am fost impacati cu Dumnezeu, prin moartea Fiului Sau, cu mult mai mult acum, cand suntem impacati cu El, vom fi mantuiti prin viata Lui.”

Hristos a luat asupra Sa firea noastra umana cu toate slabiciunile ei, si totusi El a dus o viata fara pacat. Tocmai aceasta viata de biruinta asupra pacatului este cea pe care Hristos vrea sa ne dea puterea sa o traim. Evrei 2:14; 2 Corinteni 5:19; Romani 5:10. Idealul lui Dumnezeu pentru copiii Lui este mai presus decat unde poate ajunge cea mai inalta gandire umana. ,,Voi fiti, dar, desavarsiti, dupa cum si Tatal vostru cel ceresc este desavarsit.” ,,…dupa cum Cel ce v-a chemat este sfant, fiti si voi sfinti in toata purtarea voastra.”  ,,Ca sa fiti fara prihana si curati, copii ai lui Dumnezeu, fara vina, in mijlocul unui neam ticalos si stricat, in care straluciti ca niste lumini in lume,”  ,,Urmariti pacea cu toti si sfintirea, fara de care nimeni nu va vedea pe Domnul.” Matei 5:48; 1Petru 1:15; Filipeni 2:15; Evrei 12:14.

Nimeni nu trebuie sa esueze in dobandirea desavarsirii caracterului crestin. Prin sacrificiul lui Hristos, s-au creat rezerve ca fiecare credincios sa primeasca cu prisosinta tot ceea ce are nevoie pentru a a atinge acest tel mult ravnit. Dumnezeu ne cere sa atingem acest nivel de desavarsire si ne aseaza inainte exemplul caracterului lui Hristos. In umanitatea Sa, desavarsita printr-o viata de impotrivire constanta la rau, Hristos a aratat ca, prin colaborare cu Divinitatea, oamenii pot atinge desavarsirea de caracter chiar in aceasta viata. Aceasta este asigurarea data noua de Dumnezeu ca si noi putem obtine biruinta. Noi ii multumim lui Dumnezeu care ,,ne da biruinta prin Domnul nostru Isus Hristos” 1 Corinteni 15:57.

Cum a putut Hristos sa traiasca o viata fara de pacat in aceasta lume pacatoasa? Nici o alta viata nu a fost atat de incarcata de suferinte si responsabilitati ca cea a lui Hristos; si totusi cat de des s-a aflat El in rugaciune! Cat de constanta era comuniunea Sa cu Dumnezeu! Iarasi si iarasi, istoria vietii Sale pamantesti este plina de marturii ca acestea: ,,Pe cand era inca intuneric de tot, Isus S-a sculat, a iesit si S-a dus intr-un loc pustiu. Si Se ruga acolo.”  ,,Iar El Se ducea in locuri pustii, si Se ruga.”   ,,In zilele acelea, Isus S-a dus pe munte sa Se roage si a petrecut toata noaptea in rugaciune catre Dumnezeu” Marcu 1:35; Luca 5:16; 6:12.

Comuniunea neintrerupta cu Tatal Sau era absolut necesara pentru Hristos. Deci, aceasta comuniune trebuie sa fie si cu noi astazi. Ca unul care se afla printre noi si impartasea nevoile si slabiciunile noastre, Isus era total dependent de Dumnezeu, si in locul tainic al rugaciunii El cauta putere divina, pentru ca sa poata merge mai departe, intarit pentru indatoriri si incercari. Intr-o lume a pacatului, Hristos a indurat incercarile si chinul sufletesc. In comuniune cu Dumnezeu, El s-a putut despovara de mahnirea si suferintele care Il macinau. Aici El gasea mangaiere si bucurie. Ca om, El s-a rugat fierbinte la tronul lui Dumnezeu pana cand umanitatea Sa a fost incarcata cu un curent ceresc care a unit umanitatea Sa cu divinitatea.

Prin comuniune continua, El a primit puterea de a trai o viata fara de pacat. Experienta Sa poate fi si a noastra. In fata tuturor se afla posibilitatea minunata de a fi aidoma lui Hristos, supus tuturor principiilor Legii lui Dumnezeu. Dar nu vom putea face aceste lucruri singuri. Aceasta sfintenie poate fi atinsa numai daca ne instruim continuu pentru a ne supune influentelor spre infranare ale Duhului Sfant. Puterea de a infaptui, data de Hristos, ne va ajuta sa perseveram in a invinge orice greseala.

Trebuie sa ne rugam permanent lui Hristos, asa cum s-a aflat El in permanenta comuniune cu Dumnezeu, pentru ca El sa ne ajute sa ne invingem propriile slabiciuni. Acest proces de purificare de propriile noastre slabiciuni este un proces continuu. Zi de zi trebuie sa conlucram cu Dumnezeu si sa depunem eforturi perseverente pentru a ne cultiva deprinderile corecte. Hristos ne va da cu bucurie puterea si binecuvantarea de care avem nevoie in lupta noastra impotriva raului care ne inconjoara.

Impacarea cu Dumnezeu

Rom. 6:23 – 23. Fiindca plata pacatului este moartea, dar darul fara plata al lui Dumnezeu este viata vesnica in Isus Hristos, Domnul nostru.

Fapt. 3:19 – Pocaiti-va, dar, si intoarceti-va la Dumnezeu, pentru ca sa vi se stearga pacatele, ca sa vina de la Domnul vremurile de inviorare.

1 Cor. 15:31 – In fiecare zi eu sunt in primejdie de moarte; atat este de adevarat lucrul acesta, fratilor, cat este de adevarat ca am de ce sa ma laud cu voi in Hristos Isus, Domnul nostru.

Iac. 4:8 – Apropiati-va de Dumnezeu, si El Se va apropia de voi. Curatati-va mainile, pacatosilor; curatati-va inima, oameni cu inima impartita!

Ce este ,,impacarea cu Dumnezeu”si de ce este necesara? Cand Dumnezeu i-a creat pe Adam si Eva, ei erau desavarsiti in fire si inclinare si traiau in ascultare de Legea lui Dumnezeu. Pentru ca ei sa-l asculte in mod firesc, El le-a intiparit in inima Cele Zece Porunci. El le-a dezvaluit de asemenea ca incalcarea Legii Sale va fi pedepsita cu moartea. Rom. 6:23 Toate guvernele impun legi clare si pedepse bine definite pentru incalcarea acestor legi. Imaginati-va situatia omenirii daca pedepsele ar fi abolite. Oare am putea trai in siguranta intr-un loc unde cei ce calca legea n-ar fi pedepsiti?

Atunci cand Dumnezeu le-a dezvaluit lui Adam si Evei Legea Sa si a intiparit-o in inima lor astfel incat sa-L asculte in mod firesc, El nu le-a luat libertatea de alegere. Dumnezeu ar fi putut crea omul fara a-i da puterea de a incalca Legea Sa; dar in acest caz omul n-ar fi fost un factor moral liber, ci mai degraba un robot. Fara libertatea de alegere, ascultarea sa n-ar fi fost de bunavoie , ci silita.

Din pacate, Adam si Eva au ales de bunavoie sa nu-L asculte pe Dumnezeu si astfel pacatul a asezat o bariera intre om si Dumnezeu. Si a trebuit ca ei sa sufere pedeapsa cu moartea pentru incalcarea Legii lui Dumnezeu. A trebuit ca ei sa moara. Mai mult decat atat, inclinarea lor curata spre ascultarea lui Dumnezeu s-a intinat dupa ce au ales sa nu se supuna Legii Sale. Inimile lor au fost cuprinse acum de o inclinare opusa, puternica, spre neascultare.

Pus in fata nelegiuirii infaptuite de de Adam si Eva, ce putea sa faca Dumnezeul nostru Cel iubitor? Sa-i lase pe amandoi sa moara pentru incalcarea Legii Sale? Oare parintii pamanteni iubitori isi parasesc copiii atunci cand ei aleg neascultarea? Sau, mai rau, ar fi trebuit ca Dumnezeu sa nu-i pedepseasca pentru aceasta nelegiuire, pentru a li se adapta lor? Ar putea un guvern, pamantean sau ceresc, sa dureze si sa prospere fara pedepse bine definite? Cu siguranta nu.

Pe scurt, daca Adam si Eva ar fi trebuit sa plateasca ei insisi pentru nelegiuirea lor, aceasta ar fi dus la sfarsitul rasei umane. Ori, daca Dumnezeu ar fi trebuit sa creeze alti Adam si Eva complet noi, n-ar fi avut garantia ca acestia n-ar fi ales ca predecesorii lor, neascultarea, si astfel intregul proces s-ar fi repetat inca o data. Se pare ca trebuia inventata o solutie externa (in afara taramului pacatosilor). Acest plan ceresc a fost pregatit de Dumnezeu cu mult inainte ca el sa fie necesar in fapt. Biblia ne spune ca el reprezinta ,,taina tinuta ascunsa din veacuri si din generatii, dar aratata acum sfintilor Sai” Coloseni 1:26 Planul lui Dumnezeu continea solutia readucerii rasei umane in armonie cu El, fara a-I submina Legea sau autoritatea, pentru ca Dumnezeu iubeste pe pacatos la fel de mult cat uraste pacatul.

Aceasta solutie insemna ca altcineva, un suflet nevinovat, trebuie sa sufere pedeapsa cu moartea; deci, moartea sa va fi pentru pacatosi. Prin moartea sa, pacatosul adus la credinta se va impaca din nou cu Dumnezeu, ca si cum n-ar fi pacatuit niciodata si astfel dreptatea lui Dumnezeu si iubirea Sa pentru omenire nu ar mai fi in contradictie. Fara plata pedepsei nu va exista niciodata impacarea intre om si Dumnezeu. Iar impacarea este necesara pentru ca noi sa fim in armonie cu Dumnezeu si sa traim in veci alaturi de El in Ceruri.

In plus, aceasta persoana din exterior care trebuia sa moara pentru pacatosi trebuia sa arate oamenilor cum trebuie sa traiasca pe pamant fara sa pacatuiasca, astfel incat sa existe o permanenta impacare cu Dumnezeu. Care este rostul impacarii – numai pentru a cadea din nou in pacat si a avea nevoie de o noua impacare? Evident ca planul lui Dumnezeu continea o cale de a da omului puterea sa traiasca in biruinta asupra pacatului! Astfel ca, desi dupa incalcarea Legii lui Dumnezeu Adam a fost alungat din Rai, prin ascultarea Legii Tatalui Ceresc si prin credinta in sangele izbavitor al acestei persoane din exterior, Raiul poate fi recastigat.

Daca vrem sa ne impacam cu Dumnezeu si sa invingem pacatul in aceasta viata trebuie sa ne amintim doua lucruri importante: Mai intai, un suflet mandru lupta sa-si afle mantuirea; dar, atat dreptul tau de a ajunge in Ceruri cat si masura in care esti potrivit pentru primirea impacarii se afla in neprihanirea acestei persoane din exterior. In al doilea rand, Dumnezeu nu poate face nimic pentru impacarea ta, pana ce tu, convins de slabiciunea ta si despovarat de intreaga auto-multumire, te supui controlului lui Dumnezeu.

Totusi, daca esti constient de vinovatia pacatelor tale si nu esti multumit de tine, primul pas pe care trebuie sa-l faca toti cei ce se intorc la Dumnezeu este pocainta. ,,Pocaiti-va si intoarceti-va la Dumnezeu, pentru ca sa vi se stearga pacatele” Fapte 3:19. Adesea ne mahnim ca faptele noastre rele au urmari neplacute asupra noastra; dar aceasta nu inseamna pocainta. Adevarata pocainta inseamna mai mult decat parerea de rau pentru pacatele savarsite. Inseamna a intoarce hotarat spatele raului. Nici o pocainta nu este sincera daca nu aduce transformarea. Si totusi, se poate omul pocai singur? Nu mai mult decat se poate ierta sau izbavi de pacate singur. Pocainta este darul lui Dumnezeu in aceeasi masura ca si iertarea si nu poate fi traita decat atunci cand e daruita unui suflet.

Cand sufletul se pocaieste deplin, lasandu-se in voia Duhului lui Dumnezeu, pacatosul incepe sa desluseasca sacralitatea Legii Sfinte a lui Dumnezeu. Atunci va aparea dorinta mistuitoare de a duce o viata curata si sfanta, pentru a te afla in pace continua cu Dumnezeu. Si pe masura ce ne straduim in fiecare zi sa ne apropiem de Dumnezeu, ,,El se va apropia de voi” si firile noastre vor oglindi din ce in ce mai mult firea Sa, pe masura ce ,,murim in fiecare zi” pentru vechile noastre cai pacatoase. Iacov 4:8; 1 Corinteni 15:31.

Legea lui Dumnezeu in Vechiul Testament – La Creatiune

Gen. 2:1-3 – Astfel au fost sfarsite cerurile si pamantul si toata ostirea lor. In ziua a saptea, Dumnezeu Si-a sfarsit lucrarea pe care o facuse; si in ziua a saptea S-a odihnit de toata lucrarea Lui pe care o facuse. Dumnezeu a binecuvantat ziua a saptea si a sfintit-o, pentru ca in ziua aceasta S-a odihnit de toata lucrarea Lui pe care o zidise si o facuse.

Gen. 3:17 – Omului i-a zis: „Fiindca ai ascultat de glasul nevestei tale si ai mancat din pomul despre care iti poruncisem: „Sa nu mananci deloc din el”, blestemat este acum pamantul din pricina ta. Cu multa truda sa-ti scoti hrana din el in toate zilele vietii tale;

Ioan 1:1-3.14 – La inceput era Cuvantul, si Cuvantul era cu Dumnezeu, si Cuvantul era Dumnezeu. El era la inceput cu Dumnezeu. Toate lucrurile au fost facute prin El; si nimic din ce a fost facut, n-a fost facut fara El.

Col. 1:12-16 – El este chipul Dumnezeului celui nevazut, Cel intai nascut din toata zidirea. Pentru ca prin El au fost facute toate lucrurile care sunt in ceruri si pe pamant, cele vazute si cele nevazute: fie scaune de domnii, fie dregatorii, fie domnii, fie stapaniri. Toate au fost facute prin El si pentru El.

Sunt cititori ai Scripturii care si la aceste versete gasesc o remarca, si anume ca, in Cartea Sfanta, sta scris ca Dumnezeu S-a odihnit de toata lucrarea pe care o facuse, asa cum spune textul, iar pe om l-a blestemat sa lucreze ,,in toate zilele vietii” lui, pentru ca a pacatuit (Geneza 3,17), fara ca sa aiba dreptul la o zi de odihna.

Pentru clarificarea acestei probleme foarte importante, dupa patru mii de ani, vine Creatorul planetei noastre (Ioan 1,1-3.14; Col. 1,12-16), ca sa ne spuna pentru cine a creat El aceasta zi, si spune: Sabatul a fost facut pentru om, pentru ca omul fusese deja creat in ziua a sasea (Marcu 2,27)

De remarcat este faptul ca Adam si sotia lui au pastrat aceasta zi in paradis, inainte de pacatuire, ea fiind sfintita de Creator, pentru doua lucruri: sa se odihneasca omul dupa sase zile de lucru si, oprindu-se de la orice activitate fizica, sa-L preamareasca pe Creatorul Sau, in mod deosebit in ziua de Sabat.

Scriptura reaminteste ca Isus, potrivit declaratiei Sale, a facut Sabatul pentru om si nicidecum pentru evreu – Adam nefiind evreu si nici urmasii lui, timp de doua mii de ani, pana la Avraam. Sa retinem insa si faptul ca, la inceputul Scripturii, nu sta scris ca la creatiune Domnul ar fi zis: Sa nu ai alti dumnezei afara de Mine; Sa nu-ti faci chip cioplit; Sa nu iei in desert numele Meu; Sa nu ucizi; Sa nu comiti adulter; Sa nu furi; Sa nu minti; Sa nu poftesti, porunci pe care toti crestinii, cu unele exceptii, le accepta.

La creatiune, Dumnezeu a pus Legea Sa in inima omului si a dorit ca ea sa ramana acolo in tot timpul existentei sale pe acest pamant, dupa cum este scris in Deuteronomul 6,4-6: Asculta, Israele! Domnul Dumnezeul nostru este singurul Domn. Sa iubesti pe Domnul Dumnezeul tau cu toata inima ta, cu tot sufletul tau si cu toata puterea ta. Si poruncile acestea, pe care ti le dau astazi, sa le ai in inima ta...Reamintim ca aceste doua porunci ale iubirii sunt rezumatul celor zece, cum am mai scris, si nicidecum inlocuirea lor (2 Ioan 1:5-6)

Aceeasi afirmatie o face si Pavel cand scrie in Romani 2,14.15: Caci Neamurile macar ca n-au Lege, fac din fire lucrurile Legii, prin aceasta ei, care n-au o lege, isi sunt singuri lege; si ei dovedesc ca lucrarea Legii, este scrisa in inimile lor.

Tot apostolul Domnului spune ca Legea lui Dumnezeu trebuie sa se gaseasca acolo unde Creatorul a pus-o, cand l-a facut pe om, si scrie: Iata legamantul pe care-l voi face cu ei dupa acele zile, zice Domnul: voi pune legile Mele in inimile lor si le voi scrie in mintea lor.” (Evrei 10,16)

Este interesant ca tocmai porunca a patra, care vorbeste de Sabatul zilei a saptea, pe care Creatorul a instituit-o chiar atunci pentru om, si care este respinsa de foarte multi, este mentionata cu precadere la inceputul Scripturii, cand scrie: Dumnezeu a binecuvantat ziua a saptea si a sfintit-o, pentru ca in ziua aceasta S-a odihnit de toata lucrarea Lui pe care o zidise si o facuse. (Geneza 2,3)

Constantin Petcu – O Singura Scriptura De Ce Atatea Religii

 

Cele 2 Legaminte – Legamantul Avraamic (Legamantul Legii scrisa in inima)

Gen. 9:12-13 – Si Dumnezeu a zis: „Iata semnul legamantului pe care-l fac intre Mine si voi si intre toate vietuitoarele care sunt cu voi, pentru toate neamurile de oameni in veci: curcubeul Meu, pe care l-am asezat in nor, el va sluji ca semn al legamantului dintre Mine si pamant.

Gen. 15:18 – In ziua aceea, Domnul a facut un legamant cu Avram si i-a zis: „Semintei tale dau tara aceasta, de la raul Egiptului pana la raul cel mare, raul Eufrat,

Osea 6:7 – Dar ei au calcat legamantul, ca oricare om de rand; si nu Mi-au fost credinciosi atunci.

Is. 42:1,7 – Iata Robul Meu, pe care-L sprijin, Alesul Meu, in care Isi gaseste placere sufletul Meu. Am pus Duhul Meu peste El; El va vesti neamurilor judecata. Eu, Domnul, Te-am chemat ca sa dai mantuire si Te voi lua de mana, Te voi pazi si Te voi pune ca legamant al poporului, ca sa fii Lumina neamurilor, sa deschizi ochii orbilor, sa scoti din temnita pe cei legati si din prinsoare pe cei ce locuiesc in intuneric.

Evr. 8:6,9 – Dar, acum, Hristos a capatat o slujba cu atat mai inalta cu cat legamantul al carui mijlocitor este El, e mai bun, caci este asezat pe fagaduinte mai bune. nu ca legamantul pe care l-am facut cu parintii lor, in ziua cand i-am apucat de mana, ca sa-i scot din tara Egiptului. Pentru ca n-au ramas in legamantul Meu, si nici Mie nu Mi-a pasat de ei, zice Domnul.

Un alt contract – numit în Scripturã „vechiul legãmânt” – a fost încheiat între Dumnezeu si Israel, la Sinai, si a fost apoi ratificat prin sângele jertfei. Legãmântul avraamic a fost ratificat prin sângele Domnului Hristos si a fost numit „al doilea” sau „noul” legãmânt, deoarece sângele cu care a fost sigilat a fost vãrsat dupã sângele primului legãmânt. Faptul cã noul legãmânt era valabil în zilele lui Avraam reiese în mod clar din aceea cã a fost confirmat atunci atât prin fãgãduintã, cât si prin jurãmântul lui Dumnezeu, cele „douã lucruri care nu se pot schimba si în care este cu neputintã ca Dumnezeu sã mintã” (Evrei 6,18).  Dar, dacã legãmântul avraamic continea fãgãduinta mântuirii, de ce s-a mai fãcut un alt legãmânt la Sinai?

În robie, poporul pierduse în mare mãsurã cunoasterea de Dumnezeu si a principiilor legãmântului avraamic. Eliberându-i din Egipt, Dumnezeu a cãutat sã le descopere puterea si mila Sa, pentru ca ei sã fie fãcuti sã-L iubeascã si sã aibã încredere în El. I-a dus la Marea Rosie, unde, fiind urmãriti de egipteni, scãparea pãrea cã este imposibilã. Aceasta pentru ca ei sã-si poatã da seama de totala lor neputintã, de nevoia lor de ajutor dumnezeiesc, cum si de faptul cã El lucrase izbãvirea lor. În felul acesta, ei au fost umpluti de iubire si recunostintã fatã de Dumnezeu si de încredere în puterea Lui de a-i ajuta. El Si-i alipise de Sine, ca Eliberator al lor din robia trecãtoare. 

Dar mai era un adevãr, mult mai mare, care trebuia sã fie înscris în mintea lor. Trãind în mijlocul idolatriei si al coruptiei, ei nu aveau o conceptie dreaptã cu privire la sfintenia lui Dumnezeu, la pãcãtosenia fãrã margini a inimii lor, la faptul cã în ei însisi nu aveau nici un pic de putere pentru a da ascultare Legii lui Dumnezeu, precum si la nevoia lor dupã un Mântuitor. Toate acestea trebuia sã le învete. 

Dumnezeu i-a adus la Sinai, unde Si-a descoperit slava, le-a dat Legea Sa si fãgãduinta unor mari binecuvântãri, cu conditia ascultãrii: „Dacã veti asculta glasul Meu si dacã veti pãzi legãmântul Meu” Îmi veti fi o împãrãtie de preoti si un neam sfânt” (Ex. 19,5.6). Poporul nu si-a dat seama de pãcãtosenia inimii lor si de faptul cã, fãrã Hristos, era imposibil pentru ei sã tinã Legea lui Dumnezeu; si, în mod pripit, au încheiat un legãmânt cu Dumnezeu. Având impresia cã sunt în stare sã realizeze propria lor neprihãnire, au declarat: „Vom face si vom asculta tot ce a zis Domnul” (Ex.24,7). Ei au fost martori ai proclamãrii Legii într-o mãretie înspãimântãtoare si au tremurat de groazã înaintea muntelui; si, cu toate acestea, n-au trecut decât câteva sãptãmâni si au rupt legãmântul cu Dumnezeu, s-au plecat pânã la pãmânt si s-au închinat înaintea unui chip cioplit. Ei nu mai puteau nãdãjdui în bunãvointa lui Dumnezeu pe temeiul unui legãmânt pe care îl cãlcaserã; si acum, vãzându-si pãcãtosenia lor si nevoia de iertare, au fost adusi în situatia de a-si da seama de nevoia lor dupã un Mântuitor, descoperit în legãmântul avraamic si preînchipuit în jertfele aduse. Acum, prin credintã si iubire, au fost legati de Dumnezeu ca Izbãvitor al lor din robia pãcatului. Acum erau pregãtiti sã pretuiascã binecuvântãrile noului legãmânt.

Conditiile „vechiului legãmânt” erau: ascultã si vei trãi. „Sã le împlineascã omul, ca sã trãiascã prin ele” (Ezechiel 20,11; Leviticul 18,5); dar „blestemat sã fie cine nu va împlini cuvintele legii acesteia si cine nu le va face” (Deut.27,26).

„Noul legãmânt” a fost întemeiat pe „fãgãduinte mai bune” – fãgãduinta iertãrii pãcatelor si a harului lui Dumnezeu de a înnoi inima si a o aduce în armonie cu principiile Legii lui Dumnezeu. „Iatã legãmântul pe care-l voi face cu casa lui Israel, dupã zilele acelea, zice Domnul: Voi pune Legea Mea înlãuntrul lor, o voi scrie în inima lor” le voi ierta nelegiuirea si nu-Mi voi mai aduce aminte de pãcatul lor” (Ier. 31,33-34). 

Aceeasi Lege care a fost sãpatã pe tablele de piatrã este scrisã de Duhul Sfânt pe tablele inimii. În loc sã încercãm sã realizãm propria noastrã neprihãnire, noi primim neprihãnirea Domnului Hristos. Sângele Sãu face ispãsire pentru pãcatele noastre. Ascultarea Lui este primitã ca fiind a noastrã. Apoi, inima renãscutã prin Duhul Sfânt va aduce „roadele Duhului”. Prin harul lui Hristos, vom trãi în ascultare de Legea lui Dumnezeu, scrisã acum în inimile noastre.

Având Duhul lui Hristos, vom umbla asa cum a umblat El. Prin profet, El declarã despre Sine: „Vreau sã fac voia Ta, Dumnezeule! Si Legea Ta este în fundul inimii mele” (Ps.40,8). Iar când era în mijlocul oamenilor, El a spus: „Tatãl Meu nu M-a lãsat singur, pentru cã totdeauna fac ce-I este plãcut” (Ioan 8,29).  Apostolul Pavel aratã lãmurit legãtura dintre credintã si Lege în cadrul noului legãmânt. El zice: „Fiindcã suntem îndreptãtiti prin credintã, avem pace cu Dumnezeu prin Domnul nostru Isus Hristos”. „Deci, prin credintã desfiintãm noi Legea? Nicidecum, noi întãrim Legea.

Cãci lucru cu neputintã Legii, întrucât firea pãmânteascã o fãcea fãrã putere” – ea nu putea sã-l îndreptãteascã pe om, pentru cã, în natura sa pãcãtoasã, el nu putea sã tinã Legea – „Dumnezeu a osândit pãcatul în firea pãmânteascã, trimitând, din pricina pãcatului, pe Însusi Fiul Sãu într-o fire asemãnãtoare cu a pãcatului, pentru ca porunca Legii sã fie împlinitã în noi, care trãim nu dupã îndemnurile firii pãmântesti, ci dupã îndemnurile Duhului” (Rom.5,1; 3,31; 8,3.4). 

Lucrarea lui Dumnezeu este aceeasi în toate timpurile, desi sunt diferite trepte de dezvoltare si diferite manifestãri ale puterii Sale, pentru a putea face fatã nevoilor oamenilor din diferite timpuri. Începând cu prima fãgãduintã a Evangheliei, coborând prin timpurile patriarhale si iudaice si ajungând pânã în vremurile noastre, are loc o desfãsurare progresivã a scopurilor urmãrite de Dumnezeu în planul de mântuire. Mântuitorul preînchipuit în ritualurile si ceremoniile legii iudaice este acelasi cu Cel descoperit în Evanghelie. Norii care învãluiau fiinta Sa divinã s-au dat la o parte; ceata si umbrele au dispãrut si Isus, Rãscumpãrãtorul lumii, Se descoperã. El, care a proclamat Legea pe Sinai si care i-a dat lui Moise preceptele legii ceremoniale, este acelasi care a rostit Predica de pe Munte.

Marile principii ale iubirii lui Dumnezeu, pe care le-a prezentat ca temelie a Legii si profetilor, sunt numai o repetare a ceea ce i-a spus prin Moise, poporului evreu: „Ascultã, Israele! Domnul, Dumnezeul nostru, este singurul Domn. Sã iubesti pe Domnul Dumnezeul tãu, cu toatã inima ta, cu tot sufletul tãu si cu toatã puterea ta”. „Sã iubesti pe aproapele tãu ca pe tine însuti” (Deut.6,4.5; Lev.19,18). În ambele dispensatiuni, Învãtãtorul este acelasi. Cerintele lui Dumnezeu sunt aceleasi. Cãci toate pornesc de la Cel, „în care nu este nici schimbare, nici umbrã de mutare” (Iacov 1,17).

Ellen White – Patriarhi si Profeti – Legea si Legamintele

Cele 2 Legaminte – Legamantul Harului (Rascumpararii)

Isa: 53:10 – Domnul a gasit cu cale sa-L zdrobeasca prin suferinta… Dar, dupa ce Isi va da viata ca jertfa pentru pacat  va vedea o samanta de urmasi…

Ioan 1:29 – A doua zi, Ioan a vazut pe Isus venind la el si a zis: „Iata Mielul lui Dumnezeu care ridica pacatul lumii!

Rom 3:25 – Pe El, Dumnezeu L-a randuit mai dinainte sa fie, prin credinta in sangele Lui, o jertfa de ispasire, …

Evr. 7:27 – caci lucrul acesta l-a facut o data pentru totdeauna, cand S-a adus jertfa pe Sine insusi.

1 Ioan 2:2 – El este jertfa de ispasire pentru pacatele noastre; si nu numai pentru ale noastre, ci pentru ale intregii lumi.

1 Ioan 4:10 – Si dragostea sta nu in faptul ca noi am iubit pe Dumnezeu, ci in faptul ca El ne-a iubit pe noi si a trimis pe Fiul Sau ca jertfa de ispasire pentru pacatele noastre.

 1 Petru 18:19,20 – caci stiti ca nu cu lucruri pieritoare, cu argint sau cu aur, ati fost rascumparati din felul desert de vietuire pe care-l mosteniserati de la parintii vostri, ci cu sangele scump al lui Hristos, Mielul fara cusur si fara prihana. El a fost cunoscut mai inainte de intemeierea lumii si a fost aratat la sfarsitul vremurilor pentru voi.

Isus a fost lumina poporului Sãu – Lumina lumii – înainte de a veni pe pãmânt în corp omenesc. Prima razã de luminã, care a strãpuns întunericul în care pãcatul învãluise omenirea, a venit de la Domnul Hristos. Si de la El a venit orice razã strãlucitoare a cerului care a cãzut asupra locuitorilor pãmântului. În planul de mântuire, Domnul Hristos este Alfa si Omega – Cel dintâi si Cel de pe urmã.  De când Mântuitorul Si-a vãrsat sângele pentru iertarea pãcatelor si S-a înãltat la cer, „ca sã Se înfãtiseze acum, pentru noi, înaintea lui Dumnezeu” (Evr.9,24), s-a revãrsat luminã de la crucea Golgotei si din locurile sfinte ale Sanctuarului ceresc.

Dar lumina aceasta mai clarã, ce ne-a fost datã, n-ar trebui sã ne facã sã o dispretuim pe aceea care, în vremurile de la început, a fost primitã prin simbolurile care vesteau venirea Mântuitorului. Evanghelia lui Hristos revarsã luminã asupra sistemului iudaic si dã importantã legii ceremoniale. Pe mãsurã ce se descoperã adevãruri noi, iar ceea ce era cunoscut de la început ajunge sã fie pus într-o luminã mai clarã, caracterul si scopurile lui Dumnezeu sunt date pe fatã în purtarea Lui cu poporul ales. Fiecare nouã razã de luminã pe care o primim ne aduce o mai clarã întelegere a planului de mântuire, care este aducerea la îndeplinire a vointei divine cu privire la mântuirea omului. Vedem astfel o nouã frumusete si o nouã fortã în Cuvântul inspirat si studiem paginile lui cu un interes mai profund si mai captivant.

Sunt multi care sustin cã Dumnezeu a pus un zid de despãrtire între evrei si ceilalti oameni, cã grija si iubirea Sa, care au fost în mare mãsurã retrase de la restul omenirii, au fost concentrate asupra poporului Israel. Dar Dumnezeu n-a conceput ca poporul Sãu sã înalte un zid de despãrtire între el si semeni. Inima Iubirii infinite era deschisã tuturor locuitorilor pãmântului. Desi ei L-au lepãdat, El cãuta fãrã încetare sã li se descopere si sã-i facã pãrtasi la iubirea si harul Sãu. Binecuvântarea Sa a fost datã poporului Sãu ales, pentru ca, la rândul lui, el sã fie o binecuvântare pentru altii.  Dumnezeu l-a chemat pe Avraam, l-a fãcut sã prospere si l-a onorat; iar credinciosia patriarhului a fost o luminã pentru oamenii din toate tãrile pe unde a peregrinat. Avraam nu s-a izolat de oamenii din jurul sãu. El a cultivat relatii de prietenie cu domnitorii natiunilor înconjurãtoare, dintre care unii îl tratau cu mare respect, iar cinstea, altruismul, vitejia si bunãvointa lui reprezentau caracterul lui Dumnezeu. În Mesopotamia, Canaan, Egipt si chiar înaintea locuitorilor Sodomei, Dumnezeul cerului a fost descoperit prin reprezentantul Sãu.

Astfel, Dumnezeu li S-a descoperit egiptenilor si tuturor natiunilor legate de aceastã puternicã împãrãtie, prin Iosif. De ce a ales oare Dumnezeu sã-l înalte atât de mult pe Iosif în mijlocul egiptenilor? El ar fi putut sã foloseascã o altã cale pentru aducerea la îndeplinire a planurilor Sale fatã de fiii lui Iacov; dar a dorit sã facã din Iosif o luminã si l-a asezat în palatul împãratului, pentru ca lumina cerului sã poatã ajunge la cei de departe si la cei de aproape. Prin întelepciunea si dreptatea sa, prin curãtia si bunãvointa vietii sale zilnice, prin devotamentul lui fatã de interesele poporului – si poporul acela era poporul unei natiuni idolatre – Iosif a fost un reprezentant al lui Hristos. În binefãcãtorul, cãtre care tot Egiptul se întorcea cu recunostintã si laude, acel popor pãgân trebuia sã vadã iubirea Creatorului si Rãscumpãrãtorului lui. Si în Moise, de asemenea, Dumnezeu a asezat o luminã lângã tronul celei mai mari împãrãtii a pãmântului, pentru ca toti aceia care ar fi voit sã-L poatã afla pe viul si adevãratul Dumnezeu. Si toatã aceastã luminã le-a fost datã egiptenilor mai înainte ca mâna lui Dumnezeu sã se întindã asupra lor cu judecãtile Sale.  Cu prilejul eliberãrii poporului Israel din Egipt, cunoasterea puterii lui Dumnezeu s-a rãspândit în lung si-n lat.

La sute de ani dupã exod, preotii filistenilor îi aminteau poporului lor despre plãgile cãzute asupra Egiptului, avertizându-l ca nu cumva sã se împotriveascã Dumnezeului lui Israel.  Dumnezeu l-a chemat pe Israel, l-a binecuvântat si l-a înãltat, nu pentru ca prin ascultarea de Lege numai ei sã primeascã favoarea Lui si sã devinã primitori exclusivi ai binecuvântãrilor Sale, ci ca sã Se descopere prin ei tuturor locuitorilor pãmântului.

În vederea îndeplinirii acestui scop, El le-a poruncit sã se pãstreze deosebiti de natiunile idolatre din jurul lor.  Idolatria si toate pãcatele ce veneau pe urmele ei erau o urâciune înaintea lui Dumnezeu si El a poruncit poporului Sãu sã nu se amestece cu celelalte popoare – „sã nu te iei dupã popoarele acestea în purtarea lor” (Ex.23,24) si sã-L uite pe Dumnezeu. El le-a interzis cãsãtoria cu idolatrii, ca nu cumva inimile lor sã se depãrteze de El. Era tot atât de trebuincios atunci, cum este si astãzi, ca poporul lui Dumnezeu sã fie curat, „neîntinat de lume”.

El trebuia sã se pãstreze neatins, liber de spiritul acesteia, pentru cã ea este vrãjmasã adevãrului si neprihãnirii. Dar Dumnezeu nu intentiona ca poporul Sãu, într-o exclusivistã îndreptãtire de sine, sã se izoleze de lume, astfel încât sã nu poatã avea vreo influentã asupra ei.  Asemenea Învãtãtorului lor, urmasii Domnului Hristos din fiecare veac trebuie sã fie lumina lumii. Aceasta este tocmai ce au fãcut Enoh, Noe, Avraam, Iosif si Moise. Este tocmai ceea ce dorea Dumnezeu sã facã poporul Israel. Inima lor, rea de necredintã, aflatã sub controlul lui Satana, i-a fãcut sã ascundã lumina, în loc s-o facã sã lumineze asupra popoarelor înconjurãtoare; a fost acelasi spirit bigot care i-a determinat fie sã urmeze obiceiurile nelegiuite ale pãgânilor, fie sã se tinã deoparte, într-o atitudine plinã de mândrie, ca si cum iubirea si purtarea de grijã a lui Dumnezeu erau numai pentru ei.

Dupã cum Biblia ne prezintã douã legi – una neschimbãtoare si vesnicã, iar cealaltã trecãtoare, provizorie – tot astfel sunt douã legãminte. Legãmântul harului a fost fãcut întâia datã cu omul în Eden, când, dupã cãdere, s-a dat o fãgãduintã divinã – cã sãmânta femeii urma sã zdrobeascã capul sarpelui. Legãmântul acesta le oferea tuturor oamenilor iertare si sprijinul harului lui Dumnezeu pentru ascultare viitoare prin credinta în Hristos. Li se fãgãduia, de asemenea, viata vesnicã, cu conditia credinciosiei fatã de Legea lui Dumnezeu.

În felul acesta, patriarhii au primit nãdejdea mântuirii.  Acelasi legãmânt a fost reînnoit fatã de Avraam în fãgãduinta: „Toate neamurile pãmântului vor fi binecuvântate în sãmânta ta” (Gen.22,18). Aceastã fãgãduintã arãta spre Domnul Hristos. Asa a înteles-o Avraam (vezi Gal.3,8.16) si si-a pus încrederea în Domnul Hristos pentru iertarea pãcatelor. Credinta aceasta i-a fost socotitã ca neprihãnire. Legãmântul cu Avraam mentinea, de asemenea, autoritatea Legii lui Dumnezeu. Domnul S-a arãtat lui Avraam si i-a zis: „Eu sunt Dumnezeul cel Atotputernic; umblã înaintea Mea si fii fãrã prihanã” (Gen.17,1). Mãrturia lui Dumnezeu cu privire la servul Sãu credincios a fost: „Avraam a ascultat de porunca Mea si a pãzit ce i-am cerut, a pãzit poruncile Mele, orânduirile Mele si legile Mele” (Gen.26,5). Si Domnul i-a spus: „Voi pune legãmântul Meu între Mine si tine si sãmânta ta dupã tine, din neam în neam; acesta va fi un legãmânt vesnic, în puterea cãruia Eu voi fi Dumnezeul tãu si al semintei tale dupã tine” (Gen.17,7).  Desi acest legãmânt a fost fãcut cu Adam si reînnoit cu Avraam, a putut fi ratificat numai la moartea lui Isus Hristos.

El existase în chip de fãgãduintã a lui Dumnezeu de la cea dintâi comunicare fãcutã cu privire la mântuire; fusese primit prin credintã; si cu toate acestea, când a fost ratificat de Domnul Hristos, a fost numit un legãmânt nou. Legea lui Dumnezeu stãtea la baza acestui legãmânt, care în principiu era un acord pentru a-i aduce din nou pe oameni în armonie cu vointa divinã, asezându-i într-o pozitie în care puteau asculta de Legea lui Dumnezeu. 

Ellen White – Patriarhi si Profeti – Legea si Legamintele

Legea Morala – Cele Zece Porunci

Exod.24:12 – Domnul a zis lui Moise: „Suie-te la Mine pe munte si ramai acolo. Eu iti voi da niste table de piatra cu Legea si poruncile pe care le-am scris pentru invatatura lor.”

Exod.31:18 – Cand a ispravit Domnul de vorbit cu Moise pe muntele Sinai, i-a dat cele doua table ale marturiei, table de piatra, scrise cu degetul lui Dumnezeu.

Exod.32:16 – Tablele erau lucrarea lui Dumnezeu, si scrisul era scrisul lui Dumnezeu, sapat pe table.

Exod.34:28 – Si Domnul a scris pe table cuvintele legamantului, cele Zece Porunci.

Deut.4:13 – El Si-a vestit legamantul Sau, pe care v-a poruncit sa-l paziti, cele zece porunci; si le-a scris pe doua table de piatra.

Iac.1:25 – Dar cine isi va adanci privirile in legea desavarsita, care este legea slobozeniei, si va starui in ea, nu ca un ascultator uituc, ci ca un implinitor cu fapta, va fi fericit in lucrarea lui.

Legea Celor Zece Porunci, rostitã pe Sinai, a fost scrisã de Dumnezeu Însusi pe table de piatrã si pãstratã cu sfintenie în chivot. Cu privire la Legea Celor Zece Porunci, psalmistul declarã: „Cuvântul Tãu, Doamne, dãinuieste în veci în ceruri” (Psalmul 119,89).

Si Însusi Domnul Hristos spune: „Sã nu credeti cã am venit sã stric Legea” Cãci adevãrat vã spun”, fãcând ca declaratia Sa sã iasã si mai mult în evidentã, „câtã vreme nu va trece cerul si pãmântul, nu va trece o iotã sau o frânturã de slovã din Lege, pânã nu se va împlini tot” (Mat.5,17-18). Aici, El ne învatã nu numai care fuseserã cerintele Legii lui Dumnezeu si care erau aceste cerinte atunci, ci si cã aceste cerinte vor dura cât vor fi cerul si pãmântul. Legea lui Dumnezeu este tot atât de neschimbãtoare, ca si tronul Sãu. Ea îsi va pãstra cerintele fatã de omenire în toate veacurile.  Cu privire la Legea proclamatã pe Sinai, Neemia spune: „Te-ai pogorât pe muntele Sinai, le-ai vorbit din înãltimea cerurilor si le-ai dat porunci drepte, legi adevãrate, învãtãturi si orânduiri minunate” (Neemia 9,13). Iar Pavel, „apostolul neamurilor”, declarã: „Legea este negresit, sfântã, si porunca este sfântã, dreaptã si bunã”(Rom.7,12). Aceasta nu poate fi altã lege decât Decalogul, cãci Legea este aceea care spune „sã nu poftesti” (vers.7).

În timp ce a pus capãt legii chipurilor si umbrelor, moartea Mântuitorului nu a scutit pe nimeni de obligatia fatã de Legea moralã. Dimpotrivã, însusi faptul cã a fost necesar ca Hristos sã moarã pentru a putea face ispãsire pentru cãlcarea acelei Legi dovedeste cã ea este neschimbãtoare.  Aceia care pretind cã Domnul Hristos a venit pentru a desfiinta Legea lui Dumnezeu si a înlãtura Vechiul Testament vorbesc despre era iudaicã, ca despre o erã de întunecime, înfãtisând religia evreilor ca fiind alcãtuitã numai din forme si ceremonii.

Dar pãrerea aceasta este gresitã. În toate paginile istoriei sacre, unde sunt consemnate raporturile lui Dumnezeu cu poporul Sãu ales, sunt urme vii ale marelui EU SUNT. Niciodatã Dumnezeu n-a dat fiilor oamenilor o mai deschisã manifestare a puterii si slavei Sale decât atunci când a fost recunoscut drept singurul conducãtor al poporului Israel si i-a dat poporului Sãu Legea. Tatãl a dat lumea în mâinile Domnului Hristos, ca prin lucrarea Sa de mijlocire sã-l poatã mântui pe om si sã apere si sã îndreptãteascã autoritatea si sfintenia Legii lui Dumnezeu. Domnul Hristos nu a fost numai conducãtorul poporului evreu în pustie – Îngerul în care era Numele lui Dumnezeu si care, învãluit în stâlpul de nor, mergea înaintea multimii – ci si Acela care i-a dat lui Israel Legea. În mijlocul slavei înfricosãtoare de la Sinai, Domnul Hristos a proclamat în auzul întregului popor Cele Zece Porunci ale Legii Tatãlui Sãu. El a fost Acela care i-a dat lui Moise Legea, sãpatã pe tablele de piatrã.  Domnul Hristos a fost Acela care i-a vorbit poporului Sãu prin profeti.

Apostolul Petru, scriind bisericii crestine, spune cã profetii „care au proorocit despre harul care vã era pãstrat vouã, au fãcut din mântuirea aceasta tinta cercetãrilor si cãutãrii lor stãruitoare. Ei cercetau sã vadã ce vreme si ce împrejurãri avea în vedere Duhul lui Hristos, care era în ei, când vestea mai dinainte patimile lui Hristos si slava de care aveau sã fie urmate” (1 Petru 1,10-11). Vocea lui Hristos este cea care ne vorbeste prin Vechiul Testament. „Mãrturia lui Hristos este Duhul proorociei” (Apoc. 19,10).  În învãtãturile pe care le dãdea pe când Se afla personal în mijlocul oamenilor, Domnul Isus îndrepta mintile oamenilor cãtre Vechiul Testament. El le spunea iudeilor: „Cercetati Scripturile, pentru cã socotiti cã în ele aveti viata vesnicã, dar tocmai ele mãrturisesc despre Mine” (Ioan 5,39). Pe vremea aceea, cãrtile Vechiului Testament erau singura parte existentã a Bibliei. Si Fiul lui Dumnezeu a mai declarat: „Au pe Moise si pe profeti; sã asculte de ei”. Si a adãugat: „Dacã nu ascultã pe Moise si pe prooroci, nu vor crede nici chiar dacã ar învia cineva din morti” (Luca 16,29.31). 

Legea nu era rostitã acum numai pentru folosul exclusiv al evreilor. Dumnezeu i-a onorat fãcându-i apãrãtori si pãstrãtori ai Legii Sale, dar ea trebuia sã fie consideratã ca un tezaur sfânt pentru lumea întreagã. Preceptele Decalogului sunt adaptate pentru întreaga omenire si au fost date pentru instruirea tuturor. Zece precepte scurte, dar cuprinzãtoare si pline de autoritate cuprind datoria omului fatã de Dumnezeu si fatã de semenii sãi; si toate, bazate pe marele si fundamentalul principiu al iubirii. „Sã iubesti pe Domnul, Dumnezeul tãu, cu toatã inima ta, cu tot sufletul tãu, cu toatã puterea ta si cu tot cugetul tãu; si pe aproapele tãu ca pe tine însuti” (Luca 10,27; vezi, de asemenea, Deut.6,4-5; Lev.19,18).

Ca simbol al autoritãtii lui Dumnezeu si ca întrupare a vointei Sale, lui Moise i-a fost dat un exemplar al Decalogului, scris cu degetul lui Dumnezeu pe douã table de piatrã (Deut.9,10; Ex.32,15.16) pentru a fi pãstrat cu sfintenie în sanctuar, care, dupã ce avea sã fie fãcut, trebuia sã fie centrul vizibil de închinare al natiunii.  Dintr-un neam de robi, israelitii fuseserã înãltati mai presus de toate popoarele pentru a fi comoara deosebitã a Împãratului împãratilor. Dumnezeu i-a despãrtit de lume, pentru ca sã le poatã încredinta comoara cea sfântã. El îi fãcuse pãstrãtorii Legii Sale, si planul Sãu era ca prin ei sã pãstreze printre oameni cunoasterea de Dumnezeu.

Astfel, lumina cerului avea sã strãluceascã într-o lume cuprinsã de întuneric si o voce trebuia sã fie auzitã chemând toate popoarele sã se întoarcã de la idolatria lor si sã-I slujeascã viului Dumnezeu. Dacã israelitii erau credinciosi însãrcinãrii lor, ei aveau sã devinã o putere în lume. Dumnezeu avea sã fie scutul lor de apãrare si avea sã-i înalte mai presus de toate celelalte natiuni. Lumina si adevãrul Sãu aveau sã fie descoperite prin ei, iar ei aveau sã iasã în evidentã sub cãlãuzirea Lui înteleaptã si sfântã, ca un exemplu al superioritãtii slujirii lui Iehova fatã de orice formã de idolatrie.

Sunt multi care sustin cã Dumnezeu a pus un zid de despãrtire între evrei si ceilalti oameni, cã grija si iubirea Sa, care au fost în mare mãsurã retrase de la restul omenirii, au fost concentrate asupra poporului Israel. Dar Dumnezeu n-a conceput ca poporul Sãu sã înalte un zid de despãrtire între el si semeni. Inima Iubirii infinite era deschisã tuturor locuitorilor pãmântului. Desi ei L-au lepãdat, El cãuta fãrã încetare sã li se descopere si sã-i facã pãrtasi la iubirea si harul Sãu. Binecuvântarea Sa a fost datã poporului Sãu ales, pentru ca, la rândul lui, el sã fie o binecuvântare pentru altii.  Dumnezeu l-a chemat pe Avraam, l-a fãcut sã prospere si l-a onorat; iar credinciosia patriarhului a fost o luminã pentru oamenii din toate tãrile pe unde a peregrinat. Avraam nu s-a izolat de oamenii din jurul sãu. El a cultivat relatii de prietenie cu domnitorii natiunilor înconjurãtoare, dintre care unii îl tratau cu mare respect, iar cinstea, altruismul, vitejia si bunãvointa lui reprezentau caracterul lui Dumnezeu. În Mesopotamia, Canaan, Egipt si chiar înaintea locuitorilor Sodomei, Dumnezeul cerului a fost descoperit prin reprezentantul Sãu.

Ellen White – Patriarhi  si Profeti, Legea si Legamintele

Ellen White – Patriarhi si Profeti,  Legea data lui Israel

Legea si legãmintele

Ioan.3:16 – Fiindca atat de mult a iubit Dumnezeu lumea, ca a dat pe singurul Lui Fiu, pentru ca oricine crede in El sa nu piara, ci sa aiba viata vesnica.

1 Ioan 2:2 – El este jertfa de ispasire pentru pacatele noastre; si nu numai pentru ale noastre, ci pentru ale intregii lumi.

Rom 3:25 – Pe El, Dumnezeu L-a randuit mai dinainte sa fie, prin credinta in sangele Lui, o jertfa de ispasire, …

Evr. 7:27 – caci lucrul acesta l-a facut o data pentru totdeauna, cand S-a adus jertfa pe Sine insusi.

1 Ioan 4:10 – Si dragostea sta nu in faptul ca noi am iubit pe Dumnezeu, ci in faptul ca El ne-a iubit pe noi si a trimis pe Fiul Sau ca jertfa de ispasire pentru pacatele noastre.

 1 Petru 18:19,20 – caci stiti ca nu cu lucruri pieritoare, cu argint sau cu aur, ati fost rascumparati din felul desert de vietuire pe care-l mosteniserati de la parintii vostri, ci cu sangele scump al lui Hristos, Mielul fara cusur si fara prihana. El a fost cunoscut mai inainte de intemeierea lumii si a fost aratat la sfarsitul vremurilor pentru voi.

La data creãrii lor, Adam si Eva aveau cunostintã de Legea lui Dumnezeu; ei cunosteau cerintele pe care ea le avea de la ei; preceptele ei erau scrise în inimile lor. Când omul a decãzut prin cãlcarea Legii, aceasta nu a fost schimbatã, ci a fost rânduit un sistem de îndreptare a lucrurilor, care sã-l aducã pe om înapoi, la ascultare. A fost datã fãgãduinta unui Mântuitor, si jertfele rânduite a fi aduse arãtau spre moartea Domnului Hristos, ca fiind Marea Jertfã pentru pãcat. Dacã Legea lui Dumnezeu n-ar fi fost cãlcatã, atunci n-ar fi fost moarte si n-ar fi fost nevoie de un Mântuitor; în consecintã, n-ar fi fost nevoie nici de jertfã.

Adam i-a învãtat pe urmasii sãi Legea lui Dumnezeu si ea a fost transmisã din tatã în fiu de-a lungul generatiilor urmãtoare. Dar, cu toate mãsurile pline de bunãvointã, luate pentru mântuirea oamenilor, putini au fost aceia care au primit-o si au ascultat de ea. Prin neascultare, lumea a devenit atât de stricatã, încât a fost nevoie sã fie curãtitã de nelegiuirea ei prin potop. Legea a fost pãstratã de Noe si familia sa, iar, la rândul sãu, Noe i-a învãtat pe urmasii sãi Cele Zece Porunci. Deoarece oamenii s-au îndepãrtat iarãsi de Dumnezeu, Domnul l-a ales pe Avraam, despre care a spus: „Avraam a ascultat de porunca Mea si a pãzit ce i-am cerut, a pãzit poruncile Mele, orânduirile Mele si legile Mele” (Gen. 26,5). Lui i-a fost dat ritualul circumciziunii, care era un semn cã aceia care îl primeau erau consacrati slujirii lui Dumnezeu – un angajament cã ei se vor tine departe de idolatrie si cã vor asculta de Legea lui Dumnezeu.

Nerespectarea de cãtre urmasii lui Avraam a acestui angajament, asa cum se vede din înclinatia lor de a încheia aliante cu pãgânii si de a adopta practicile lor, a fost cauza rãmânerii si robiei lor în Egipt. Dar, datoritã legãturilor lor cu idolatrii si supunerii impuse cu forta de egipteni, preceptele divine au ajuns sã fie si mai mult înjosite datoritã amestecului cu învãtãturile stricate si crude ale pãgânismului. De aceea, când i-a scos din Egipt, Domnul a coborât pe Muntele Sinai învãluit în slavã si înconjurat de îngerii Sãi si, într-o mãretie înfricosatã, a rostit Legea Sa în auzul întregului popor.  Dar nici chiar atunci El n-a încredintat preceptele Sale memoriei unui popor care era gata sã uite cerintele Sale, ci le-a scris pe table de piatrã. El dorea sã ia de la israeliti orice posibilitate de a amesteca traditiile pãgâne cu preceptele Sale sfinte si de a confunda cerintele Sale cu obiceiuri sau forme omenesti.

Dar nu S-a limitat numai sã le dea preceptele Decalogului. Poporul dovedise cã se lasã asa de usor amãgit, încât Dumnezeu nu voia sã lase nepãzitã nici o usã pe care putea veni ispita. Lui Moise i s-a poruncit sã scrie, atunci când îi spunea Dumnezeu, rânduieli si legi prin care se dãdeau lãmuriri si amãnunte în legãturã cu ceea ce se cerea. Îndrumãrile acestea, cu privire la îndatoririle israelitilor fatã de Dumnezeu si unul fatã de celãlalt, cum si fatã de strãin, erau doar principiile Celor Zece Porunci, dezvoltate si redate în asa fel, încât nimeni sã nu poatã gresi. Ele aveau scopul de a apãra sfintenia Celor Zece Porunci, sãpate pe tablele de piatrã.  Dacã omul ar fi pãzit Legea lui Dumnezeu, asa cum i-a fost datã lui Adam dupã cãderea sa, pãstratã apoi de Noe si pãzitã de Avraam, n-ar mai fi fost nevoie de rânduiala circumciziunii. Si dacã urmasii lui Avraam ar fi pãstrat legãmântul al cãrui semn era circumciziunea, n-ar fi fost niciodatã dusi în idolatrie si n-ar fi fost nevoie pentru ei sã îndure o viatã de robie în Egipt; ar fi pãstrat Legea lui Dumnezeu în minte si n-ar fi fost nevoie ca ea sã fie vestitã pe Sinai sau sãpatã pe tablele de piatrã. Iar dacã poporul ar fi trãit principiile Celor Zece Porunci, n-ar mai fi fost nevoie de un plus de îndrumãri date lui Moise. 

Sistemul jertfelor încredintat lui Adam a fost, de asemenea, pervertit de cãtre urmasii sãi. Superstitia, idolatria, cruzimea si desfrâul au denaturat serviciul simplu si plin de însemnãtate pe care îl rânduise Dumnezeu. Prin îndelungata legãturã cu idolatrii, poporul Israel a amestecat multe obiceiuri idolatre în închinarea lui; de aceea Domnul le-a dat la Sinai învãtãturi precise cu privire la serviciul jertfelor.

Dupã terminarea cortului întâlnirii, El a vorbit cu Moise din norul de slavã de deasupra milostivitorului si i-a dat îndrumãri amãnuntite cu privire la sistemul jertfelor si formelor de închinare practicate la sanctuar. Legea ceremonialã i-a fost datã astfel lui Moise si a fost scrisã de acesta într-o carte. Dar Legea Celor Zece Porunci, rostitã pe Sinai, a fost scrisã de Dumnezeu Însusi pe table de piatrã si pãstratã cu sfintenie în chivot. 

Sistemul ceremonial consta din simboluri care Îl preînchipuiau pe Hristos, jertfa si preotia Lui. Aceastã lege ritualã, cu jertfele si rânduielile ei, trebuia sã fie îndeplinitã de evrei pânã când preînchipuirea întâlnea realitatea în moartea Domnului Hristos, Mielul lui Dumnezeu, care ridicã pãcatele lumii. Atunci trebuia sã înceteze toate jertfele. Aceasta este legea, sau zapisul cu poruncile lui, „care stãtea împotriva noastrã si ne era potrivnic” si pe care l-a nimicit, pironindu-l pe cruce” (Col.2,14). Dar cu privire la Legea Celor Zece Porunci, psalmistul declarã: „Cuvântul Tãu, Doamne, dãinuieste în veci în ceruri” (Psalmul 119,89).

Si Însusi Domnul Hristos spune: „Sã nu credeti cã am venit sã stric Legea” Cãci adevãrat vã spun”, fãcând ca declaratia Sa sã iasã si mai mult în evidentã, „câtã vreme nu va trece cerul si pãmântul, nu va trece o iotã sau o frânturã de slovã din Lege, pânã nu se va împlini tot” (Mat.5,17-18). Aici, El ne învatã nu numai care fuseserã cerintele Legii lui Dumnezeu si care erau aceste cerinte atunci, ci si cã aceste cerinte vor dura cât vor fi cerul si pãmântul. Legea lui Dumnezeu este tot atât de neschimbãtoare, ca si tronul Sãu. Ea îsi va pãstra cerintele fatã de omenire în toate veacurile.  Cu privire la Legea proclamatã pe Sinai, Neemia spune: „Te-ai pogorât pe muntele Sinai, le-ai vorbit din înãltimea cerurilor si le-ai dat porunci drepte, legi adevãrate, învãtãturi si orânduiri minunate” (Neemia 9,13). Iar Pavel, „apostolul neamurilor”, declarã: „Legea este negresit, sfântã, si porunca este sfântã, dreaptã si bunã”(Rom.7,12).

Ellen White – Patriarhi  si Profeti, Legea si Legamintele

Planul de Mantuire – Jertfa lui Avraam

Gen.22:2 – Dumnezeu i-a zis: „Ia pe fiul tau, pe singurul tau fiu, pe care-l iubesti, pe Isaac; du-te in tara Moria si adu-l ardere de tot acolo, pe un munte pe care ti-l voi spune.”

Gen.22:7 – Atunci Isaac, vorbind cu tatal sau, Avraam, a zis: „Tata!” „Ce este, fiule?”, i-a raspuns el. Isaac a zis din nou: „Iata focul si lemnele; dar unde este mielul pentru arderea de tot?”

Gen.22:8  – „Fiule”, a raspuns Avraam, „Dumnezeu insusi va purta grija de mielul pentru arderea de tot.” Si au mers amandoi impreuna inainte.

Evr.11:17 – Prin credinta a adus Avraam jertfa pe Isaac, cand a fost pus la incercare: el, care primise fagaduintele cu bucurie, a adus jertfa pe singurul lui fiu!

Ioan.3:16 – Fiindca atat de mult a iubit Dumnezeu lumea, ca a dat pe singurul Lui Fiu, pentru ca oricine crede in El sa nu piara, ci sa aiba viata vesnica.

Gen.22:9,10 – Cand au ajuns la locul pe care i-l spusese Dumnezeu, Avraam a zidit acolo un altar si a asezat lemnele pe el. A legat pe fiul sau, Isaac si l-a pus pe altar, deasupra lemnelor. Apoi Avraam a intins mana si a luat cutitul ca sa injunghie pe fiul sau.

Gen. 22:11-12  Atunci Ingerul Domnului l-a strigat din ceruri si a zis: „Avraame! Avraame!” „Iata-ma!”, a raspuns el. Ingerul a zis: „Sa nu pui mana pe baiat si sa nu-i faci nimic; caci stiu acum ca te temi de Dumnezeu, intrucat n-ai crutat pe fiul tau, pe singurul tau fiu, pentru Mine.”

Gen.22:13,14 – Avraam a ridicat ochii si a vazut inapoia lui un berbec incurcat cu coarnele intr-un tufis; si Avraam s-a dus de a luat berbecul si l-a adus ca ardere de tot in locul fiului sau. Avraam a pus locului aceluia numele: „Domnul va purta de grija”. De aceea se zice si azi: „La muntele unde Domnul va purta de grija”.

Dumnezeu îl chemase pe Avraam sã fie tatãl celor credinciosi si viata sa trebuia sã stea ca un exemplu de credintã pentru generatiile care aveau sã vinã. Dar credinta sa n-a fost desãvârsitã. El a dat pe fatã neîncredere în Dumnezeu atunci când a ascuns faptul cã Sara este sotia lui si, de asemenea, atunci când a luat-o pe Agar de sotie. Pentru ca el sã poatã atinge cel mai înalt standard, Dumnezeu l-a supus la o altã încercare, cea mai grea pe care omul a fost chemat cândva s-o suporte. Într-o vedenie de noapte, el a fost înstiintat sã meargã în tinutul Moria si acolo sã-l aducã pe fiul sãu ca jertfã – ardere de tot – pe un munte care urma sã-i fie arãtat.

În ascultarea credintei, Avraam pãrãsise tara sa natalã – se depãrtase de mormintele pãrintilor sãi si de casa rudelor sale. El peregrinase ca un strãin în tara mostenirii sale. El asteptase mult nasterea mostenitorului fãgãduit. La porunca lui Dumnezeu, îl alungase pe fiul sãu Ismael. Si acum, când copilul asa de mult dorit ajunsese la vârsta de bãrbat si patriarhul pãrea cã ajunsese sã întrezãreascã roadele nãdejdii sale, îi stãtea înainte o încercare mai mare decât toate celelalte de mai înainte.

În cele din urmã, Avraam îl trezi pe fiul sãu, spunându-i despre porunca primitã de a aduce jertfã pe un munte depãrtat. Isaac mersese adesea cu tatãl sãu sã se roage la vreunul din diferitele altare care marcaserã pelerinajul sãu si aceastã chemare nu trezi nici o surprizã. Ziua aceea – cea mai lungã zi din câte trãise Avraam – se târa încet spre sfârsit. În timp ce fiul sãu si cei doi tineri au adormit, el a petrecut noaptea în rugãciune, tot mai nãdãjduind cã un sol ceresc putea veni sã-i spunã cã încercarea fusese îndestulãtoare si cã tânãrul se putea întoarce nevãtãmat la mama sa.

Cu toate acestea, numai singur Dumnezeu putea întelege cât de mare a fost sacrificiul tatãlui, ce trebuia sã dea mortii pe fiul sãu; La locul rânduit, ei au zidit un altar si au pus lemnele pe el. Apoi, cu glasul tremurând, Avraam îi descoperi fiului sãu solia divinã. Cu groazã si uimire aflã Isaac ce soartã îl astepta, dar nu se împotrivi. El ar fi putut sã scape de ceea ce-l astepta, dacã ar fi ales sã facã asa; bãtrânul, paralizat de durere, istovit de lupta celor trei zile îngrozitoare, nu s-ar fi putut împotrivi vointei tânãrului plin de vigoare.

Dar Isaac fusese educat din copilãrie sã asculte de îndatã si cu încredere, si când planul lui Dumnezeu i-a fost descoperit, el a dat pe fatã o supunere plinã de bunãvointã. El era pãrtas al credintei lui Avraam si îsi dãdu seama cã era onorat prin faptul cã era chemat sã-si dea viata ca jertfã lui Dumnezeu. Cu duiosie el cãutã sã usureze durerea tatãlui si sã încurajeze mâinile lui întepenite sã lege frânghiile ce-l fixau de altar.

Apoi, au fost rostite ultimele cuvinte pline de iubire, s-au vãrsat ultimele lacrimi si avu loc ultima îmbrãtisare. Tatãl ridicã cutitul pentru a-l junghia pe fiul sãu, când, deodatã, bratul sãu fu oprit. Un înger al Domnului îl chemã pe patriarh, vorbindu-i din ceruri. Pe muntele Moria, Dumnezeu Si-a reînnoit legãmântul Sãu, întãrind printr-un jurãmânt solemn binecuvântarea fãgãduitã lui Avraam si semintei sale de-a lungul tuturor generatiilor viitoare: „Pe Mine Însumi jur, zice Domnul: pentru cã ai fãcut lucrul acesta, si n-ai crutat pe fiul tãu, pe singurul tãu fiu, te voi binecuvânta foarte mult si-ti voi înmulti foarte mult sãmânta si anume: ca stelele cerului si ca nisipul de pe tãrmul mãrii; si sãmânta ta va stãpâni cetãtile vrãjmasilor ei. Toate neamurile pãmântului vor fi binecuvântate în sãmânta ta, pentru cã ai ascultat porunca Mea” (vers.16-18).

Marele act al credintei lui Avraam stã asemenea unui stâlp de luminã, iluminând calea slujitorilor lui Dumnezeu din toate veacurile. Avraam n-a cãutat o scuzã pentru a se sustrage aducerii la îndeplinire a voii lui Dumnezeu. În timpul celor trei zile cât a tinut cãlãtoria, al a avut suficient timp sã se gândeascã si sã se îndoiascã de Dumnezeu, dacã el ar fi dorit sã se îndoiascã. El ar fi putut gândi cã prin sacrificarea fiului sãu avea sã fie privit ca un ucigas, un al doilea Cain, cã acest fapt ar fi fãcut ca învãtãtura lui sã fie lepãdatã si dispretuitã si sã-i nimiceascã astfel puterea de a face bine semenilor sãi. El ar fi putut argumenta cã vârsta sa îl scutea de ascultare. Dar patriarhul n-a cãutat refugiu în nici una din aceste scuze. Avraam era si el om; sentimentele si atasamentele lui erau ca si ale noastre; dar el nu s-a oprit ca sã întrebe cum avea sã se împlineascã fãgãduinta fãcutã, dacã Isaac avea sã fie sacrificat. El n-a stat sã discute cu inima lui chinuitã. El stia cã Dumnezeu este drept si neprihãnit în toate cerintele Lui si împlini porunca primitã, pânã la litera ei.

Prin simboluri si fãgãduinte Dumnezeu „a propovãduit lui Avraam înainte de Evanghelie” (Gal.3,8 KJV). Iar credinta patriarhului s-a prins de Rãscumpãrãtorul ce avea sã vinã. Isus spunea iudeilor: „Tatãl vostru, Avraam, a sãltat de bucurie cã are sã vadã ziua Mea; a vãzut-o si s-a bucurat ” (Ioan 8,56). Berbecul adus ca jertfã în locul lui Isaac Îl reprezenta pe Fiul lui Dumnezeu, care avea sã fie sacrificat în locul nostru. Când omul a fost dat mortii din cauza cãlcãrii Legii lui Dumnezeu, Tatãl, privind asupra Fiului Sãu, spuse pãcãtosului: „Trãieste, am gãsit un pret de rãscumpãrare”.

Pentru ca sã imprime în mintea lui Avraam valoarea Evangheliei, cum si pentru a-i pune la probã credinta, Dumnezeu îi poruncise sã aducã jertfã pe fiul sãu. Chinul de moarte prin care el a trecut în timpul zilelor de teribilã încercare a fost îngãduit pentru ca el sã poatã întelege, din propria sa experientã, ceva din mãretia sacrificiului fãcut de Dumnezeul cel vesnic pentru mântuirea omului.

Nici o altã încercare nu i-ar fi pricinuit lui Avraam un astfel de chin sufletesc, cum a fost aducerea fiului sãu ca jertfã. Dumnezeu L-a dat pe Fiul Sãu pradã unei morti chinuitoare si pline de ocarã. Îngerilor, care erau martori la umilirea si chinul sufletesc al Fiului lui Dumnezeu, nu li s-a îngãduit sã intervinã, ca în cazul lui Isaac. Nu a fost nici un glas care sã strige: „Destul”. Pentru a salva neamul omenesc cãzut, Împãratul slavei Si-a dat viata. Ce dovadã mai puternicã poate fi datã cu privire la mila si iubirea fãrã de margini a lui Dumnezeu? „El care n-a crutat nici chiar pe Fiul Sãu, ci L-a dat pentru noi toti, cum nu ne va da fãrã platã, împreunã cu El, toate lucrurile?” (Rom.8,32).

Sacrificiul cerut lui Avraam nu a fost numai pentru binele sãu si nici chiar numai spre folosul generatiilor viitoare; ci a fost de asemenea pentru învãtãtura fiintelor lipsite de pãcat din cer si din celelalte lumi. Câmpul luptei dintre Hristos si Satana – câmp în care se aduce la îndeplinire Planul de Mântuire – este Manualul întregului Univers.

Pentru cã Avraam dãduse pe fatã o lipsã de credintã în fãgãduintele lui Dumnezeu, Satana îl acuzase înaintea îngerilor si înaintea lui Dumnezeu de faptul cã a dat gres în a îndeplini conditiile legãmântului, dovedindu-se astfel nedemn de binecuvântãrile lui Dumnezeu. Dumnezeu dorea sã dovedeascã înaintea întregului cer credinciosia slujitorului Sãu, pentru a demonstra cã nu poate fi primitã decât numai o ascultare desãvârsitã cum si pentru a face mai clar Planul de Mântuire înaintea lor.

Fiinte ceresti au fost martore la scena punerii la probã a credintei lui Avraam si a supunerii lui Isaac. Încercarea aceasta a fost mult mai grea decât aceea prin care trecuse Adam. Ascultarea de interdictia pusã înaintea primilor nostri pãrinti nu aducea cu sine nici o durere, dar porunca datã lui Avraam cerea sacrificiul cel mai chinuitor. Întregul cer privi cu uimire si admiratie ascultarea nesovãitoare a lui Avraam. Tot cerul a pretuit credinciosia lui. Acuzatiile lui Satana au fost dovedite ca fiind false. Dumnezeu declarã slujitorului Sãu: „Stiu acum cã te temi de Dumnezeu (cu toate învinuirile lui Satana) întrucât n-ai crutat pe fiul tãu, pe singurul tãu fiu, pentru Mine” (vers.12). Legãmântul lui Dumnezeu, întãrit lui Avraam printr-un jurãmânt înaintea fiintelor din celelalte lumi, dovedeste faptul cã ascultarea va fi rãsplãtitã.

Fusese greu chiar si pentru îngeri sã pãtrundã întelesul adânc al tainei mântuirii – sã înteleagã faptul cã Comandantul cerului, Fiul lui Dumnezeu, trebuia sã moarã pentru omul vinovat. Când lui Avraam i-a fost datã porunca de a aduce ca jertfã pe fiul sãu, aceasta a trezit interesul fiintelor ceresti. Cu un viu interes, ele au urmãrit fiecare pas în aducerea la îndeplinire a acestei porunci.

Când, la întrebarea lui Isaac: „Unde este mielul pentru arderea de tot?”, Avraam a rãspuns: „Domnul Însusi va purta de grijã de miel” si când mâna tatãlui a fost opritã în momentul în care era gata sã înjunghie pe fiul sãu, si berbecul de care Se îngrijise Dumnezeu a fost adus ca jertfã în locul lui Isaac – s-a revãrsat atunci luminã asupra tainei mântuirii si chiar îngerii au înteles mult mai clar hotãrârea minunatã pe care Dumnezeu o luase pentru mântuirea omului (1 Petru 1,12).

Ellen White – Patriarhi si Profeti, Incercarea credintei

Planul de Mantuire – Jertfa lui Abel (II)

Gen 4:4 – Abel a adus si el o jertfa de mancare din oile intai nascute ale turmei lui si din grasimea lor. Domnul a privit cu placere spre Abel si spre jertfa lui;

Evr.11:4 – Prin credinta a adus Abel lui Dumnezeu o jertfa mai buna decat Cain. Prin ea a capatat el marturia ca este neprihanit, caci Dumnezeu a primit darurile lui. Si prin ea vorbeste el inca, macar ca este mort.

Rom 3:25 – Pe El, Dumnezeu L-a randuit mai dinainte sa fie, prin credinta in sangele Lui, o jertfa de ispasire, …

1 Ioan 2:2 – El este jertfa de ispasire pentru pacatele noastre; si nu numai pentru ale noastre, ci pentru ale intregii lumi.

1 Petru 18:19,20 – caci stiti ca nu cu lucruri pieritoare, cu argint sau cu aur, ati fost rascumparati ci cu sangele scump al lui Hristos, Mielul fara cusur si fara prihana. El a fost cunoscut mai inainte de intemeierea lumii si a fost aratat la sfarsitul vremurilor pentru voi.

Cain si Abel reprezintã douã clase de oameni, care vor exista întotdeauna în lume pânã la încheierea vremurilor. Una dintre clase se foloseste de jertfa rânduitã pentru pãcat, în timp ce cealaltã clasã se aventureazã sã depindã de propriile ei merite; jertfa lor este o jertfã lipsitã de puterea mijlocirii divine si, astfel, ea nu este în stare sã-l facã pe om sã aibã iarãsi parte de favoarea lui Dumnezeu. Cãci numai prin meritele Domnului Isus pãcatele noastre pot fi iertate. Aceia care nu simt nevoia de sângele lui Hristos, care cred cã prin propriile lor fapte, fãrã harul divin, pot sã-si asigure aprobarea lui Dumnezeu, fac aceeasi gresealã pe care a fãcut-o si Cain. Dacã nu primesc sângele curãtitor, ei sunt sub osândã. O altã cale prin care sã poatã scãpa de sub blestemul pãcatului nu existã.

La început, blestemul asupra pământului nu s-a simţit decât puţin; dar acum asupra lui apăsa un blestem dublu. Cain şi Abel reprezintă cele două categorii, drepţi şi nedrepţi, credincioşi şi necredincioşi, care există de la căderea omului până la a doua venire a lui Hristos. Cain, care şi-a omorât fratele, îi reprezintă pe cei răi care vor fi invidioşi pe cei neprihăniţi şi-i vor urî pentru că sunt mai buni decât ei. Vor fi geloşi pe ei, îi vor persecuta şi-i vor da la moarte, din cauză că faptele bune ale acestora le condamnă calea lor păcătoasă.

Clasa închinãtorilor care urmeazã pilda lui Cain cuprinde cea mai mare parte a lumii, deoarece aproape toate religiile false s-au bazat pe acelasi principiu, si anume cã omul se poate sprijini pe propriile sale eforturi spre a fi mântuit. Unii sustin cã neamul omenesc nu are nevoie de mântuire, ci de progres, cã omul poate sã se înnobileze, sã se înalte si sã se renascã de la sine. Dupã cum Cain a socotit cã poate obtine favoarea divinã printr-un dar cãruia îi lipsea sângele jertfei, tot astfel si acestia asteaptã sã înalte neamul omenesc pânã la înãltimea standardului divin fãrã sã aibã nevoie de ispãsire. Istoria vietii lui Cain ne aratã care sunt în mod sigur urmãrile. Ea ne aratã ce poate ajunge omul despãrtit de Hristos. Neamul omenesc nu are puterea sã se renascã singur. El nu tinde sã meargã în sus, cãtre cele dumnezeiesti, ci în jos, cãtre cele satanice. Unica noastrã nãdejde este Hristos. „Cãci nu este sub cer nici un alt nume dat oamenilor, în care trebuie sã fim mântuiti. Cãci în nimeni altul nu este mântuire” (Fapte 4,12).

Adevãrata credintã, care se întemeiazã în totul pe Hristos, se va da pe fatã prin ascultare fatã de toate cerintele lui Dumnezeu. Din zilele lui Adam si pânã în prezent, marea luptã se dã cu privire la ascultarea de Legea lui Dumnezeu. În toate veacurile au fost oameni care au pretins cã au drept la binecuvântãrile lui Dumnezeu, chiar în timp ce nesocoteau unele dintre poruncile Sale. Dar Sfintele Scripturi ne spun cã prin fapte „este fãcutã desãvârsitã credinta” si cã, fãrã faptele ascultãrii, credinta „este moartã” (Iacov 2,22.17). Acela care mãrturiseste cã Îl cunoaste pe Dumnezeu „si nu pãzeste poruncile Lui, este un mincinos, si adevãrul nu este în el” (1 Ioan 2,4).

Când Cain a vãzut cã jertfa lui a fost respinsã, s-a mâniat pe Domnul si pe Abel; el s-a mâniat pentru cã Dumnezeu n-a primit ceea ce omul pusese în locul jertfei rânduite de Dumnezeu si s-a mâniat pe fratele sãu pentru cã alesese sã asculte de Dumnezeu, în loc sã se uneascã cu el în revolta împotriva Lui.

La fel, în toate veacurile, cei rãi i-au urât pe cei care erau mai buni ca ei. Viata de ascultare si de credintã nesovãielnicã a lui Abel era o continuã mustrare pentru Cain. „Oricine face rãul, urãste lumina si nu vine la luminã, ca sã nu i se vãdeascã faptele” (Ioan 3,20). Cu cât este mai strãlucitoare lumina cereascã, reflectatã de caracterul servilor credinciosi ai lui Dumnezeu, cu atât mai clar se vãd pãcatele celor netemãtori de Dumnezeu si cu atât mai hotãrâte vor fi strãduintele lor de a-i nimici pe aceia care le tulburã pacea.

Uciderea lui Abel a fost primul exemplu de vrãjmãsia despre care Dumnezeu spusese cã va exista între sarpe si sãmânta femeii – între Satana si supusii sãi si Hristos si urmasii Lui. Prin pãcatul omului, Satana a câstigat stãpânirea asupra neamului omenesc, dar Hristos avea sã-l facã în stare sã lepede jugul lui. Ori de câte ori, prin credinta în Mielul lui Dumnezeu, un suflet renuntã sã mai slujeascã pãcatului, mânia lui Satana se aprinde.

Viata cea sfântã a lui Abel era o mãrturie împotriva sustinerilor lui Satana cã este cu neputintã ca omul sã tinã Legea lui Dumnezeu. Când Cain, împins de duhul cel rãu, a vãzut cã nu îl poate stãpâni pe Abel, s-a înfuriat asa de tare, încât i-a luat viata. Si, ori de câte ori se va afla cineva care va sta pentru apãrarea dreptãtii Legii lui Dumnezeu, acelasi spirit se va da pe fatã împotriva lui. Este acelasi spirit care în decursul tuturor veacurilor a înãltat rugurile si a aprins focul pentru a-i nimici pe ucenicii lui Hristos. Dar cruzimile îngrãmãdite asupra urmasilor lui Isus sunt insuflate de Satana si de oastea lui, deoarece acestia nu-i pot constrânge sã li se supunã. Aceasta este furia unui vrãjmas înfrânt. Fiecare martir al lui Isus a murit ca biruitor. Profetul spune: „Ei l-au biruit (pe ‘balaurul cel mare, sarpele cel vechi, numit diavolul si Satana’), prin sângele Mielului si prin cuvântul mãrturisirii lor, si nu si-au iubit viata chiar pânã la moarte” (Apoc.12,11.9).

Crutând viata primului ucigas, Dumnezeu a dat întregului univers o lectie în legãturã cu marea luptã. Istoria întunecatã a vietii lui Cain si a urmasilor sãi a fost o ilustrare a ceea ce s-ar fi putut întâmpla dacã i s-ar fi îngãduit pãcãtosului sã trãiascã vesnic si sã aducã la îndeplinire revolta lui împotriva lui Dumnezeu. Îndelunga rãbdare a lui Dumnezeu nu a avut alt rezultat decât acela cã pãcãtosii au devenit mai îndrãzneti si mai sfidãtori în nelegiuirea lor. Cincisprezece veacuri dupã ce s-a rostit sentinta asupra lui Cain, universul a fost martor al roadelor pe care le-au adus influenta si exemplul lui, în crimele si stricãciunea care au inundat pãmântul. S-a fãcut vizibil faptul cã sentinta de moarte rostitã asupra neamului omenesc decãzut, din cauza cãlcãrii Legii lui Dumnezeu, era atât dreaptã, cât si plinã de îndurare. Cu cât oamenii trãiau mai mult în pãcat, cu atât se ticãloseau mai rãu. Sentinta divinã, care a pus capãt unei vieti de nelegiuire fãrã frâu si a scãpat lumea de influenta acelora care se împietreau în rãzvrãtirea lor, era mai mult o binecuvântare decât un blestem.

Satana este fãrã încetare la lucru, cu energie neobositã si sub o mie de mãsti, ca sã înfãtiseze rãu caracterul si cârmuirea lui Dumnezeu. Cu planuri bine întocmite si larg cuprinzãtoare, cu puteri miraculoase, el a luptat ca sã-i tinã pe locuitorii lumii sub înselãciunile sale. Dumnezeu, Cel Nemãrginit si Atotîntelept, vede sfârsitul de la început, iar în tratarea rãului, planurile Sale sunt întinse si mult cuprinzãtoare. Scopul Sãu a fost nu numai acela de a înfrânge revolta, ci si de a demonstra înaintea întregului univers natura rãzvrãtirii. În desfãsurarea sa, planul lui Dumnezeu arãta atât dreptatea, cât si mila Sa, îndreptãtind pe deplin întelepciunea si neprihãnirea Sa în felul în care El trateazã rãul.

Locuitorii sfinti ai celorlalte lumi urmãreau cu cel mai profund interes evenimentele ce se petreceau pe pãmânt. În conditiile existente în lume înainte de potop, ei au vãzut ilustrate urmãrile conducerii pe care Lucifer se strãduia sã o întroneze în cer, înlãturând autoritatea lui Hristos si dând la o parte Legea lui Dumnezeu. În pãcãtosii încãpãtânati ai lumii de dinainte de potop, ei au vãzut supusii asupra cãrora domnea Satana.

Gândurile inimii oamenilor erau în fiecare zi îndreptate spre rãu (Gen.6,5). Fiecare emotie, fiecare impuls al inimii si fiecare închipuire a mintii erau în luptã cu principiile dumnezeiesti de curãtie, pace si iubire. Toate acestea erau un exemplu al stricãciunii îngrozitoare, rezultat al actiunii lui Satana de a înlãtura de la fãpturile lui Dumnezeu restrictiile sfintei Sale Legi. Prin faptele ce vor fi aduse la ivealã în desfãsurarea marii lupte, Dumnezeu va demonstra principiile, rânduielile guvernãrii Sale, care au fost falsificate de Satana si de cãtre toti aceia pe care el i-a înselat. Dreptatea Lui va fi în cele din urmã recunoscutã de întreaga lume, desi aceastã recunoastere va veni prea târziu pentru a-i mai putea salva pe rebeli.

Viaţa lui Adam a fost plină de întristare, umilinţă şi pocăinţă continuă. Pe măsură ce-i învăţa pe copiii şi nepoţii lui frica de Domnul, şi-a reproşat adesea cu amărăciune păcatul care adusese atâta nenorocire asupra urmaşilor lui. Când a părăsit frumosul Eden, gândul că trebuie să moară l-a cutremurat cu groază. El vedea moartea ca pe o calamitate înfricoşătoare. Pentru prima oară a făcut cunoştinţă cu realitatea grozavă a morţii în familia omenească prin chiar fiul său, Cain, care şi-a ucis fratele. Plină de cea mai amară remuşcare pentru propria-i nelegiuire, lipsit de fiul lui, Abel, şi privind la Cain ca fiind ucigaşul acestuia şi cunoscând blestemul lui Dumnezeu asupra lui, inima lui Adam a fost copleşită de durere. Cu cea mai mare asprime şi-a imputat prima fărădelege. El a implorat iertarea lui Dumnezeu prin Jertfa făgăduită. A simţit profund mânia lui Dumnezeu pentru crima lui comisă în Paradis. Mai târziu el a fost martorul corupţiei generale care, în final, L-a provocat pe Dumnezeu să-i distrugă pe locuitorii pământului printr-un potop. Sentinţa de moarte pronunţată asupra lui de către Creator i-a părut teribilă la început. După ce a trăit câteva sute de ani, însă, a văzut că Dumnezeu era drept şi milos ca să pună capăt unei vieţi nenorocite.

Ellen White – Patriarhi si Profeti, Cain si Abel pusi la incercare

Ellen White – Istoria Mantuirii, Cain, Abel si jertfele lor

Planul de Mantuire – Jertfa lui Abel (I)

Gen 4:4 – Abel a adus si el o jertfa de mancare din oile intai nascute ale turmei lui si din grasimea lor. Domnul a privit cu placere spre Abel si spre jertfa lui;

Evr.11:4 – Prin credinta a adus Abel lui Dumnezeu o jertfa mai buna decat Cain. Prin ea a capatat el marturia ca este neprihanit, caci Dumnezeu a primit darurile lui. Si prin ea vorbeste el inca, macar ca este mort.

Rom 3:25 – Pe El, Dumnezeu L-a randuit mai dinainte sa fie, prin credinta in sangele Lui, o jertfa de ispasire, …

1 Ioan 2:2 – El este jertfa de ispasire pentru pacatele noastre; si nu numai pentru ale noastre, ci pentru ale intregii lumi.

1 Petru 18:19,20 – caci stiti ca nu cu lucruri pieritoare, cu argint sau cu aur, ati fost rascumparati ci cu sangele scump al lui Hristos, Mielul fara cusur si fara prihana. El a fost cunoscut mai inainte de intemeierea lumii si a fost aratat la sfarsitul vremurilor pentru voi.

Cain şi Abel, fiii lui Adam, aveau caractere foarte diferite. Acesti frati au fost pusi la încercare, asa dupã cum si Adam fusese mai înaintea lor pus la încercare, pentru a se dovedi dacã ei vor crede si vor asculta de cuvântul lui Dumnezeu. Ei cunosteau mãsurile luate pentru mântuirea omului si întelegeau sistemul jertfelor pe care le rânduise Dumnezeu.

Abel se temea de Dumnezeu. Cain nutrea sentimente de răzvrătire şi murmura împotriva lui Dumnezeu din cauza blestemului pronunţat împotriva lui Adam şi din cauză că şi pământul era blestemat datorită păcatului lui. Cain a îngãduit ca mintea lui sã alerge pe aceleasi cãi care l-au dus pe Satana la cãdere, cultivând dorinta de înãltare de sine si punând la îndoialã dreptatea si autoritatea divinã.

Aceşti fraţi fuseseră învăţaţi cu privire la măsurile luate pentru salvarea omenirii. Li se cerea să îndeplinească un sistem de ascultare umilă, în care să-şi dovedească reverenţa faţă de Dumnezeu, credinţa şi dependenţa de Mântuitorul promis, prin sacrificarea mieilor întâi născuţi şi aducerea lor ca o solemnă ardere de tot înaintea lui Dumnezeu. Această jertfă îi făcea să-şi amintească mereu păcatul, precum şi pe Mântuitorul care avea să vină şi care trebuia să fie măreaţa jertfă pentru om.

Abel a adus din întâii născuţi ai turmei şi din grăsime, după cum poruncise Dumnezeu; cu deplină încredere în Mesia care avea să vină, şi cu veneraţie smerită, şi-a oferit jertfa. Dumnezeu i-a respectat darul. O lumină a fulgerat din cer şi a consumat jertfa lui Abel. Cain nu vede nici o manifestare ca dovadă a acceptării jertfei lui. Cei doi frati au înãltat altarele lor la fel si fiecare a adus o jertfã. Abel a adus o jertfã din turmã, asa dupã cum cereau învãtãturile Domnului.

Cain şi-a adus darul Domnului având în inima sa nemultumire si necredintã cu privire la jertfa fãgãduitã si la nevoia de a aduce jertfe ca daruri. El nu era dispus să urmeze cu stricteţe planul de ascultare, să-şi procure un miel şi să-l ofere împreună cu roadele pământului. A luat numai din roade şi nu a ţinut seama de cerinţa lui Dumnezeu. Domnul îi făcuse cunoscut lui Adam că fără vărsare de sânge nu poate exista iertare a păcatului.

Darul sãu nu dovedea pocãintã fatã de pãcat. El gândea, asa cum multi gândesc astãzi, cã ar fi o dovadã de slãbiciune a urma exact planul rânduit de Dumnezeu, de a se încrede în totul pentru mântuire în ispãsirea Mântuitorului fãgãduit. El a ales calea încrederii în sine. El avea sã se înfãtiseze în virtutea propriilor sale merite.

El nu a adus mielul si nu a unit sângele mielului cu darul sãu, ci a adus roadele sale, produsele muncii sale. El a adus darul sãu ca o favoare pe care o fãcea lui Dumnezeu, prin care nãdãjduia sã-si asigure binecuvântarea divinã. Cain a ascultat prin faptul cã a zidit un altar, a ascultat sã aducã o jertfã; dar el a dat pe fatã numai o ascultare partialã. Partea esentialã, recunoasterea nevoii unui Mântuitor, a fost trecutã cu vederea.

În ce priveste nasterea si învãtãtura religioasã, acesti frati erau egali. Amândoi erau pãcãtosi si amândoi recunosteau cerintele lui Dumnezeu de respect si închinare. Privitã din punct de vedere al manifestãrii exterioare, religia lor era aceeasi pânã la un anumit punct, dar, dincolo de acesta, deosebirea dintre cei doi era mare.

Abel a înteles marele principiu al mântuirii. El s-a recunoscut pãcãtos, a vãzut pãcatul si plata pãcatului, moartea, stând între sufletul sãu si comuniunea cu Dumnezeu. El a dus jertfa înjunghiatã, viata sacrificatã, recunoscând astfel cerinta Legii care fusese cãlcatã. Prin sângele vãrsat, a privit la jertfa viitoare, Hristos, murind pe crucea Golgotei, si, punându-si încrederea în ispãsirea ce urma sã fie adusã acolo, a primit mãrturia cã este îndreptãtit, iar jertfa sa primitã.

Cain a avut aceeasi ocazie de a învãta si a primi aceste adevãruri, cum a avut si Abel. El nu era victima unui plan arbitrar. Nu a fost ales unul dintre frati ca sã fie primit de Dumnezeu, iar celãlalt sã fie lepãdat. Abel a ales credinta si ascultarea; Cain, necredinta si rãzvrãtirea. În aceasta constã întreaga problemã.

Abel şi-a avertizat fratele să nu vină înaintea Domnului fără o jertfă de sânge. Cain, fiind cel mai mare, n-a vrut să-l asculte pe fratele lui. I-a dispreţuit sfatul şi şi-a adus jertfa cu îndoială şi murmur în ceea ce priveşte necesitatea ceremoniei. Iar Dumnezeu nu i-a acceptat-o. Cain se mânie pe Domnul şi pe fratele lui.

Cu toatã nesocotirea de cãtre Cain a poruncii divine, Dumnezeu nu l-a pãrãsit; ci S-a plecat sã stea de vorbã cu omul care se arãtase asa de irational. Si Domnul i-a zis lui Cain: „Pentru ce te-ai mâniat, si pentru ce ti s-a posomorât fata?” (Gen.4,6.7). Printr-un sol îngeresc, i-a fost transmisã avertizarea divinã: „Dacã faci bine, vei fi bine primit; dar dacã faci rãu, pãcatul pândeste la usã” (Gen.4,7). Alegerea depindea de Cain. Dacã se încredea în meritele Mântuitorului fãgãduit si avea sã asculte de cerintele lui Dumnezeu, el urma sã se bucure de favoarea Lui. Dar dacã avea sã stãruie în necredintã si fãrãdelege, el nu avea nici un motiv sã se plângã de faptul cã Dumnezeu l-a lepãdat.

În gelozia şi ura lui, devine duşmanul lui Abel şi-l ocărăşte. Abel îi arată cu blândeţe fratelui său greşelile şi faptul că răul este în el. Cain, însă, îşi urăşte fratele din momentul în care Dumnezeu Îşi manifestă dovezile acceptării faţă de acesta. Abel caută să-i potolească mânia vorbindu-i despre mila arătată de Dumnezeu faţă de părinţii lor, prin faptul că le-a salvat viaţa când ar fi putut să aducă pe dată moartea asupra lor. El îi spune lui Cain că Dumnezeu îi iubeşte, altfel nu L-ar fi dat pe Fiul Lui, sfânt şi nevinovat, să sufere mânia pe care merita s-o sufere omul pentru neascultarea lui.

Dar în loc sã-si recunoascã pãcatul, Cain a continuat sã se plângã de nedreptatea lui Dumnezeu. Plin de mânie, el i-a adus reprosuri fratelui sãu si a cãutat sã-l atragã într-o ceartã cu privire la felul în care Se poartã Dumnezeu cu ei. Cu umilintã, dar fãrã teamã si hotãrât, Abel a apãrat dreptatea si bunãtatea lui Dumnezeu.  Ratiunea si constiinta îi spuneau cã Abel avea dreptate; dar era furios pentru faptul cã acela care ar fi trebuit sã asculte de sfatul lui îsi putea îngãdui sã fie de altã pãrere si cã nu putea câstiga nici o simpatie în rãzvrãtirea lui. În furia mâniei lui, îl omorî pe fratele sãu. Cain l-a urât si l-a ucis pe fratele sãu nu pentru cã Abel sãvârsise vreo faptã rea, ci „pentru cã faptele lui erau rele, iar ale fratelui sãu erau neprihãnite” (1 Ioan 3,12).

Ellen White – Patriarhi si Profeti, Cain si Abel pusi la incercare

Ellen White – Istoria Mantuirii, Cain, Abel si jertfele lor