Archive for the ‘Luther și Calvin. Între dorinţe și realizări’ Category

Reforma – succes sau tragedie?

iunie 27, 2018

d4e8cd5d8faae75d2c58ae8bc1031110Nici Luther și nici Calvin nu s-au văzut ca reformatori și schismatici. Ambii au luptat pentru ceea ce credeau că este simpla ortodoxie a bisericii primare, pe când curente ca luteranismul și calvinismul sugerau noi școli de gândire. Calvin era atât de deranjat de ideea calvinismului, încât a cerut să fie îngropat într-un mormânt nemarcat dintr-un cimitir comun.

Înainte de moartea celor doi, ambii se arătaseră nemulţumiţi de evoluţia reformei, care nu se întrevedea deloc a fi un succes, cel puţin nu în sensul originar, pe care cei doi îl aveau în vedere. Lucrările lor, dar mai ales ale lui Luther, s-au suprapus cu dorinţa disperată a europenilor, în special a germanilor, de a scăpa de sub jugul Romei. Ca și în cazul lui Iisus, acţiunea lor a căpătat extrem de rapid dimensiune politică și socială neavenită, de care Luther și Clavin au încercat să se distanţeze. De multe ori, teologia lor era redusă la pamflete și sloganuri care adunau adepţi care nici măcar nu le citiseră lucrările la cauze tot mai variate.

Reformatori au ieșit ca ciupercile după ploaie, împletind părţi din lucrările lor cu idei și doctrine personale. Rapid, reforma s-a scindat în multiple reforme mai mici, fiecare grup religios, politic sau social urmărindu-și propriul scop. Haosul care s-a instalat în Europa a făcut ca marile idei ale reformei să prindă rădăcini, Roma nefiind la început capabilă să facă faţă unei probleme cu multiple capete, însă curând lipsa de unitate între bisericile reformate a dus la succesul iezuiţilor și a Contrareformei în multe ţări europene.

john-calvin-a-heart-aflame-and-a-mind-renewed-33-638Ce spera Luther era să vadă roadele proclamării doctrinei mântuirii prin credinţă, adică să vadă că oamenii Îl îmbrăţișează pe Dumnezeu și își găsesc pacea în El, să vadă vieţi schimbate de dragostea Sa și biserici complet dedicate acestei glorii regăsite. În ultimii ani de viaţă, Luther a călătorit în diverse regiuni ale Germaniei în vizite la biserici, iar experienţa l-a descumpănit, fiindcă nu a găsit nici pe departe semnele progresului spiritual la care se aștepta.

Deziluzia trăită transpare și în ultimele sale scrieri. E posibil ca Luther să fi murit cu convingerea că reforma nu avea să fie un succes. Calvin cu siguranţă a murit cu această frică în inimă, recunoscând în 1564 că revenirea în scenă a catolicismului papal, revigorat de Conciliul din Trent și pus pe distrugerea protestantismului, avea deja un impact simţitor. De pe patul de moarte, Calvin își dădea seama că părăsește reforma când aceasta încă nu era bine fundamentată și îi era teamă că genevezii, și nu numai, se vor întoarce curând la catolicism.

Chiar și din perspectiva zilelor noastre, Reforma poate fi ușor văzută deopotrivă ca un succes și ca o tragedie. Pe de o parte, a redescoperit și a promovat mesajele apostolice, ascunse sub multe straturi de ritualuri și doctrine false, pe de altă parte, tot ea e-a acoperit cu multiplele certuri și diviziuni între noile biserici protestante.

19105789_1907846592823644_1148091938104496000_nAceste diviziuni s-au înmulţit și mai mult de-a lungul timpului, până în prezent, dar moștenitorii părinţilor protestanţi nu au uitat cum să proclame mesajele creștine fundamentale și acestea încă au ecou puternic inclusiv în societatea secularizată de astăzi. Pentru această mare realizare, dar și pentru toate celelalte avantaje pe care Reforma le-a adus societăţii, precum promovarea educaţiei și ridicarea din sărăcie prin împuternicirea omului de rând să gândească liber și critic, marii reformatori, în frunte cu Calvin și Luther, au rămas în istoria creștinismului, în special în spaţiile lor de activitate, ca mari profesori ai unui nou tip de raportare în lume și adevăraţi eroi , care efectiv au schimbat lumea.

Articol scris de Eliza Vlădescu pentru Revista Semnele Timpului nr. 12/2016.   După absolvirea Facultății de Comunicare și PR din cadrul SNSPA, Eliza Vlădescu a dat televiziunea pentru presa scrisă și de mai bine de 6 ani nu s-a uitat înapoi. Eliza face parte din echipa permanentă de redactori a revistei Semnele timpului.

 

 

 

 

Jean Calvin, un disciplinator introvertit

iunie 25, 2018

john-calvin-religion-beliefs-quotes_116216Martin Luther și Jean Calvin nu ar fi putut fi mai diferiţi nici dacă ar fi încercat. „Un teolog timid”, după cum se descria singur, Calvin era un introvertit cu probleme de sănătate, care cel mai probabil ar fi preferat compania cărţilor decât pe cea a soţilor Luther.

Dacă Luther era neglijent și nesăbuit în conversaţii, Calvin era stăpân pe sine și politicos (de cele mai multe ori). Ambii au scris în cantităţi enorme, dar, în timp ce Luther scria la „foc automat”, Calvin își revizuia și rafina lucrările pentru a le aduce la perfecţiune. Lucrurile pentru care sunt admiraţi astăzi reflectă aceste diferenţe de personalitate. Ambii sunt recunoscuţi pentru intelectul lor, însă Luther a rămas în istorie mai degrabă ca un om de acţiune, care, vrând-nevrând, a împins bolovanul protestant la vale, pe când Calvin este cunoscut ca un mare intelectual și exeget biblic, care a produs lucrări complete de sistematizare a adevărului biblic și de organizare internă a bisericii protestante, de mare folos pentru timpul respectiv. Cu toate acestea, cei doi mari piloni ai Reformei protestante se aseamănă în faptul că aveau un temperament care înfricoșa, doar că Luther avea foc în ochi, pe când Calvin avea gheaţă.

the-protestant-reformation-powerpoint-8-638Fiind doar un „teolog timid”, Calvin a rămas în istorie cu mai puţine aspecte problematice decât Luther, dar nu mai puţin grave. În general, Calvin este ori acuzat de aroganţă, intoleranţă, tiranie spirituală și persecuţie, de către cei care nu sunt de acord cu ce a făcut, ori este admirat pentru integritate, fermitate, putere de decizie și de necompromitere în avansarea cauzei protestante, de către cei care sunt de acord cu ce a făcut. Ca reformator al Genevei, Calvin a pus condiţii pentru participarea la Cina Domnului, a căror respectare avea să fie verificată prin înfiinţarea unui comitet laic de disciplinare și monitorizare a societăţii. Dacă cineva lipsea de la predică, de la orele de catehism, de la Cină sau pur și simplu era pârât pentru un comportament domestic, comercial sau public nepotrivit, trebuia să dea explicaţii în faţa comitetului (din care Calvin nu făcea parte).

Admonestările puteau fi verbale sau fizice, în sensul unei pedepse umilitoare publice, precum statul la colţ. În unele cazuri domestice, familiei i se atribuia un fel de „asistent social” care să investigheze situaţia și să verifice dacă sugestiile comitetului au fost aplicate. Comitetul avea puterea și să trimită persoana în cauză la tribunalul secular și putea da decrete de excomunicare. O persoană care se afla în vreun tip de conflict deschis nu putea participa la Cină, pentru că aceasta ar fi fost o rușine în noua societate geneveză protestantă a vremii.

John+Calvin+and+the+Reformed+ChurchÎn lucrarea sa Învăţătura religiei creștine, Calvin sublinia că disciplina impusă de biserică, inclusiv puterea de a excomunica și a reconcilia, era esenţială pentru unitatea comunităţilor creștine. Pentru el, disciplina, alături de predicarea doctrinei și de Cina Domnului, era marca unei biserici creștine adevărate.

Iar administrarea disciplinei nu trebuia în primul rând să pedepsească, ci să provoace rușine pentru păcate și dorinţa de a fi iertat. Admonestările sau pedepsele trebuiau să fie pe măsura faptei comise și urmăreau ca cel vinovat mai degrabă să poată să se bucure de iertare și împăcare cu Dumnezeu și cu comunitatea decât să fie trist că a fost corectat. Aceste comitete funcţionau deci ca instrumente de control care să identifice și să reformeze comportamentele ce ameninţau stabilitatea unei comunităţi creștine: de la jocuri de noroc, la băutură, vestimentaţie indecentă și violenţă. Unii autori susţin că în Geneva situaţia ajunsese până acolo încât și anumite nume proprii erau interzise și că cetăţenii nu prea îl mai suportau pe „ayatolahul Calvin”. Alţii spun că această percepţie este exagerată și că aceia care se opuneau acestui tip de autoritate erau în minoritate.

În final, disciplina religioasă a rămas parte din moștenirea lui Calvin și a fost implementată și în alte părţi ale Europei, împreună cu reforma.

Rationalists+(Anti-Trinitarians)Un alt eveniment însă i-a dus și mai departe faima de disciplinator și persecutor. Miguel Servet, sau Michael Servetus, era un protestant spaniol radical care credea că Trinitatea este o învăţătură coruptă care doar complică religia, iar fără ea creștinii, evreii și arabii s-ar putea uni într-o singură credinţă. Catolicii și protestanţii deopotrivă erau îngroziţi de o asemenea perspectivă. Catolicii au apucat să îl condamne primii pentru erezie, în Viena. Servet a reușit să fugă și a ajuns la Geneva, unde Calvin era pastor. Se întâmpla în anul 1553, când Geneva era acuzată de Europa catolică că devenise un rai pentru eretici, iar autorităţile orașului se temeau că, dacă îl tolerează pe Servet, vor arăta doar că Roma are dreptate. Prin urmare, au apelat la „teologul de serviciu”, Calvin, să acţioneze ca procuror în acest caz. În final, Servet a fost ars pe rug. Trebuie menţionat însă că aceasta a fost pedeapsa dată de curte după ce Calvin ceruse o moarte mai rapidă pentru eretic. Calvin însuși aprobase și recomandase că Servet să fie executat și s-a declarat responsabil pentru această „tranzacţie”.

Pentru context, trebuie adăugat că până și unii dintre cei mai moderaţi reformatori ai vremii, Melanchthon și Bullinger, aprobaseră în mod public ce s-a întâmplat la Geneva. Ceea ce nu vorbește decât despre realitatea acelor vremuri, în care moartea era văzută ca pedeapsa potrivită pentru erezie în ambele tabere, iar persecuţia era ceva de așteptat. Și Luther, și Calvin au trăit asumat cu această sabie deasupra capului, după cum este menţionat în scrierile lor.

2408912-Michael-Servetus-Quote-To-seek-truth-and-to-utter-what-oneÎn vremurile moderne, cine îi ia apărarea lui Calvin în cazul Servet trebuie să ia apărarea ideii de a omorî oameni pentru convingerile lor religioase, adică apărarea celor care astăzi se cheamă teroriști. Însă a-i lua apărarea lui Calvin nu este totuna cu a înţelege o realitate istorică, și anume că toţi reformatorii erau, într-o măsură sau alta, tributari vremurilor în care trăiau și societăţilor din care făceau parte. Este natural să ne întrebăm cum de au avut acces la o lumină spirituală atât de mare și atât de mică în același timp, astfel încât să reformeze religia păstrând unele dintre cele mai grave erori ale ei. Nu putem decât să concluzionăm împreună cu Jacques le Goff, istoric francez specialist în Evul Mediu, că „mentalitatea este, fără îndoială, ceea ce se schimbă cel mai încet în societăţi și în civilizaţii – dar, în ciuda unor rezistenţe, a unor întârzieri și decalaje, ea este silită să urmeze, să se adapteze transformărilor din infrastructură”.

Articol scris de Eliza Vlădescu pentru Revista Semnele Timpului nr. 12/2016.   După absolvirea Facultății de Comunicare și PR din cadrul SNSPA, Eliza Vlădescu a dat televiziunea pentru presa scrisă și de mai bine de 6 ani nu s-a uitat înapoi. Eliza face parte din echipa permanentă de redactori a revistei Semnele timpului.

 

 

Martin Luther, fan al bowlingului și apărător al Sola Fide

martie 24, 2018

22279807_10156724641319502_4147941698551725638_n12Cel mai cunoscut personaj al Reformei protestante nu trebuia să fie un reformator, ci un avocat care iubea râsul, muzica și prietenii. Imaginile care ne-au rămas cu Luther – ras în cap, slab și tras la faţă, îmbrăcat în straie de călugăr – îl prezintă așa cum era el după ce a hotărât să se lase de avocatură și să se călugărească, în urma unui accident în care ar fi putut să își piardă viaţa. Luther devenise preocupat, ca să nu spunem obsedat, de iertarea păcatelor, însă viaţa monahală extrem de strictă nu l-a ajutat decât să-și piardă pofta de mâncare și de viaţă, dar nu și păcate. Înţelegerea sa pe subiect s-a dezvoltat după ce a urmat și studii de teologie la Universitatea din Wittenberg, unde a devenit și profesor, predând din Psalmi, Romani, Galateni și Evrei. De multe ori ni-l imaginăm pe Luther bătând furios în cuie cele 95 de teze pe ușa bisericii pe care avea să o admonesteze pentru folosirea indulgenţelor, dând astfel startul Reformei protestante. De fapt, era ceva obișnuit ca anunţurile să fie puse pe ușa bisericii. Anunţul său nu era nici măcar scris cu gândul răspândirii, dovadă că era scris în latină.

Cele 95 de teze nu au fost un manifest pentru reformă, ci o sumă de idei lansate pentru a fi dezbătute în mediul catolic academic. Scopul lor era să apere imaginea bisericii și a papei de acei preoţi care umblau pe străzi anunţând că sufletele părăsesc purgatoriul în secunda în care se aude sunetul monezilor pe fundul cănii de metal. Luther era un bun catolic care nu avea niciun gând de reformă. „Dumnezeu m-a băgat în treaba asta împotriva voinţei și cunoștinţelor mele”, avea să zică mai târziu. Luther nu putea să recunoască atunci profunzimea și implicaţiile acţiunii sale și aveau să treacă mai mulţi ani până la clarificarea în mintea sa a conceptelor Sola Scriptura și Sola Fide, o nouă imagine a credinţei prin filtrul căreia trebuia să reexamineze tot ce știa și fusese învăţat. Reforma conștientă a început așadar mai târziu decât se crede și a fost mai degrabă definită de un proces de încercare și eroare, decât de acurateţea teologică de care ne bucurăm azi.

Martin+Luther+1517+a+young+monk+challenges+the+Roman+Catholic+Church.Există multe lucruri de admirat la istoria, caracterul și mai ales la mintea lui Luther și nu sunt puţini cei convinși că a fost ales în mod divin ca un „vas” prin care adevărurile biblice să fie recuperate pentru a aduce din nou lumină în lume. În același timp, există destule aspecte în caracterul și în modul său de gândire care au înarmat retorica dușmanilor săi, au îngreunat procesul reformei și astăzi nu pot fi acceptate decât ca erori. Deși a trecut printr-un stil de viaţă monahal, acesta nu l-a ajutat să fie mai temperat. Din nou, trebuie precizat că vorbim despre o personalitate extrovertită. Luther nu credea în celibatul preoţesc, așa că s-a căsătorit, iar împreună cu soţia sa fabrica bere, pe care o consuma, nu mereu temperat, la mesele de seară, cu cei care veneau să discute despre Biblie. Umorul era în continuare parte din viaţa sa de zi cu zi, așa cum reiese din corespondenţa pe care o ţinea cu soţia când pleca de acasă, iar parte din timpul liber și-l petrecea la pista de bowling din grădină, după cele trei ore pe care le petrecea zilnic în rugăciune. Iată un om care se bucura de viaţă! Temperamentul său îl făcea însă să exagereze în conversaţii și în scris, un lucru apreciat de către cei care au scos declaraţiile sale din context și le-au combinat astfel încât să producă o impresie destul de proastă. Însă ce a rămas și mai notoriu în istorie este judecata aspră și acceptarea violenţei ca metodă de reprimare a comportamentelor considerate de el neavenite. În 1542, în lucrarea Despre evrei și minciunile lor, Luther face un set de recomandări notorii. Deși condamna actele personale de răzbunare ale credincioșilor, argumenta că legile antiblasfemie din acea vreme trebuiau aplicate și la evrei, scoţând astfel religia lor în afara legii. Prin urmare, sinagogile trebuiau distruse, iar blasfematorii – alungaţi. „Unei audienţe moderne îi este greu să nu citească rasismul printre rânduri, dar îi este greu și să înţeleagă că, la acea vreme, acelea erau măsurile standard aplicate în cazul ereticilor.

Martin+Luther+Vs+John+CalvinLuther voia ca puterile statului să fie folosite pentru susţinerea creștinismului. Și, chiar dacă sunt odioase, recomandările sale au fost făcute nu în lipsa unui interes spiritual”, explică Michael Reeves, doctor în teologie la King’s College, Londra. Însă tocmai faptul că exista și un interes spiritual este un factor agravant pentru modul în care gândea, spun alţii. Impresia negativă se accentuează atunci când luăm în calcul și recomandările lui Luther cu ocazia Războiului Ţărănesc german, din anii 1524-1526. Mulţi ţărani au văzut în Luther un aliat al lor, în special după ce a publicat, în 1520, Despre libertatea unui creștin, în care argumenta că un creștin nu este sclavul nimănui, ci slujitorul tuturor. Formula a rezonat cu ţăranii asupriţi de la acea vreme, care susţinuţi de unii lideri clericali protestanţi s-au răsculat împotriva aristocraţiei. Într-o declaraţie din 1525, ţăranii își argumentau cauza cu ajutorul Bibliei și al dreptăţii divine, ceea ce părea să indice că cel puţin unii dintre capii răscoalei îl citiseră pe Luther și făcuseră anumite conexiuni. Luther a dat un răspuns prin care respingea clar orice asociere între învăţăturile sale și cauza ţăranilor și a repudiat ideile răsculaţilor de folosire a forţei pentru a atinge scopuri biblice. În final însă, a ajuns să le ceară autorităţilor să apeleze tocmai la forţă pentru a înăbuși revolta, ceea ce s-a și întâmplat. Circa 100.000 de ţărani au murit în acele revolte.

ap-euro-ch-14-john-calvin-20-638În general, Luther a fost excesiv de protector cu interpretările sale biblice. Acest fapt l-a făcut să fie închis la alte păreri, să ţină cu încăpăţânare de unele convingeri eronate. Această inflexibilitate, dublată de o doză prea mare de încredere în sine și triplată de teama ca doctrina mântuirii prin credinţă să nu fie cumva distorsionată, a rezultat în izolare și în relaţii deficitare cu ceilalţi reformatori ai vremii, în special cu discipolii lui Erasmus, care aveau o abordare mai umanistă asupra religiei. Orice fel de deviaţii, în pasul reformei, în strategia de introducere a schimbărilor în biserică ori în adevărurile biblice descoperite de el, nu aveau să fie tolerate. „Gândirea lui Luther era evident vitală și dinamică, născută din experienţa unei relaţii cu Dumnezeu. Dar și alţi reformatori trăiseră experienţe care le-au schimbat gândirea, în feluri care nu mai coincideau cu preferinţele și predilecţiile lui Luther. Iar aceasta a dus la conflict”, explică profesorul de istorie James Payton. Notorii sunt discuţiile cu Zwingli și, ulterior, Calvin, pe care Luther le-a avut pe ceea ce rămâne una dintre erorile sale cele mai grave, și anume credinţa în doctrina transsubstanţierii, învăţătura catolică conform căreia pâinea şi vinul se transformă cu adevărat în trupul şi sângele lui Iisus Hristos, printr-un miracol euharistic, fără să își schimbe forma sau gustul, bineînţeles. Luther era absolut îngrozit de ideea că alţi reformatori credeau și promovau ideea că Cina Domnului este doar un simbol prin care se comemorează sacrificiului Lui și prin care credincioșii se declară membri din corpul Său, adică al bisericii.

Contrast+between+two+ReformersPentru Luther, aceasta însemna automat că Cina Domnului nu mai este despre harul divin, ci despre ceva ce face omul, deci mântuirea prin credinţă era automat înlocuită de mântuirea prin fapte în mintea celui care venea să participe la Cină și care putea pleca acasă crezând că va fi mântuit pentru asta. Astfel cei mai mari reformatori nu au putut face corp comun pentru a oferi unitate mișcării, iar rezistenţa lui Luther i-a făcut pe mulţi de-a lungul timpului să îl batjocorească pentru reminescenţele papale care se găseau în doctrinele sale și care discreditau cauza reformei. „Controversele pe acest subiect au ocupat mult timp și atenţie, care ar fi fost mai bine investite în lupta împotriva dușmanului comun; au produs o separare profundă și sentimente de alienare printre ei (reformatori, n.r.) (…) și, în această controversă, Luther era în dezavantaj atât în ce privește caracterul moral al spiritului în care se manifesta, cât și în acurateţea doctrinei pe care o susţinea” , explica William Cunningham, unul dintre cei mai cunoscuţi teologi ai secolului al XIX-lea.

Articol scris de Eliza Vlădescu pentru Revista Semnele Timpului nr. 12/2016.   După absolvirea Facultății de Comunicare și PR din cadrul SNSPA, Eliza Vlădescu a dat televiziunea pentru presa scrisă și de mai bine de 6 ani nu s-a uitat înapoi. Eliza face parte din echipa permanentă de redactori a revistei Semnele timpului.

 

 

 

Luther și Calvin. Între dorinţe și realizări

februarie 13, 2018

Acum 500 de ani, o mână de oameni au schimbat felul în care fusese înţeles și john-calvin-martin-lutherpracticat creștinismul timp de mai bine de un mileniu. Am putea încerca să ne imaginăm cum s-ar putea întâmpla acest lucru azi, dar nu am ajunge niciunde. Dacă revoluţiile ar putea fi anticipate, nu ar mai fi revoluţii. Iar oameni precum Martin Luther și Jean Calvin au fost revoluţionari în întreprinderea lor. Dar au fost ei eroi sau antieroi?

În mod inevitabil, reformatorii care au criticat Biserica Catolică a secolului al XVI-lea pentru corupţie și abuz de putere, în același timp redându-le oamenilor de rând libertatea de a crede în Dumnezeu și de a relaţiona cu El ca în biserica primară, sunt bărbaţi care împlinesc simultan ambele roluri, în funcţie de cei pe care îi întrebi. Încă de pe vremea lor și până în prezent au existat persoane care i-au lăudat și au crezut în munca lor și persoane care nu au putut să vadă decât scindarea bisericii și războaiele religioase care i-au urmat.

În prezent, atitudinea faţă de reformatori pare să fie în general pozitivă, chiar și în mediul catolic liberal, după reluarea dialogului teologic dintre catolici și luterani din anii 1960, după Conciliul Vatican II, și poate în special după ce papa Francisc le-a cerut în mod public scuze protestanţilor pentru persecuţiile din acel timp. În trecut, Francisc îl și lăudase pe Luther – excomunicat de Biserica Catolică – pentru puterea de a lupta împotriva corupţiei și a lăcomiei bisericii din acea vreme, în același timp trăgând semnale de alarmă pentru biserica pe care o conduce azi.

7243855_origTextele care s-au scris de-a lungul vremii despre reformatori au urmat în mare aceeași dihotomie, plecând de la interpretări ale acelorași texte lăsate de reformatori, ale corespondenţei dintre ei și ale impresiilor martorilor vremii. Atât de multă cerneală a scurs pe acest subiect, încât astăzi efortul e mai degrabă îndreptat spre spargerea miturilor care s-au creat cu privire la reformatori în ultimii 500 de ani. Din nefericire, nici aceste eforturi nu reușesc să păstreze întotdeauna o linie de echilibru între ce a fost bun și ce a fost rău în viaţa reformatorilor, ci acţionează într-o oarecare măsură tot ca avocaţi ai apărării sau ca procurori. Este însă un efort considerabil și cu un rezultat de înţeles, date fiind poziţiile extreme ale izvoarelor istorice.

Probleme s-au născut nu doar din disputele teologice, cât și din incongruenţele dintre creștinismul hristocentric al reformatorilor și anumite atitudini, comportamente și moduri de a gândi ale lor care nu au fost mereu cele de așteptat.

Articol scris de Eliza Vlădescu pentru Revista Semnele Timpului nr. 12/2016.   După absolvirea Facultății de Comunicare și PR din cadrul SNSPA, Eliza Vlădescu a dat televiziunea pentru presa scrisă și de mai bine de 6 ani nu s-a uitat înapoi. Eliza face parte din echipa permanentă de redactori a revistei Semnele timpului.