Unde este biserica în acest peisaj?

Copleșită de panorama noii „normalităţi”, biserica este ispitită să-și redefinească misiunea și strategia pe baze noi, întrucât criteriile biblice i se par depășite cultural. Drept urmare, serviciile divine se diversifică, după nevoi. Christianity Today listează meniul: „Planul Daniel” – seminare de pierdere în greutate, frecventate cu succes de 12.000 persoane; programe de fitness creștin: Body Gospel, Bod 4 God, Body Temple Wellness, Firm Believer; diaconatul de tineri „Cascadorii Împărăţiei” efectuează acrobaţii cu motociclete. Ei își mărturisesc astfel dorinţa arzătoare de „a ajunge la cei pierduţi și a le arăta că Iisus este singura cale”; „Clovnii pentru Hristos” vor să le aducă vindecare spirituală trecătorilor prin Clowning for Christ – dos and don’ts; în Texas, biserica capacitează familiile prin programul „Șapte zile de sex”, cu obiectivul „de a avea performanţe mai bune la serviciu și de a lăsa o moștenire iubitoare copiilor”; Biserica din emisfera sudică, angajată în lupta împotriva SIDA, le oferă credincioșilor „prezervative sfinţite”.

Aripa dură a bisericii, însă, abordează atitudini mai deschise faţă de lumea în schimbare: în 2003, Biserica Episcopaliană din SUA a hotărât să devină transparentă. Ca atare, l-a înscăunat pe homosexualul declarat Gene Robinson ca episcop în dioceza New Hempshire. Abia în 2016 Biserica Anglicană a avut tăria să-i urmeze exemplul, ungându-l episcop pe Nicholas Chamberlain. Biserica Luterană din SUA oficiază încă din 2010 hirotonirea preoţilor/ preoteselor LGBT. În 2009, dioceza luterană din Stockholm a uns-o pe Eva Brunne ca primul episcop lesbian.

Blocată în canoanele ei rigide care îi împiedică transparenţa, Biserica Catolică a fost lovită de o cascadă de scandaluri de pedofilie. În 2014, papa Francisc s-a văzut nevoit să recunoască oficial, conform datelor Vaticanului, că 2% din preoţi, episcopi și cardinali sunt pedofili. De notat că numărul clericilor urcă la aproape jumătate de milion! Și ce face curia papală? Papa Ioan Paul al II-lea oferea, pentru jubileul anului 2000, indulgenţe plenare noi pentru remisiunea totală a pedepselor temporare pentru păcat, astfel să nu mai fie necesare alte expieri în purgatoriu.

Fundalul timpului și-a schimbat decorul. Aparenţele însă înșală… Spirala istoriei se întoarce în blestemata zodie a lui Borgia. Pulberea umple din nou butoiul.

Unde ești tu, Luther frate?

Articol scris de Lucian Cristescu pentru Revista Semnele Timpului nr. 12/2016.

Footnotes

[1]„Leon al X-lea, pe numele său laic Giovanni, fiul lui Lorenzo de Medici, un laic nepreot înscăunat politic pe tronul papal. El este cel care declarase: «Odată ce Dumnezeu ne-a încredinţat funcţia papală, să ne bucurăm de ea!»”

[2]„Anthony Bonner, The Complete Works of François Villon, David McKay Company, Inc., 1960, p. 97.”

[3]„Tobias F. Gittes, Boccaccio’s Naked Muse, University of Toronto Press, Toronto, 2008, p. 320.”

[4]„Paul Tillich, Aspects of a Religious Analysis of Culture, 1987, p. 103.”

[5]„ Francesco Petrarca, Epistolae sine nomine, University Press, 1969, letter VIII.”

[6]„Stefano Infessura, Diario de la citá di Roma, Roma, 1890, https://archive.org/stream/diariodellacitt01infeuoft#page/n12/mode/1up”.

[7]„Vezi Edward Gibbon, The History of the Decline and Fall of the Roman Empire, 6 vol., prima ediţie 1776.”

[8]„Johannes Burckard din Strassbourg, cardinal și maestru de ceremonii la curtea a patru papi (1483-1506), notează în jurnalul său personal cu referire la papa Alexandru al VI-lea: «Nu există nicio crimă sau act nerușinat care să nu aibă loc în Roma, atât în public, cât și în casa pontifului. (…) Cine n-ar fi oripilat de relatarea actelor teribile și monstruoase care sunt comise la vedere în casa papei, fără respect pentru Dumnezeu sau om? Violurile și incesturile sunt nenumărate, fiii și fiicele sale sunt cu totul depravaţi, gloate și curtezane frecventează palatul Sf. Petru, proxeneţi, bordeluri, lupanare sunt peste tot, o situaţie dintre cele mai îngrozitoare.»  (Johannes Burckard, Dietari secret, apud Pope Alexander VI and his court: Extracts from the Latin Diery of Johannes Burchardus, New York, 1922, https://archive.org/stream/popealexandervih00burcuoft#page/n5/mode/2up”.

[9]„Vezi Adam Kirsch, Are We Really Modern?, 5 sept. 2016, newyorker.com”.

 

 

Vulcanul stă să erupă

Ianuarie, 1518. Papa Leon al X-lea se ridicase greoi din jilţ ca să-l întâmpine pe nunţiul său Girolamo Aleandro, întors cu vești din Saxonia. Înainte de a rosti un cuvânt, acesta îi întinse papei o copie a celor 95 de teze ale lui Luther. Leon citi câteva articole de la început, apoi întoarse foaia și cercetă sfârșitul. „Care călugăr beat a mai scris și astea?” rosti el cu dezgust. Obosit, îi dădu secretarului foaia incriminatoare, cu menţiunea ca superiorul augustinilor să tranșeze chestiunea.

Un fleac… Și Leon avea dreptate. Dar ce a făcut ca un simplu fleac să incendieze Europa și să-i schimbe establishement-ul din temelii?

O „conjuncţie astrală” rară

Nu vom înţelege niciodată Marea Reformă Germană cât timp ne limităm la dimensiunea teologică a controversei și nu realizăm „butoiul de pulbere” al epocii, care a explodat la provocarea călugărului augustin. În niciun alt context social disputa teologică n-ar fi căpătat dimensiunile unei revoluţii, ci ar fi înscris încă o pagină anostă în registrul certurilor de catedră. Ceea ce a gonflat în mod exponenţial manifestul lutheran a fost hibridaţia culturală zămislită de Renaștere.

Când spunem „Renaștere”, mintea ne sare instantaneu la ilustra galerie de opere ale spiritului uman în filosofie, artă, știinţă, descoperiri geografice. Apariţia acestei galaxii de realizări n-ar fi fost însă posibilă fără o condiţie fundamentală: eliberarea spiritului. Libertatea devenise categoria centrală în antropologie, dar și în etică. Liber! Omul renașterii putea să-și desfășoare potenţialul în orice direcţie a omenescului său. Era semnul că vechea orânduire se dezintegra, iar omul intra într-o eră nouă.

Nu vom înţelege niciodată Marea Reformă Germană cât timp ne limităm la dimensiunea teologică a controversei și nu realizăm „butoiul de pulbere” al epocii, care a explodat la provocarea călugărului augustin.

Patima libertăţii avea să plătească un tribut greu. În concepţia umanistă, libertatea poate media orice cale, nu doar spre valori. Renașterea dezvăluie o contradicţie întunecată între spiritul iluminat al timpului și natura umană dezlănţuită de sub restricţiile moralei creștine. „Nimic din ce e omenesc nu mi-e străin”, se lăuda poetul Francois Villon, bandit notoriu, ucigaș, violator și sodomit. Boccaccio scria: „Plăcerea a devenit un mod de viaţă, iar promiscuitatea pare să se fi multiplicat la nesfârșit. (…) Oamenii se dedau la sexualitate rampantă ori de câte ori li se prezenta ocazia.”  Volumul lui Alexander Lee The Ugly Renaissance: Sex, Greed, Violence and Depravity in an Age of Beauty (2015; Renașterea hidoasă: sex lăcomie, violenţă și depravare într-o eră a frumuseţii) te surprinde cu pantalonada ei de moravuri inimaginabil de grele, în care se malaxează multe nume slăvite ale Renașterii.

Ei, lumea – ca lumea. Dar biserica provocată de Luther? Ce-are a face cu toate acestea?

Negativul peliculei

În întrebarea de mai sus se ascunde punctul nodal, pe care faimoasa maximă a lui Paul Tillich îl dezleagă: „Religia este substanţa culturii. Iar cultura este doar forma religiei.”

Aceasta înseamnă că moravurile unei generaţii nu sunt decât… reflectarea calităţii religiei ei. În ce postură se afla mama-biserică în zorile veacului al XIV-lea?

Istoria consemnează că, în 1305, scaunul pontifical a fost nevoit să se mute la Avignon. Un localnic credibil al cetăţii, umanistul Francesco Petrarca, descrie viaţa de la noul palat: „…un potop de cele mai obscene plăceri, o furtună incredibilă de dezmăţ, cel mai oribil și fără precedent naufragiu al castităţii. (…) Și-au clădit la Avignon un paradis de plăceri, un locaș ceresc în care locuiesc fără Dumnezeu, ca și când vor locui acolo pe veci.”

După relocarea tronului la Roma, moravurile își continuă trendul ascendent. Istoricul catolic Eamon Duffy prezintă Roma drept „cetate a prostituatelor de lux și a corupţiei politice”. Profanaţiunile erau notorii. Papa Sixtus al IV-lea (1471-1484) a avut șase fii nelegitimi, unul conceput chiar cu sora lui. Primea taxe din prostituţie și impusese și o taxă pentru preoţii cu amante, cauză ce ar fi crescut preferinţa clerului pentru homosexualitate. Alexandru al VI-lea – cunoscut și ca papa Borgia – (1492-1503) „a condus mai multe orgii decât liturghii”, întrecându-i pe toţi predecesorii săi. Când a murit, trupul său a fost scos din Bazilica „Sf. Petru” ca fiind prea păcătos pentru a sta acolo. Unul dintre papii din timpul lui Luther, Iulius al II-lea (1503-1513), tată a numeroși bastarzi, nu putea să-și ofere piciorul spre a fi sărutat, din pricina oribilelor șancre sifilitice.

Pentru liniștirea cugetelor, dar și pentru rotunjirea bugetului, papa făcuse posibilă o inflaţie de indulgenţe. Soluţia era ademenitoare: indulgenţele erau capabile să absolve chiar și de păcatele viitoare. În felul acesta, cercul vicios „păcat – indulgenţă” continua să ruleze ameţitor. Iată de ce prima teză din cele 95 ale lui Martin Luther sună ca o lovitură de tun: „Când a zis: «Pocăiţi-vă!», Hristos voia ca întreaga viaţă a credinciosului să fie una de pocăinţă!” Și continua: „Această pocăinţă este fără valoare dacă nu produce și mortificarea cărnii păcătoase!”

Alte timpuri, aceeași poză

Decembrie, 2016. Sfârșitul de an ne favorizează retrospective. Între 17 și 24 august 2016, Forumul European s-a întrunit la Alpbach sub sloganul: „Noul iluminism”. Nimic nou, căci laitmotivul ţâșnește din simţământul general că istoria luminoasă a unei noi ere se desfășoară acum, la cote sublime.

Ne felicităm că am apucat veacul luminos al progresului fascinant al știinţei.

Când coborâm de pe picioroange, descoperim aceleași repere, retrăim contradicţiile Renașterii. CNS News publica un articol sub titlul: „Decadenţa morală a Occidentului de secol XXI rivalizează cu declinul și căderea Imperiului Roman.” Comportamentele deviante s-au impus ca normalitate. Doar câteva instantanee: La 7 octombrie 2010, publicaţia The Telegraph făcea cunoscut noul ordin al poliţiei britanice care prevede protejarea cuplurilor dedate actului sexual în spaţii publice, dar și arestarea celor care i-ar putea deranja sau abuza. Pe ce criteriu? Cel al „corectitudinii politice”, de protejare a „minorităţilor”. Pe același criteriu, Hollywoodul a planificat pentru sezonul 2016-2017 să promoveze în serialele TV cea mai mare rată de personaje LGBT, scrie The Washington Post. Și, fiindcă preadolescenţi n-au cum să le vizioneze, mai multe ţări occidentale au implementat în curricula școlară „educaţia sexuală”. Începând din acest an, în Canada, Germania și Austria se derulează de-a lungul celor opt clase primare programul „Sex mit Sechs”, tradus ca „Sex începând cu șase ani”. Până la 12 ani, preadolescentul va fi iniţiat să-și autosatisfacă instinctele.

Articol scris de Lucian Cristescu pentru Revista Semnele Timpului nr. 12/2016.

 

 

Canon în canon

Trebuie să luăm în considerare și un alt aspect al gândirii hermeneutice a lui Luther. Acesta nu considera toată Biblia ca fiind autentică. Descoperind inutilitatea faptelor umane în raport cu darul mântuirii oferit de Hristos (îndreptăţirea prin credinţă, vezi Romani 1:17), el și-a pierdut interesul pentru cărţile biblice care păreau să devieze de la Evanghelie (de exemplu, Epistola lui Iacov). Ca argument, Luther a apelat la cuvintele lui Hristos, „acestea sunt Scripturile, care mărturisesc despre Mine.”

De aceea, pentru el, cel mai important conţinut al Scripturii era Hristos, de unde și formularea sa faimoasă was Christum treibt (germ., „ceea ce ni-l transmite pe Hristos”). Luther afirma că „orice interpretare care nu conduce la Hristos trebuie respinsă”, fiind o folosire nescripturistică a Scripturii; astfel „Îl aşezăm pe Hristos împotriva Scripturii”. De exemplu, despre sau din Epistola lui Iacov sau din Apocalipsa, Luther nu a produs cursuri sau predici, deoarece nu le accepta statutul în canon. Practic, a ajuns să realizeze un canon în canon, făcând din Hristos un criteriu hermeneutic al Scripturii.

Problema apărută în urma acestei perspective hermeneutice este inducerea unei relaţii de subordonare a Cuvântului scris faţă de Cuvântul întrupat.

Cu alte cuvinte, Luther L-a plasat pe Hristos deasupra Scripturii în sens hermeneutic, deoarece scopul Scripturilor este acela de a-L descoperi pe El. Hristos este Regele Scripturii şi totul trebuie să fie interpretat raportat la El. A-L considera pe Hristos centrul Scripturii – cu Vechiul Testament arătând către prima Lui venire şi cu Noul Testament înregistrând viaţa, moartea, învierea, slujirea actuală și a doua Sa venire – era singura abordare adecvată, în viziunea lui Luther. În viziunea lui Hristos și Scriptura puteau fi plasate în contrast, deaorece, în concepţia sa, ordinea era: Cuvântul personal (Hristos), Cuvântul rostit (Evanghelia) și Cuvântul scris (Scriptura).

Lupta lui Luther nu era între tradiţie şi Scriptură, ci între papă şi Hristos. Luther era într-o luptă dinamică şi continuă cu papalitatea şi a întâmpinat provocarea cu viziunea sa dinamică despre Hristos, care îi fusese descoperită prin Scriptură şi predicare.

Evaluând această poziţie a marelui reformator, trebuie spus că a-i permite Scripturii să-L mărturisească pe Hristos şi să mărturisească Evanghelia este cât se poate de corect, dar a face din Hristos un criteriu pentru Scriptură deschide pe neobservate posibilitatea de a critica Scriptura. Luther nu înţelegea sensul literal ca fiind cel istoric, ci cel hristologic. Acest lucru înseamnă că pasajul citit fără referire la Hristos este litera care omoară, în timp ce pasajul citit cu referire la Hristos este Duhul care dă viaţă. Aceasta a fost poziţia sa timpurie, pe care și-a modificat-o pentru a combate accentul greșit pe care Entuziaștii îl puneau pe Duhul Sfânt.

Luther nu a reușit să vadă că înălţarea lui Hristos, ca principiu hermeneutic, deasupra Scripturii nu era foarte diferită de înălţarea de către papalitate a tradiţiei deasupra Cuvântului. A creat un conflict între Cuvântul scris și Cuvântul întrupat. Din dorinţa de a înălţa Cuvântul viu al lui Dumnezeu, el a prejudiciat Cuvântul scris al lui Dumnezeu, prejudiciu care a afectat hermeneutica luterană târzie, așa cum tradiţia a afectat hermeneutica Bisericii Catolice. Paradoxal, Luther i-a eliberat pe creștini de tradiţia omenească, numai pentru a o înlocui cu o altă tradiţie omenească. Canonul redus al protestanţilor luterani nu era deosebit de înţelegerea redusă despre Scriptură a tradiţiei catolice. Era o deosebire de grad, dar nu de gen.

Așezarea de orice fel a raţiunii omenești deasupra Cuvântului lui Dumnezeu, indiferent de motive, prejudiciază Scriptura. Traducerea Bibliei germane de către Luther era „o interpretare a Scripturii pe baza lui Hristos şi a proclamării creștine”. Însă plasarea lui Hristos deasupra Scripturii, în sensul că Hristos devine criteriu de stabilire a cărţilor canonice, era doar cu puţin mai bună decât magisteriumul catolic, care plasa raţiunea umană colectivă deasupra Scripturii pentru a decide care cărţi sunt canonice și care nu. În timp ce Luther a redus canonul (Iacov şi Apocalipsa au fost respinse), canonul catolic a fost lărgit pentru a include și scrierile apocrife.

Hermeneutica lui Luther este reflectată în cercetătorul luteran al Noului Testament Rudolf Bultmann (1884-1976), care a judecat Scriptura prin demitologizarea așa-numitului limbaj biblic preștiinţific. Demitologizarea interpreta elementele supranaturale (miturile) din Scriptură nu în sens literal, ci în categorii existenţiale. Această realitate este paradoxală, când ne gândim că Luther a crezut în principiul Sola Scriptura şi a susţinut cu tărie caracterul propoziţional al inspiraţiei Scripturii în lupta lui pentru prezenţa trupului lui Hristos în sacrament. Luther a aplicat principiul Sola Scriptura hristologic, nu canonic.

Lupta lui Luther nu era între tradiţie şi Scriptură, ci între papă şi Hristos. Luther era într-o luptă dinamică şi continuă cu papalitatea şi a întâmpinat provocarea cu viziunea sa dinamică despre Hristos, care îi fusese descoperită prin Scriptură şi predicare. Cu adevărurile sale cognitive și propoziţionale, Scriptura a rămas piatra de temelie a teologiei lui şi a reprezentat baza opoziţiei lui faţă de doctrinele papale. Luther s-a agăţat de Hristosul viu descoperit în Scriptură pentru a îndepărta contrafacerea lui Hristos din Roma. În felul acesta putem descoperi gândirea lui Luther despre revelaţie, atât propoziţională, cât și dinamică. Astfel putem găsi baza pentru accentul de mai târziu asupra ambelor perspective întâlnite în teologia evanghelică.

Așezarea de orice fel a raţiunii omenești deasupra Cuvântului lui Dumnezeu, indiferent de motive, prejudiciază Scriptura.

Articol scris de Marius Mitrache pentru Revista Semnele Timpului nr. 12/2016.

A crezut Martin Luther cu adevărat în Sola Scriptura?

Timp de zece ani, Luther a citit Biblia de două ori pe an. Prima lui Biblie era aşa de citită, încât el „cunoştea ce era pe fiecare pagină şi ştia unde putea fi găsit orice pasaj”. Martin Luther este cel mai sonor nume în lista celor care au produs Reforma și au dus studierea Bibliei la un alt nivel.

Luther l-a urmat pe englezul John Wycliffe, steaua timpurie a Reformei, primul din seria reformatorilor care au contribuit la reinstaurarea rolului primordial al Scripturii în creștinism și la restaurarea unei interpretări a Bibliei după practica bisericii apostolice. Dorinţa lui Luther de a reaccentua importanţa Sfintei Scripturi apare în contextul interesului renascentist pentru studierea limbilor biblice, fapt ce i-a pregătit lui Luther calea pentru a duce lumina adevărului unei lumi care venea din Evul Mediu întunecat.

Scriptura, Cuvântul lui Dumnezeu

În seara zilei de 18 aprilie 1521, Luther, acum în vârstă de 37 de ani, trebuia să se înfăţişeze înaintea lui Carol al V-lea (Quintul), un tânăr de numai 21 de ani, care, pe lângă faptul că era rege al Spaniei, fusese ales în Germania împărat al Sfântului Imperiu Roman (şi, prin urmare, succesor al lui Carol cel Mare), în urmă cu mai puţin de doi ani. Dieta imperială (sau adunarea oficială a reprezentanţilor imperiului), convocată la Worms în luna ianuarie a aceluiaşi an, marcase prima vizită a lui Carol al V-lea în ţinuturile Germaniei.

Luther era convocat pentru a retracta tot ce scrisese. De asemenea, i se ceruse să-şi mărturisească public erorile în ceea ce scrisese despre Evanghelie, despre natura bisericii şi despre starea prezentă a creştinătăţii.

Marele reformator a zguduit biserica medievală din temelii cu adevărul fundamental că Scriptura este deasupra bisericii și că ar trebui lăsată să se interpreteze singură (Sola Scriptura).

Cuvintele lui Luther înaintea Dietei din Worms oferă o imagine a perspectivei lui asupra Scripturii. Pentru Luther, nimic nu se putea situa deasupra „Cuvântului divin”. Conştiinţa lui era legată de „lanţurile Scripturii”. De aceea Luther a cerut ca autorităţile să-i judece lucrările pe baza mărturiei Scripturii şi a „Cuvântului divin”, preferând să-și piardă viaţa decât să renunţe la Cuvântul lui Dumnezeu. Hermeneutica lui Luther nu a acceptat nimic altceva în locul Cuvântului vorbit sau scris.

Concepţii multiple despre Scriptură

Luther a declarat că „Dumnezeu şi Scriptura sunt două lucruri diferite, Creator şi creatură”. Pentru el, Scriptura nu însemna o colecţie de adevăruri obiective, ci, asemenea stâncii pe care Moise a lovit-o în pustie pentru a-i ajuta pe oamenii însetaţi, Biblia reprezenta mijlocul de a ajunge la Hristos cu toiagul credinţei. Avem de-a face la Luther cu o perspectivă funcţională asupra Scripturii: un mijloc de a ajunge la Hristos sau „Cuvântul străin/ extraterestru”, aşa cum dorea Luther să îl numească. Această perspectivă a sa izvora din lupta de a-L găsi pe Hristos, un demers în care încerca să meargă dincolo de cuvinte pentru a atinge Cuvântul.

Pentru fostul călugăr, Cuvântul lui Dumnezeu avea mai multe semnificaţii, în funcţie de context. Luther considera că avem Cuvântul oral, pe care Dumnezeu l-a rostit de-a lungul istoriei în dialogul cu poporul Său, în ambele testamente, considerat „forma de bază a Cuvântului lui Dumnezeu”. Apoi avem faptele răscumpărătoare ale lui Dumnezeu de-a lungul aceleiași istorii – Cuvântul lui Dumnezeu a vorbit mai clar prin crucificarea şi învierea lui Hristos, credea Luther.

Contribuţia la hermeneutică

Marele reformator a zguduit biserica medievală din temelii cu adevărul fundamental că Scriptura este deasupra bisericii și că ar trebui lăsată să se interpreteze singură (Sola Scriptura). Accentul său pe faptul că Biblia este singurul ei interpret a pus capăt unei lungi istorii de dependenţă de tradiţia umană. Luther a fost primul cercetător însemnat care a provocat în mod radical arestarea Scripturii de către Biserica Catolică și hermeneutica tradiţiei.

În efortul său de a restaura importanţa Bibliei, Luther s-a luptat, pe de o parte, cu biserica papală, iar, pe de altă parte, cu Entuziaștii, un grup extremist de reformatori conduşi de Thomas Münzer, care credeau că Duhul Sfânt le vorbește direct.

Luther credea cu fermitate că Duhul vorbește prin Cuvânt, iar faptul că a păstrat unitatea Duhului și a Cuvântului a constituit o apărare puternică împotriva extremismului Entuziaștilor. Poziţia sa a devenit o poziţie hermeneutică importantă în secolele care au urmat – nimeni nu poate înţelege Cuvântul fără Duhul Sfânt. Duhul Sfânt lucrează prin Cuvânt (scris sau vorbit) pentru a-l face eficient în viaţa primitorului. Aceasta este „mărturia Duhului Sfânt” dinăuntru.

Afirmând că raţiunea umană a fost afectată de cădere, Luther a trecut dincolo de Toma d’Aquino și credinţa acestuia în raţiunea naturală. Luther înţelegea adevărata raţiune ca pe un dar de la Dumnezeu, un dar al Duhului Sfânt care vine prin Cuvânt și a cărei exercitare corectă este dependentă de Duhul Sfânt. Principiile hermeneutice Scriptura interpretează (Sola Scriptura) şi Duhul interpretează Scripturile au constituit armele prin care Luther a înfruntat Biserica Catolică şi pe Entuziaști. Aceste două principii hermeneutice sunt indisolubil legate în teologia lui. De aceea Luther a tras concluzia că atât Roma, cât şi Entuziaștii se aflau în eroare – ambele categorii subordonau Scriptura unei legi străine.

Articol scris de Marius Mitrache pentru Revista Semnele Timpului nr. 12/2016.

 

Reforma – succes sau tragedie?

Nici Luther și nici Calvin nu s-au văzut ca reformatori și schismatici. Ambii au luptat pentru ceea ce credeau că este simpla ortodoxie a bisericii primare, pe când curente ca luteranismul și calvinismul sugerau noi școli de gândire. Calvin era atât de deranjat de ideea calvinismului, încât a cerut să fie îngropat într-un mormânt nemarcat dintr-un cimitir comun.

Înainte de moartea celor doi, ambii se arătaseră nemulţumiţi de evoluţia reformei, care nu se întrevedea deloc a fi un succes, cel puţin nu în sensul originar, pe care cei doi îl aveau în vedere. Lucrările lor, dar mai ales ale lui Luther, s-au suprapus cu dorinţa disperată a europenilor, în special a germanilor, de a scăpa de sub jugul Romei. Ca și în cazul lui Iisus, acţiunea lor a căpătat extrem de rapid dimensiune politică și socială neavenită, de care Luther și Clavin au încercat să se distanţeze. De multe ori, teologia lor era redusă la pamflete și sloganuri care adunau adepţi care nici măcar nu le citiseră lucrările la cauze tot mai variate.

Reformatori au ieșit ca ciupercile după ploaie, împletind părţi din lucrările lor cu idei și doctrine personale. Rapid, reforma s-a scindat în multiple reforme mai mici, fiecare grup religios, politic sau social urmărindu-și propriul scop. Haosul care s-a instalat în Europa a făcut ca marile idei ale reformei să prindă rădăcini, Roma nefiind la început capabilă să facă faţă unei probleme cu multiple capete, însă curând lipsa de unitate între bisericile reformate a dus la succesul iezuiţilor și a Contrareformei în multe ţări europene.

Ce spera Luther era să vadă roadele proclamării doctrinei mântuirii prin credinţă, adică să vadă că oamenii Îl îmbrăţișează pe Dumnezeu și își găsesc pacea în El, să vadă vieţi schimbate de dragostea Sa și biserici complet dedicate acestei glorii regăsite. În ultimii ani de viaţă, Luther a călătorit în diverse regiuni ale Germaniei în vizite la biserici, iar experienţa l-a descumpănit, fiindcă nu a găsit nici pe departe semnele progresului spiritual la care se aștepta.

Deziluzia trăită transpare și în ultimele sale scrieri. E posibil ca Luther să fi murit cu convingerea că reforma nu avea să fie un succes. Calvin cu siguranţă a murit cu această frică în inimă, recunoscând în 1564 că revenirea în scenă a catolicismului papal, revigorat de Conciliul din Trent și pus pe distrugerea protestantismului, avea deja un impact simţitor. De pe patul de moarte, Calvin își dădea seama că părăsește reforma când aceasta încă nu era bine fundamentată și îi era teamă că genevezii, și nu numai, se vor întoarce curând la catolicism.

Chiar și din perspectiva zilelor noastre, Reforma poate fi ușor văzută deopotrivă ca un succes și ca o tragedie. Pe de o parte, a redescoperit și a promovat mesajele apostolice, ascunse sub multe straturi de ritualuri și doctrine false, pe de altă parte, tot ea e-a acoperit cu multiplele certuri și diviziuni între noile biserici protestante.

Aceste diviziuni s-au înmulţit și mai mult de-a lungul timpului, până în prezent, dar moștenitorii părinţilor protestanţi nu au uitat cum să proclame mesajele creștine fundamentale și acestea încă au ecou puternic inclusiv în societatea secularizată de astăzi. Pentru această mare realizare, dar și pentru toate celelalte avantaje pe care Reforma le-a adus societăţii, precum promovarea educaţiei și ridicarea din sărăcie prin împuternicirea omului de rând să gândească liber și critic, marii reformatori, în frunte cu Calvin și Luther, au rămas în istoria creștinismului, în special în spaţiile lor de activitate, ca mari profesori ai unui nou tip de raportare în lume și adevăraţi eroi , care efectiv au schimbat lumea.

Articol scris de Eliza Vlădescu pentru Revista Semnele Timpului nr. 12/2016.   După absolvirea Facultății de Comunicare și PR din cadrul SNSPA, Eliza Vlădescu a dat televiziunea pentru presa scrisă și de mai bine de 6 ani nu s-a uitat înapoi. Eliza face parte din echipa permanentă de redactori a revistei Semnele timpului.

 

 

 

 

Jean Calvin, un disciplinator introvertit

Martin Luther și Jean Calvin nu ar fi putut fi mai diferiţi nici dacă ar fi încercat. „Un teolog timid”, după cum se descria singur, Calvin era un introvertit cu probleme de sănătate, care cel mai probabil ar fi preferat compania cărţilor decât pe cea a soţilor Luther.

Dacă Luther era neglijent și nesăbuit în conversaţii, Calvin era stăpân pe sine și politicos (de cele mai multe ori). Ambii au scris în cantităţi enorme, dar, în timp ce Luther scria la „foc automat”, Calvin își revizuia și rafina lucrările pentru a le aduce la perfecţiune. Lucrurile pentru care sunt admiraţi astăzi reflectă aceste diferenţe de personalitate. Ambii sunt recunoscuţi pentru intelectul lor, însă Luther a rămas în istorie mai degrabă ca un om de acţiune, care, vrând-nevrând, a împins bolovanul protestant la vale, pe când Calvin este cunoscut ca un mare intelectual și exeget biblic, care a produs lucrări complete de sistematizare a adevărului biblic și de organizare internă a bisericii protestante, de mare folos pentru timpul respectiv. Cu toate acestea, cei doi mari piloni ai Reformei protestante se aseamănă în faptul că aveau un temperament care înfricoșa, doar că Luther avea foc în ochi, pe când Calvin avea gheaţă.

Fiind doar un „teolog timid”, Calvin a rămas în istorie cu mai puţine aspecte problematice decât Luther, dar nu mai puţin grave. În general, Calvin este ori acuzat de aroganţă, intoleranţă, tiranie spirituală și persecuţie, de către cei care nu sunt de acord cu ce a făcut, ori este admirat pentru integritate, fermitate, putere de decizie și de necompromitere în avansarea cauzei protestante, de către cei care sunt de acord cu ce a făcut. Ca reformator al Genevei, Calvin a pus condiţii pentru participarea la Cina Domnului, a căror respectare avea să fie verificată prin înfiinţarea unui comitet laic de disciplinare și monitorizare a societăţii. Dacă cineva lipsea de la predică, de la orele de catehism, de la Cină sau pur și simplu era pârât pentru un comportament domestic, comercial sau public nepotrivit, trebuia să dea explicaţii în faţa comitetului (din care Calvin nu făcea parte).

Admonestările puteau fi verbale sau fizice, în sensul unei pedepse umilitoare publice, precum statul la colţ. În unele cazuri domestice, familiei i se atribuia un fel de „asistent social” care să investigheze situaţia și să verifice dacă sugestiile comitetului au fost aplicate. Comitetul avea puterea și să trimită persoana în cauză la tribunalul secular și putea da decrete de excomunicare. O persoană care se afla în vreun tip de conflict deschis nu putea participa la Cină, pentru că aceasta ar fi fost o rușine în noua societate geneveză protestantă a vremii.

În lucrarea sa Învăţătura religiei creștine, Calvin sublinia că disciplina impusă de biserică, inclusiv puterea de a excomunica și a reconcilia, era esenţială pentru unitatea comunităţilor creștine. Pentru el, disciplina, alături de predicarea doctrinei și de Cina Domnului, era marca unei biserici creștine adevărate.

Iar administrarea disciplinei nu trebuia în primul rând să pedepsească, ci să provoace rușine pentru păcate și dorinţa de a fi iertat. Admonestările sau pedepsele trebuiau să fie pe măsura faptei comise și urmăreau ca cel vinovat mai degrabă să poată să se bucure de iertare și împăcare cu Dumnezeu și cu comunitatea decât să fie trist că a fost corectat. Aceste comitete funcţionau deci ca instrumente de control care să identifice și să reformeze comportamentele ce ameninţau stabilitatea unei comunităţi creștine: de la jocuri de noroc, la băutură, vestimentaţie indecentă și violenţă. Unii autori susţin că în Geneva situaţia ajunsese până acolo încât și anumite nume proprii erau interzise și că cetăţenii nu prea îl mai suportau pe „ayatolahul Calvin”. Alţii spun că această percepţie este exagerată și că aceia care se opuneau acestui tip de autoritate erau în minoritate.

În final, disciplina religioasă a rămas parte din moștenirea lui Calvin și a fost implementată și în alte părţi ale Europei, împreună cu reforma.

Un alt eveniment însă i-a dus și mai departe faima de disciplinator și persecutor. Miguel Servet, sau Michael Servetus, era un protestant spaniol radical care credea că Trinitatea este o învăţătură coruptă care doar complică religia, iar fără ea creștinii, evreii și arabii s-ar putea uni într-o singură credinţă. Catolicii și protestanţii deopotrivă erau îngroziţi de o asemenea perspectivă. Catolicii au apucat să îl condamne primii pentru erezie, în Viena. Servet a reușit să fugă și a ajuns la Geneva, unde Calvin era pastor. Se întâmpla în anul 1553, când Geneva era acuzată de Europa catolică că devenise un rai pentru eretici, iar autorităţile orașului se temeau că, dacă îl tolerează pe Servet, vor arăta doar că Roma are dreptate. Prin urmare, au apelat la „teologul de serviciu”, Calvin, să acţioneze ca procuror în acest caz. În final, Servet a fost ars pe rug. Trebuie menţionat însă că aceasta a fost pedeapsa dată de curte după ce Calvin ceruse o moarte mai rapidă pentru eretic. Calvin însuși aprobase și recomandase că Servet să fie executat și s-a declarat responsabil pentru această „tranzacţie”.

Pentru context, trebuie adăugat că până și unii dintre cei mai moderaţi reformatori ai vremii, Melanchthon și Bullinger, aprobaseră în mod public ce s-a întâmplat la Geneva. Ceea ce nu vorbește decât despre realitatea acelor vremuri, în care moartea era văzută ca pedeapsa potrivită pentru erezie în ambele tabere, iar persecuţia era ceva de așteptat. Și Luther, și Calvin au trăit asumat cu această sabie deasupra capului, după cum este menţionat în scrierile lor.

În vremurile moderne, cine îi ia apărarea lui Calvin în cazul Servet trebuie să ia apărarea ideii de a omorî oameni pentru convingerile lor religioase, adică apărarea celor care astăzi se cheamă teroriști. Însă a-i lua apărarea lui Calvin nu este totuna cu a înţelege o realitate istorică, și anume că toţi reformatorii erau, într-o măsură sau alta, tributari vremurilor în care trăiau și societăţilor din care făceau parte. Este natural să ne întrebăm cum de au avut acces la o lumină spirituală atât de mare și atât de mică în același timp, astfel încât să reformeze religia păstrând unele dintre cele mai grave erori ale ei. Nu putem decât să concluzionăm împreună cu Jacques le Goff, istoric francez specialist în Evul Mediu, că „mentalitatea este, fără îndoială, ceea ce se schimbă cel mai încet în societăţi și în civilizaţii – dar, în ciuda unor rezistenţe, a unor întârzieri și decalaje, ea este silită să urmeze, să se adapteze transformărilor din infrastructură”.

Articol scris de Eliza Vlădescu pentru Revista Semnele Timpului nr. 12/2016.   După absolvirea Facultății de Comunicare și PR din cadrul SNSPA, Eliza Vlădescu a dat televiziunea pentru presa scrisă și de mai bine de 6 ani nu s-a uitat înapoi. Eliza face parte din echipa permanentă de redactori a revistei Semnele timpului.

 

 

Martin Luther, fan al bowlingului și apărător al Sola Fide

Cel mai cunoscut personaj al Reformei protestante nu trebuia să fie un reformator, ci un avocat care iubea râsul, muzica și prietenii. Imaginile care ne-au rămas cu Luther – ras în cap, slab și tras la faţă, îmbrăcat în straie de călugăr – îl prezintă așa cum era el după ce a hotărât să se lase de avocatură și să se călugărească, în urma unui accident în care ar fi putut să își piardă viaţa. Luther devenise preocupat, ca să nu spunem obsedat, de iertarea păcatelor, însă viaţa monahală extrem de strictă nu l-a ajutat decât să-și piardă pofta de mâncare și de viaţă, dar nu și păcate. Înţelegerea sa pe subiect s-a dezvoltat după ce a urmat și studii de teologie la Universitatea din Wittenberg, unde a devenit și profesor, predând din Psalmi, Romani, Galateni și Evrei. De multe ori ni-l imaginăm pe Luther bătând furios în cuie cele 95 de teze pe ușa bisericii pe care avea să o admonesteze pentru folosirea indulgenţelor, dând astfel startul Reformei protestante. De fapt, era ceva obișnuit ca anunţurile să fie puse pe ușa bisericii. Anunţul său nu era nici măcar scris cu gândul răspândirii, dovadă că era scris în latină.

Cele 95 de teze nu au fost un manifest pentru reformă, ci o sumă de idei lansate pentru a fi dezbătute în mediul catolic academic. Scopul lor era să apere imaginea bisericii și a papei de acei preoţi care umblau pe străzi anunţând că sufletele părăsesc purgatoriul în secunda în care se aude sunetul monezilor pe fundul cănii de metal. Luther era un bun catolic care nu avea niciun gând de reformă. „Dumnezeu m-a băgat în treaba asta împotriva voinţei și cunoștinţelor mele”, avea să zică mai târziu. Luther nu putea să recunoască atunci profunzimea și implicaţiile acţiunii sale și aveau să treacă mai mulţi ani până la clarificarea în mintea sa a conceptelor Sola Scriptura și Sola Fide, o nouă imagine a credinţei prin filtrul căreia trebuia să reexamineze tot ce știa și fusese învăţat. Reforma conștientă a început așadar mai târziu decât se crede și a fost mai degrabă definită de un proces de încercare și eroare, decât de acurateţea teologică de care ne bucurăm azi.

Există multe lucruri de admirat la istoria, caracterul și mai ales la mintea lui Luther și nu sunt puţini cei convinși că a fost ales în mod divin ca un „vas” prin care adevărurile biblice să fie recuperate pentru a aduce din nou lumină în lume. În același timp, există destule aspecte în caracterul și în modul său de gândire care au înarmat retorica dușmanilor săi, au îngreunat procesul reformei și astăzi nu pot fi acceptate decât ca erori. Deși a trecut printr-un stil de viaţă monahal, acesta nu l-a ajutat să fie mai temperat. Din nou, trebuie precizat că vorbim despre o personalitate extrovertită. Luther nu credea în celibatul preoţesc, așa că s-a căsătorit, iar împreună cu soţia sa fabrica bere, pe care o consuma, nu mereu temperat, la mesele de seară, cu cei care veneau să discute despre Biblie. Umorul era în continuare parte din viaţa sa de zi cu zi, așa cum reiese din corespondenţa pe care o ţinea cu soţia când pleca de acasă, iar parte din timpul liber și-l petrecea la pista de bowling din grădină, după cele trei ore pe care le petrecea zilnic în rugăciune. Iată un om care se bucura de viaţă! Temperamentul său îl făcea însă să exagereze în conversaţii și în scris, un lucru apreciat de către cei care au scos declaraţiile sale din context și le-au combinat astfel încât să producă o impresie destul de proastă. Însă ce a rămas și mai notoriu în istorie este judecata aspră și acceptarea violenţei ca metodă de reprimare a comportamentelor considerate de el neavenite. În 1542, în lucrarea Despre evrei și minciunile lor, Luther face un set de recomandări notorii. Deși condamna actele personale de răzbunare ale credincioșilor, argumenta că legile antiblasfemie din acea vreme trebuiau aplicate și la evrei, scoţând astfel religia lor în afara legii. Prin urmare, sinagogile trebuiau distruse, iar blasfematorii – alungaţi. „Unei audienţe moderne îi este greu să nu citească rasismul printre rânduri, dar îi este greu și să înţeleagă că, la acea vreme, acelea erau măsurile standard aplicate în cazul ereticilor.

Luther voia ca puterile statului să fie folosite pentru susţinerea creștinismului. Și, chiar dacă sunt odioase, recomandările sale au fost făcute nu în lipsa unui interes spiritual”, explică Michael Reeves, doctor în teologie la King’s College, Londra. Însă tocmai faptul că exista și un interes spiritual este un factor agravant pentru modul în care gândea, spun alţii. Impresia negativă se accentuează atunci când luăm în calcul și recomandările lui Luther cu ocazia Războiului Ţărănesc german, din anii 1524-1526. Mulţi ţărani au văzut în Luther un aliat al lor, în special după ce a publicat, în 1520, Despre libertatea unui creștin, în care argumenta că un creștin nu este sclavul nimănui, ci slujitorul tuturor. Formula a rezonat cu ţăranii asupriţi de la acea vreme, care susţinuţi de unii lideri clericali protestanţi s-au răsculat împotriva aristocraţiei. Într-o declaraţie din 1525, ţăranii își argumentau cauza cu ajutorul Bibliei și al dreptăţii divine, ceea ce părea să indice că cel puţin unii dintre capii răscoalei îl citiseră pe Luther și făcuseră anumite conexiuni. Luther a dat un răspuns prin care respingea clar orice asociere între învăţăturile sale și cauza ţăranilor și a repudiat ideile răsculaţilor de folosire a forţei pentru a atinge scopuri biblice. În final însă, a ajuns să le ceară autorităţilor să apeleze tocmai la forţă pentru a înăbuși revolta, ceea ce s-a și întâmplat. Circa 100.000 de ţărani au murit în acele revolte.

În general, Luther a fost excesiv de protector cu interpretările sale biblice. Acest fapt l-a făcut să fie închis la alte păreri, să ţină cu încăpăţânare de unele convingeri eronate. Această inflexibilitate, dublată de o doză prea mare de încredere în sine și triplată de teama ca doctrina mântuirii prin credinţă să nu fie cumva distorsionată, a rezultat în izolare și în relaţii deficitare cu ceilalţi reformatori ai vremii, în special cu discipolii lui Erasmus, care aveau o abordare mai umanistă asupra religiei. Orice fel de deviaţii, în pasul reformei, în strategia de introducere a schimbărilor în biserică ori în adevărurile biblice descoperite de el, nu aveau să fie tolerate. „Gândirea lui Luther era evident vitală și dinamică, născută din experienţa unei relaţii cu Dumnezeu. Dar și alţi reformatori trăiseră experienţe care le-au schimbat gândirea, în feluri care nu mai coincideau cu preferinţele și predilecţiile lui Luther. Iar aceasta a dus la conflict”, explică profesorul de istorie James Payton. Notorii sunt discuţiile cu Zwingli și, ulterior, Calvin, pe care Luther le-a avut pe ceea ce rămâne una dintre erorile sale cele mai grave, și anume credinţa în doctrina transsubstanţierii, învăţătura catolică conform căreia pâinea şi vinul se transformă cu adevărat în trupul şi sângele lui Iisus Hristos, printr-un miracol euharistic, fără să își schimbe forma sau gustul, bineînţeles. Luther era absolut îngrozit de ideea că alţi reformatori credeau și promovau ideea că Cina Domnului este doar un simbol prin care se comemorează sacrificiului Lui și prin care credincioșii se declară membri din corpul Său, adică al bisericii.

Pentru Luther, aceasta însemna automat că Cina Domnului nu mai este despre harul divin, ci despre ceva ce face omul, deci mântuirea prin credinţă era automat înlocuită de mântuirea prin fapte în mintea celui care venea să participe la Cină și care putea pleca acasă crezând că va fi mântuit pentru asta. Astfel cei mai mari reformatori nu au putut face corp comun pentru a oferi unitate mișcării, iar rezistenţa lui Luther i-a făcut pe mulţi de-a lungul timpului să îl batjocorească pentru reminescenţele papale care se găseau în doctrinele sale și care discreditau cauza reformei. „Controversele pe acest subiect au ocupat mult timp și atenţie, care ar fi fost mai bine investite în lupta împotriva dușmanului comun; au produs o separare profundă și sentimente de alienare printre ei (reformatori, n.r.) (…) și, în această controversă, Luther era în dezavantaj atât în ce privește caracterul moral al spiritului în care se manifesta, cât și în acurateţea doctrinei pe care o susţinea” , explica William Cunningham, unul dintre cei mai cunoscuţi teologi ai secolului al XIX-lea.

Articol scris de Eliza Vlădescu pentru Revista Semnele Timpului nr. 12/2016.   După absolvirea Facultății de Comunicare și PR din cadrul SNSPA, Eliza Vlădescu a dat televiziunea pentru presa scrisă și de mai bine de 6 ani nu s-a uitat înapoi. Eliza face parte din echipa permanentă de redactori a revistei Semnele timpului.

 

 

 

Luther și Calvin. Între dorinţe și realizări

Acum 500 de ani, o mână de oameni au schimbat felul în care fusese înţeles și practicat creștinismul timp de mai bine de un mileniu. Am putea încerca să ne imaginăm cum s-ar putea întâmpla acest lucru azi, dar nu am ajunge niciunde. Dacă revoluţiile ar putea fi anticipate, nu ar mai fi revoluţii. Iar oameni precum Martin Luther și Jean Calvin au fost revoluţionari în întreprinderea lor. Dar au fost ei eroi sau antieroi?

În mod inevitabil, reformatorii care au criticat Biserica Catolică a secolului al XVI-lea pentru corupţie și abuz de putere, în același timp redându-le oamenilor de rând libertatea de a crede în Dumnezeu și de a relaţiona cu El ca în biserica primară, sunt bărbaţi care împlinesc simultan ambele roluri, în funcţie de cei pe care îi întrebi. Încă de pe vremea lor și până în prezent au existat persoane care i-au lăudat și au crezut în munca lor și persoane care nu au putut să vadă decât scindarea bisericii și războaiele religioase care i-au urmat.

În prezent, atitudinea faţă de reformatori pare să fie în general pozitivă, chiar și în mediul catolic liberal, după reluarea dialogului teologic dintre catolici și luterani din anii 1960, după Conciliul Vatican II, și poate în special după ce papa Francisc le-a cerut în mod public scuze protestanţilor pentru persecuţiile din acel timp. În trecut, Francisc îl și lăudase pe Luther – excomunicat de Biserica Catolică – pentru puterea de a lupta împotriva corupţiei și a lăcomiei bisericii din acea vreme, în același timp trăgând semnale de alarmă pentru biserica pe care o conduce azi.

Textele care s-au scris de-a lungul vremii despre reformatori au urmat în mare aceeași dihotomie, plecând de la interpretări ale acelorași texte lăsate de reformatori, ale corespondenţei dintre ei și ale impresiilor martorilor vremii. Atât de multă cerneală a scurs pe acest subiect, încât astăzi efortul e mai degrabă îndreptat spre spargerea miturilor care s-au creat cu privire la reformatori în ultimii 500 de ani. Din nefericire, nici aceste eforturi nu reușesc să păstreze întotdeauna o linie de echilibru între ce a fost bun și ce a fost rău în viaţa reformatorilor, ci acţionează într-o oarecare măsură tot ca avocaţi ai apărării sau ca procurori. Este însă un efort considerabil și cu un rezultat de înţeles, date fiind poziţiile extreme ale izvoarelor istorice.

Probleme s-au născut nu doar din disputele teologice, cât și din incongruenţele dintre creștinismul hristocentric al reformatorilor și anumite atitudini, comportamente și moduri de a gândi ale lor care nu au fost mereu cele de așteptat.

Articol scris de Eliza Vlădescu pentru Revista Semnele Timpului nr. 12/2016.   După absolvirea Facultății de Comunicare și PR din cadrul SNSPA, Eliza Vlădescu a dat televiziunea pentru presa scrisă și de mai bine de 6 ani nu s-a uitat înapoi. Eliza face parte din echipa permanentă de redactori a revistei Semnele timpului.

 

Reforma încăpăţânaţilor

Reformatorii au pătruns în acest cadru nu cu noi abordări teologice ori cu adevăruri neexplorate niciodată până atunci, ci cu răspunsuri la căutarea după adevăr a creștinului obișnuit. De aceea, atunci când unii sau toţi reformatorii s-au opus doctrinei purgatoriului, judecăţii particulare, cultului Fecioarei Maria, când au contestat rolul de intermediar al sfinţilor și realitatea transsubstanţierii, dar și când au negat autoritatea papei, lucrarea reformatorilor a fost privită, de cei care au primit-o, mai degrabă ca o simplificare a mesajului creștinismului. Ca o purificare de toate adaosurile istorice și de reinterpretările deformate ce denaturau acel creștinism care putea vorbi direct inimii credinciosului.

Sigur că acest rezumat nu este unul consensual. Catolicul Kirsch acuză „forţele civile, alimentate și exacerbate de mai multe elemente ale noii ordini, în multe părţi din Europa, [din cauza cărora] au început să apară condiţii politice și sociale care au împiedicat activităţile reformatoare libere ale bisericii și care i-au favorizat pe cei insolenţi și lipsiţi de scrupule, care au profitat de o oportunitate unică pentru a dezlănţui forţele ereziei și schismei, atât de mult timp ţinute în frâu de acţiunea armonioasă a autorităţilor eclesiastice și civile.” Însă istoria ţine să contrazică cel puţin descrierile care cuprind referiri la armonie.

După încheierea Marii Schisme, Biserica Catolică a trecut printr-un veritabil vid de autoritate, provocat de un surplus de papi. Mai exact, pentru o perioadă de câteva decenii (1378-1415), creștinismul occidental experimenta o papalitate dublă și rivală, cu un papă la Roma și unul la Avignon disputându-și legitimitatea. Conflictul potenţat de corupţia fără perdea a aruncat papalitatea în dizgraţie, generând ceea ce istoria a înregistrat aseptic drept „sentiment anticlerical”. Dacă credincioșii și clerul se dispreţuiau reciproc, acest dispreţ era unul pasiv. Împotriva reformatorilor însă, clerul nutrea un dispreţ activ, surprins de Max Weber în Etica protestantă și spiritul capitalismului prin formularea unei reguli părtinitoare: „Să fie pedepsiţi ereticii, dar să fim indulgenţi cu păcătoșii.” Clerul era corupt, iar acesta era un păcat. Reformatorii forţau o schimbare însă, iar aceasta era o erezie. Biserica Catolică nu putea accepta reforma dinspre protestanţi așa cum a integrat apelurile interne la „reformare a capului și a membrilor” (reformatio in capite et in membris), pentru că, spre deosebire de acestea din urmă, reforma lui Luther și a celor ca el contesta sursele de autoritate ale Bisericii Catolice.

Atunci când au ridicat Scriptura drept unică autoritate, protestanţii au dat la o parte filosofii, elita catolică, papii și preoţii, iar când au pus Scriptura în mâinile credincioșilor, au eliminat orice intermediere eclesiastică între om și Dumnezeu. Biserica nu putea tolera o astfel de perspectivă, pentru că aceasta îi submina edificiul de putere civilă. Dorinţa liderilor bisericești după putere eclesiastică avea drept scop real influenţa politică și asigurarea buzunarului propriu. Totuși, o consecinţă neanticipată a eliminării puterii eclesiastice din ecuaţia conștiinţei creștinului de acum protestant a fost, cum spunea Weber, „înlocuirea formei anterioare de control cu alta nouă. A însemnat repudierea unui control foarte lax, pe vremea aceea greu de perceput în practică și în cele mai multe cazuri doar formal, în favoarea unei reglementări a totalităţii comportamentelor, care, pătrunzând în toate sectoarele vieţii private și publice, era infinit mai împovărătoare și aplicată făţiș.”

A meritat preţul? Faptul că recunoaștem că, pentru restaurarea demnităţii de conștiinţă și pentru eliberarea accesului la educaţie religioasă, a fost nevoie de un preţ, pe care l-au plătit deopotrivă credincioșii, dar și reformatorii, este în sine un argument că Reforma protestantă nu a decurs firesc, natural, din circumstanţele sociale, religioase, politice și culturale în care s-a născut. Chiar dacă am putea simplifica întreg contextul istoric al Reformei până l-am reduce la un complex exhaustiv de cauze și efecte, tot am fi nevoiţi să ne oprim în faţa liberului-arbitru al personajelor-cheie din întreaga schemă. Cu cât admitem că aceste personaje sunt mai multe (nu doar Luther, ci și mulţi alţi reformatori), cu atât realizăm în câte alte puncte ar fi putut ceda cusătura reformată. Iar dacă ne-am concentra pe varianta reducţionistă, punând întregul merit pe umerii lui Luther (deși de ce am face una ca asta?), am fi nevoiţi să recunoaștem că o simplă retractare ar fi putut demola întreg eșafodajul protestant. Cu siguranţă, cuvintele lui Luther „aici stau și nu pot face altfel” nu erau o constatare resemnată a determinismului divin. Ele au fost o alegere. Prin urmare putem spune că reforma, deși profund necesară, a fost departe de a decurge cu necesitate.

[1]Margaret Drabble, Margery Kempe, The Oxford Companion to English Literature, Oxford University Press, New York, 1998.

[2]Julian of Norwich, Revelations of Love, Bantam Doubleday Dell Publishing Group, Inc., New York, 1996.

[3]Michael Reeves, The Unquenchable Flame, B&H Publishing, Nashville, Tennesse, 2010.

[4]Diana Webb, Medieval European Pilgrimage, Palgrave Macmillan, 2002.

[5]Herbert Spencer, Individul împotriva statului, Editura Timpului, Iași, 1996.

[6]„Michael Reeves, op. cit. ”.

[7]Hans J. Hillerbrand, Protestant Reformation, Harper Perennial, New York, 2009.

[8]Payton Jr. Payton Jr., Getting the Reformation Wrong: Correcting Some Misunderstandings, InterVarsity Press, 2010.

[9]Max Weber, Etica protestantă și spiritul capitalismului, Antet, București, 2003.

[10]„Ibidem.”

[11]„Ștergerea graniţelor dintre sacru și profan în viaţa credincioșilor este contabilizată de unii sociologi ai religiei drept cauză primară a curentului de secularizare prezent în Vestul contemporan al Europei.”

[12]„Mulţi dintre ei nu doar repudiaţi, ci transformaţi în martiri. ”.

Articol scris de Alina Kartman redactor Semnele Timpului pentru Revista Semnele Timpului nr. 12/2016. Are peste 9 ani de experiență în presa online din România și, atunci când nu scrie pentru ST, îmbină jurnalismul cu videografia și copywriting-ul la studioul KiteMedia.

 

 

Dacă Evul Mediu ne-ar da share location…

Cele mai notorii coordonate ale religiei Evului Mediu sunt indulgenţele, pe care preoţii le vindeau credincioșilor, și licenţele spirituale, pe care le revendicau gratuit pentru ei înșiși. Însă, în timp ce e drept că, potrivit raportului istoric, Martin Luther și-a cristalizat indignarea teologică din cele 95 de teze după ce l-a întâlnit pe infamul călugăr Johann Tetzel (un abil vânzător de indulgenţe), la fel de corect este și că în fundalul Reformei s-au întrepătruns numeroși alţi factori, de diferite naturi.

În Evul Mediu, spunea Nae Ionescu în „Cuvântul introductiv” la Individul împotriva statului, de Herbert Spencer, „viaţa se scurgea în comunitate și prin comunitate.” Individul sau personalitatea umană lipsea din ecuaţie. „Nu lipsa individualităţilor – ci lipsa conștiinţei individualităţii caracterizează deci veacul de mijloc. (…) Între om și Dumnezeu, stătea biserica”, spunea el, transmiţând astfel că omul nu putea fi mântuit în afara bisericii și că biserica era cea care legitima individul sau care oferea legitimitate unui adevăr. Fără comunitate, individul nu avea nicio semnificaţie și nicio valoare.

Tradiţia, colectivismul și ierarhia erau nu doar nuclee ale moralităţii societăţii medievale, ci și baza autorităţii bisericii din acea epocă. Însă acest raport de forţe a început să se schimbe pe măsură ce tot mai mulţi oameni lăsau satul pentru oraș. La oraș, printre alte avantaje, s-au resimţit efectele unui acces mai facil la educaţie, iar medievalii care au beneficiat de aportul de cultură inaccesibil celor de la ţară au devenit tot mai receptivi la ideile noi și mai predispuși să își modeleze o identitate individuală. Însă orașele, care la început păreau cămine ale oportunităţii, s-au transformat brusc în incubatoare ale groazei, după ce „moartea neagră” a decimat generaţii întregi de europeni.

Marea Ciumă a ucis, în timp record, majorităţi uriașe de orășeni. Pornită la jumătatea secolului al XIV-lea, în Florenţa, unde a fost adusă de șobolanii plimbaţi pe corăbiile care legau Orientul Îndepărtat de Europa, ciuma a exterminat între 45 și 75% din populaţia cetăţii italiene, în primele șase luni. În Veneţia, 60% dintre locuitori au murit în primele opt luni. Oamenii erau lipsiţi de apărare în faţa unei ameninţări despre care medicii nu aveau suficiente cunoștinţe și împotriva căreia nu aveau nicio armă. Mușcăturile de purici și păduchii erau la ordinea zilei, așa că mulţi nu au distins mușcăturile de șobolani de bubele lor obișnuite. Însă după o astfel de mușcătură, infecţia se incuba în doar câteva zile (între două și șase), bolnavul suferea hemoragii subcutanate, care se umflau, formau cheaguri de sânge și duceau la necroză celulară. Celulele moarte otrăveau apoi sistemul nervos, ceea ce arunca omul într-o agonie insuportabilă, care culmina cu decesul. Medievalii erau obișnuiţi cu morţile infantile, cu decesele mamelor la naștere, cu accidentele de muncă și nu nutreau speranţe deșarte cu privire la abilităţile doctorilor, ale căror tratamente se dovedeau adesea precare în faţa infecţiilor și febrelor care făceau ravagii. Însă ciuma i-a năucit, fără avertizare, și doar extrem de puţini au scăpat neatinși. Supravieţuitorii au fost traumatizaţi de sinistrul experienţei, asimilând și mai mult moartea ca pe o realitate a vieţii. Unii istorici remarcă posibilitatea ca mulţi să fi devenit sensibil interesaţi de mântuirea din păcat și de viaţa de apoi tocmai ca urmare a faptului că au întâlnit atât de aproape moartea.

De altfel efervescenţa religioasă a epocii nu are concurenţă. „Niciodată nu fuseseră plătite mai multe slujbe pentru morţi, niciodată nu fuseseră ridicate mai multe biserici și niciodată nu fuseseră întreprinse mai multe pelerinaje”ca în perioada aceea, scrie Michael Reeves în The Unquenchable Flame (Nepotolita flacără). „Literatura devoţională – la fel de diversă în conţinut cum este și astăzi – era extrem de populară printre cei care știau să citească.” În virtutea educaţiei lor colectiviste, medievalii se îndreptau tremurător spre biserică sperând ca, dinspre ea, să vină răspunsurile și nădejdea de care aveau nevoie. Unii dintre ei vedeau cum preoţii avizi de lux și dependenţi de opulenţă își alimentau vistieriile din comerţul cu indulgenţe. Alţii vedeau cum elitele bisericești nu ţineau cont de reguli care se aplicau preoţilor locali – cum ar fi celibatul –, ba încă transformaseră instituţiile lor în monumente de nepotism. Însă reputaţia religiei părea să metabolizeze cu ușurinţă devianţele preoţești, care tindeau spre generalizare. „Mulţi aveau motive de nemulţumire, însă marea majoritate găseau desfătare în religie”, scrie Reeves. Până și lecturile profane aveau mesaje spirituale. Vezi, de exemplu, Divina comedie, a lui Dante, care pregătise un loc special în infern pentru papii corupţi. Cei care citeau ironia o gustau, semn că biserica putea duce satira. „Desigur că existau papi bătrâni și corupţi și preoţi care beau cam mult înainte de mesă”, scria Reeves. „Dar faptul că oamenii puteau râde de ei arăta cât de solidă și sigură părea biserica. Părea că le poate duce pe toate. Iar faptul că se voia înlăturarea uscăturilor arată că oamenii iubeau copacul.” Parţial, Biserica Catolică admite astăzi existenţa crengilor uscate. Iar perspectiva instituţională lărgește spectrul accesibil simplului creștin.

Enciclopedia catolică New Advent recunoaște ravagiile făcute de plaga corupţiei preoţești, însă o așază în contextul unui mileniu de netulburată hegemonie catolică, instaurată atât cu bune, cât și cu rele. „După ce organizaţia eclesiastică și-a atins maxima dezvoltare”, scriu autorii, „organele eclesiastice de guvernământ au început să nu se mai rezume doar la domeniul bisericesc, ci au influenţat aproape fiecare sferă a vieţii de zi cu zi.” Consensul istoric validează așadar corupţia preoţimii din acea perioadă, diferenţele vizând pe de o parte extinderea acestui fenomen, pe de altă parte natura cauzelor lui. Potrivit enciclopediei amintite, corupţia ar fi fost totuși o manifestare mai degrabă excepţională, care s-ar fi împământenit pe nesimţite: „Treptat, un caracter lumesc regretabil a început să se manifeste în sânul elitelor eclesiastice. Obiectivul lor suprem – de a conduce omul la scopul lui etern – rareori le mai capta atenţia, iar activităţile lumești au devenit în prea multe cazuri interesul lor primar. Puterea politică, bogăţiile materiale, poziţia privilegiată în viaţa publică, apărarea vechilor drepturi istorice, interesele pământești, de diferite soiuri, erau prea adesea ţinta ultimă a multor membri ai elitei preoţești.” În strânsă legătură cu toate acestea, numeroși conducători bisericești legau prietenii interesate cu conducătorii laici, deschizându-și astfel calea către abuzuri. De altfel, scriu autorii, „mulţi episcopi și stareţi se comportau mai degrabă ca niște conducători laici decât ca slujitori ai bisericii. Luxul era la ordinea zilei printre elitele clericale, în timp ce preoţii aflaţi mai jos în rang erau adesea oprimaţi.”

Atunci când notează însă că „poporul creștin era devastat de ignoranţă, superstiţie, indiferenţă religioasă și imoralitate”, autorul catolic atinge un punct și mai nevralgic. Poporul era „devastat de ignoranţă” pentru că era menţinut în această stare de un cumul de factori care avantajau autoritatea bisericii. Între aceștia, frecvent întâlnită pe listele cu reproșuri, este oficierea slujbelor în limba latină, pe care credincioșii de rând nu o puteau înţelege, dar și absenţa Scripturii traduse pe limba poporului. Acesta este contextul în care istoricii notează impactul uriaș pe care l-a avut faptul că reformatorii au pus în circulaţie scrieri religioase vernaculare (în limba vorbită zi de zi de locuitorii ţării din care făceau parte) și mai ales au tradus Biblia din limbile vechi în cele actuale. Iar răspândirea ideilor protestante a fost propulsată într-un ritm greu de stăvilit și datorită inventării tiparului. Până în 1523, nu mai puţin de 1.300 de broșuri cu semnătura lui Martin Luther văzuseră lumina tiparului. Un calcul făcut de istoricul Hans J. Hillerbrand în The Protestant Reformation (Reforma protestantă) estimează că, dacă fiecare dintre aceste broșuri a fost reprodusă de 750-800 de ori, putem vorbi deja despre un total de un milion de exemplare. „Predica despre indulgenţă și har”, cea mai populară dintre scrierile lui Luther, a fost publicată în limba germană în 1518 și republicată de 14 ori în 1518, de 5 ori în 1519 și de 4 ori în 1520. „Avem tendinţa să subestimăm dimensiunile acestui val de propagandă”, scria Hillerbrand.

Racordaţi și ei, la fel ca intelectualii vremii, la tendinţa renascentistă de a readuce în actualitate valorile coagulate în lucrările anticilor, reformatorii aprind interesul credincioșilor pentru scrierile primilor părinţi ai creștinismului. Vocea apostolului Pavel reîncepe să se facă auzită pe tema doctrinei mântuirii, atât de prezentă în scrierile sale. Iar aplecarea reformatorilor către recâștigarea sensului primar al cuvintelor Scripturii (vezi efortul curator al lui Erasmus, care a dorit să elibereze Cuvântul de sub interpretările catolice) a rezonat profund cu dorinţele oamenilor de a-și ști sufletele puse la adăpost de focurile eterne ale iadului și chiar de cele temporare, ale purgatoriului.

Dacă în tot acest timp elitele eclesiastice păreau mai preocupate de securizarea propriilor poziţii de autoritate, reformatorii păreau nu doar dornici, ci și calificaţi să răspundă celor mai profunde frământări ale credincioșilor. Dar aici perspectivele diferă. Istoricul catolic Johann Peter Kirsch spune că, deși era măcinată de corupţie, biserica era încă o instituţie în foarte mare măsură funcţională, care mai greu a fost lovită de Reformă decât de necinste și de conștientizarea necinstei la un loc: „Doctrina Bisericii, cu adevărat, rămăsese pură; era încă ușor să întâlnești vieţi neprihănite prin toate colţurile Europei, iar numeroasele instituţii de binefacere întreţinute de biserică în perioada medievală își continuau nestingherite activităţile.”

Istoricul calvinist James R. Payton Jr. conturează însă un tablou al mediului teologic medieval din care nu doar că lipsește puritatea doctrinară, dar în care domnește o varietate confuză și contradictorie de opinii cu pretenţii doctrinare. Payton sintetizează că, „până la finalul secolului al XV-lea, chestiunile controversate presupuneau întrebări despre măsura în care natura umană a fost afectată de păcatul originar (complet, parţial, într-o mică măsură), despre îndreptăţirea faţă de Dumnezeu (doar prin credinţă, prin credinţă și fapte, doar prin fapte), despre ce fel de autorităţi ar trebui recunoscute (doar Scriptura, doar teologia bisericească, doar Scriptura așa cum este predată de părinţii bisericești, conștiinţa), despre cum se aplică sacramentele (automat, doar dacă sunt acceptate prin credinţă, doar ca simboluri care stimulează credinţa) și despre natura predestinării divine (prevedere, decizie divină, refuz din partea lui Dumnezeu de a cunoaște)”. Astfel, ca urmare a diverselor afinităţi filosofice manifestate de membrii elitei teologice catolice, începând cu secolul al XIV-lea drumurile interpretărilor teologice se despart în căi care, devine evident, nu se mai pot intersecta nici între ele, însă nici cu interesele creștinului de rând.

Articol scris de Alina Kartman redactor Semnele Timpului pentru Revista Semnele Timpului nr. 12/2016. Are peste 9 ani de experiență în presa online din România și, atunci când nu scrie pentru ST, îmbină jurnalismul cu videografia și copywriting-ul la studioul KiteMedia.