Archive for iulie 2018

Canon în canon

iulie 1, 2018

WestminsterCF_Quote1Trebuie să luăm în considerare și un alt aspect al gândirii hermeneutice a lui Luther. Acesta nu considera toată Biblia ca fiind autentică. Descoperind inutilitatea faptelor umane în raport cu darul mântuirii oferit de Hristos (îndreptăţirea prin credinţă, vezi Romani 1:17), el și-a pierdut interesul pentru cărţile biblice care păreau să devieze de la Evanghelie (de exemplu, Epistola lui Iacov). Ca argument, Luther a apelat la cuvintele lui Hristos, „acestea sunt Scripturile, care mărturisesc despre Mine.”

De aceea, pentru el, cel mai important conţinut al Scripturii era Hristos, de unde și formularea sa faimoasă was Christum treibt (germ., „ceea ce ni-l transmite pe Hristos”). Luther afirma că „orice interpretare care nu conduce la Hristos trebuie respinsă”, fiind o folosire nescripturistică a Scripturii; astfel „Îl aşezăm pe Hristos împotriva Scripturii”. De exemplu, despre sau din Epistola lui Iacov sau din Apocalipsa, Luther nu a produs cursuri sau predici, deoarece nu le accepta statutul în canon. Practic, a ajuns să realizeze un canon în canon, făcând din Hristos un criteriu hermeneutic al Scripturii.

Problema apărută în urma acestei perspective hermeneutice este inducerea unei relaţii de subordonare a Cuvântului scris faţă de Cuvântul întrupat.

sola-scriptura-demands-that-only-those-doctrines-found-sola-scriptura-19540210Cu alte cuvinte, Luther L-a plasat pe Hristos deasupra Scripturii în sens hermeneutic, deoarece scopul Scripturilor este acela de a-L descoperi pe El. Hristos este Regele Scripturii şi totul trebuie să fie interpretat raportat la El. A-L considera pe Hristos centrul Scripturii – cu Vechiul Testament arătând către prima Lui venire şi cu Noul Testament înregistrând viaţa, moartea, învierea, slujirea actuală și a doua Sa venire – era singura abordare adecvată, în viziunea lui Luther. În viziunea lui Hristos și Scriptura puteau fi plasate în contrast, deaorece, în concepţia sa, ordinea era: Cuvântul personal (Hristos), Cuvântul rostit (Evanghelia) și Cuvântul scris (Scriptura).

Lupta lui Luther nu era între tradiţie şi Scriptură, ci între papă şi Hristos. Luther era într-o luptă dinamică şi continuă cu papalitatea şi a întâmpinat provocarea cu viziunea sa dinamică despre Hristos, care îi fusese descoperită prin Scriptură şi predicare.

Evaluând această poziţie a marelui reformator, trebuie spus că a-i permite Scripturii să-L mărturisească pe Hristos şi să mărturisească Evanghelia este cât se poate de corect, dar a face din Hristos un criteriu pentru Scriptură deschide pe neobservate posibilitatea de a critica Scriptura. Luther nu înţelegea sensul literal ca fiind cel istoric, ci cel hristologic. Acest lucru înseamnă că pasajul citit fără referire la Hristos este litera care omoară, în timp ce pasajul citit cu referire la Hristos este Duhul care dă viaţă. Aceasta a fost poziţia sa timpurie, pe care și-a modificat-o pentru a combate accentul greșit pe care Entuziaștii îl puneau pe Duhul Sfânt.

5-SolasLuther nu a reușit să vadă că înălţarea lui Hristos, ca principiu hermeneutic, deasupra Scripturii nu era foarte diferită de înălţarea de către papalitate a tradiţiei deasupra Cuvântului. A creat un conflict între Cuvântul scris și Cuvântul întrupat. Din dorinţa de a înălţa Cuvântul viu al lui Dumnezeu, el a prejudiciat Cuvântul scris al lui Dumnezeu, prejudiciu care a afectat hermeneutica luterană târzie, așa cum tradiţia a afectat hermeneutica Bisericii Catolice. Paradoxal, Luther i-a eliberat pe creștini de tradiţia omenească, numai pentru a o înlocui cu o altă tradiţie omenească. Canonul redus al protestanţilor luterani nu era deosebit de înţelegerea redusă despre Scriptură a tradiţiei catolice. Era o deosebire de grad, dar nu de gen.

Așezarea de orice fel a raţiunii omenești deasupra Cuvântului lui Dumnezeu, indiferent de motive, prejudiciază Scriptura. Traducerea Bibliei germane de către Luther era „o interpretare a Scripturii pe baza lui Hristos şi a proclamării creștine”. Însă plasarea lui Hristos deasupra Scripturii, în sensul că Hristos devine criteriu de stabilire a cărţilor canonice, era doar cu puţin mai bună decât magisteriumul catolic, care plasa raţiunea umană colectivă deasupra Scripturii pentru a decide care cărţi sunt canonice și care nu. În timp ce Luther a redus canonul (Iacov şi Apocalipsa au fost respinse), canonul catolic a fost lărgit pentru a include și scrierile apocrife.

Hermeneutica lui Luther este reflectată în cercetătorul luteran al Noului Testament Rudolf Bultmann (1884-1976), care a judecat Scriptura prin demitologizarea așa-numitului limbaj biblic preștiinţific. Demitologizarea interpreta elementele supranaturale (miturile) din Scriptură nu în sens literal, ci în categorii existenţiale. Această realitate este paradoxală, când ne gândim că Luther a crezut în principiul Sola Scriptura şi a susţinut cu tărie caracterul propoziţional al inspiraţiei Scripturii în lupta lui pentru prezenţa trupului lui Hristos în sacrament. Luther a aplicat principiul Sola Scriptura hristologic, nu canonic.

Luther%u2019s+Beliefs+Faith+in+God+along+will+bring+salvationLupta lui Luther nu era între tradiţie şi Scriptură, ci între papă şi Hristos. Luther era într-o luptă dinamică şi continuă cu papalitatea şi a întâmpinat provocarea cu viziunea sa dinamică despre Hristos, care îi fusese descoperită prin Scriptură şi predicare. Cu adevărurile sale cognitive și propoziţionale, Scriptura a rămas piatra de temelie a teologiei lui şi a reprezentat baza opoziţiei lui faţă de doctrinele papale. Luther s-a agăţat de Hristosul viu descoperit în Scriptură pentru a îndepărta contrafacerea lui Hristos din Roma. În felul acesta putem descoperi gândirea lui Luther despre revelaţie, atât propoziţională, cât și dinamică. Astfel putem găsi baza pentru accentul de mai târziu asupra ambelor perspective întâlnite în teologia evanghelică.

Așezarea de orice fel a raţiunii omenești deasupra Cuvântului lui Dumnezeu, indiferent de motive, prejudiciază Scriptura.

Articol scris de Marius Mitrache pentru Revista Semnele Timpului nr. 12/2016.

Reclame