A crezut Martin Luther cu adevărat în Sola Scriptura?

Timp de zece ani, Luther a citit Biblia de două ori pe an. Prima lui Biblie era aşa de citită, încât el „cunoştea ce era pe fiecare pagină şi ştia unde putea fi găsit orice pasaj”. Martin Luther este cel mai sonor nume în lista celor care au produs Reforma și au dus studierea Bibliei la un alt nivel.

Luther l-a urmat pe englezul John Wycliffe, steaua timpurie a Reformei, primul din seria reformatorilor care au contribuit la reinstaurarea rolului primordial al Scripturii în creștinism și la restaurarea unei interpretări a Bibliei după practica bisericii apostolice. Dorinţa lui Luther de a reaccentua importanţa Sfintei Scripturi apare în contextul interesului renascentist pentru studierea limbilor biblice, fapt ce i-a pregătit lui Luther calea pentru a duce lumina adevărului unei lumi care venea din Evul Mediu întunecat.

Scriptura, Cuvântul lui Dumnezeu

În seara zilei de 18 aprilie 1521, Luther, acum în vârstă de 37 de ani, trebuia să se înfăţişeze înaintea lui Carol al V-lea (Quintul), un tânăr de numai 21 de ani, care, pe lângă faptul că era rege al Spaniei, fusese ales în Germania împărat al Sfântului Imperiu Roman (şi, prin urmare, succesor al lui Carol cel Mare), în urmă cu mai puţin de doi ani. Dieta imperială (sau adunarea oficială a reprezentanţilor imperiului), convocată la Worms în luna ianuarie a aceluiaşi an, marcase prima vizită a lui Carol al V-lea în ţinuturile Germaniei.

Luther era convocat pentru a retracta tot ce scrisese. De asemenea, i se ceruse să-şi mărturisească public erorile în ceea ce scrisese despre Evanghelie, despre natura bisericii şi despre starea prezentă a creştinătăţii.

Marele reformator a zguduit biserica medievală din temelii cu adevărul fundamental că Scriptura este deasupra bisericii și că ar trebui lăsată să se interpreteze singură (Sola Scriptura).

Cuvintele lui Luther înaintea Dietei din Worms oferă o imagine a perspectivei lui asupra Scripturii. Pentru Luther, nimic nu se putea situa deasupra „Cuvântului divin”. Conştiinţa lui era legată de „lanţurile Scripturii”. De aceea Luther a cerut ca autorităţile să-i judece lucrările pe baza mărturiei Scripturii şi a „Cuvântului divin”, preferând să-și piardă viaţa decât să renunţe la Cuvântul lui Dumnezeu. Hermeneutica lui Luther nu a acceptat nimic altceva în locul Cuvântului vorbit sau scris.

Concepţii multiple despre Scriptură

Luther a declarat că „Dumnezeu şi Scriptura sunt două lucruri diferite, Creator şi creatură”. Pentru el, Scriptura nu însemna o colecţie de adevăruri obiective, ci, asemenea stâncii pe care Moise a lovit-o în pustie pentru a-i ajuta pe oamenii însetaţi, Biblia reprezenta mijlocul de a ajunge la Hristos cu toiagul credinţei. Avem de-a face la Luther cu o perspectivă funcţională asupra Scripturii: un mijloc de a ajunge la Hristos sau „Cuvântul străin/ extraterestru”, aşa cum dorea Luther să îl numească. Această perspectivă a sa izvora din lupta de a-L găsi pe Hristos, un demers în care încerca să meargă dincolo de cuvinte pentru a atinge Cuvântul.

Pentru fostul călugăr, Cuvântul lui Dumnezeu avea mai multe semnificaţii, în funcţie de context. Luther considera că avem Cuvântul oral, pe care Dumnezeu l-a rostit de-a lungul istoriei în dialogul cu poporul Său, în ambele testamente, considerat „forma de bază a Cuvântului lui Dumnezeu”. Apoi avem faptele răscumpărătoare ale lui Dumnezeu de-a lungul aceleiași istorii – Cuvântul lui Dumnezeu a vorbit mai clar prin crucificarea şi învierea lui Hristos, credea Luther.

Contribuţia la hermeneutică

Marele reformator a zguduit biserica medievală din temelii cu adevărul fundamental că Scriptura este deasupra bisericii și că ar trebui lăsată să se interpreteze singură (Sola Scriptura). Accentul său pe faptul că Biblia este singurul ei interpret a pus capăt unei lungi istorii de dependenţă de tradiţia umană. Luther a fost primul cercetător însemnat care a provocat în mod radical arestarea Scripturii de către Biserica Catolică și hermeneutica tradiţiei.

În efortul său de a restaura importanţa Bibliei, Luther s-a luptat, pe de o parte, cu biserica papală, iar, pe de altă parte, cu Entuziaștii, un grup extremist de reformatori conduşi de Thomas Münzer, care credeau că Duhul Sfânt le vorbește direct.

Luther credea cu fermitate că Duhul vorbește prin Cuvânt, iar faptul că a păstrat unitatea Duhului și a Cuvântului a constituit o apărare puternică împotriva extremismului Entuziaștilor. Poziţia sa a devenit o poziţie hermeneutică importantă în secolele care au urmat – nimeni nu poate înţelege Cuvântul fără Duhul Sfânt. Duhul Sfânt lucrează prin Cuvânt (scris sau vorbit) pentru a-l face eficient în viaţa primitorului. Aceasta este „mărturia Duhului Sfânt” dinăuntru.

Afirmând că raţiunea umană a fost afectată de cădere, Luther a trecut dincolo de Toma d’Aquino și credinţa acestuia în raţiunea naturală. Luther înţelegea adevărata raţiune ca pe un dar de la Dumnezeu, un dar al Duhului Sfânt care vine prin Cuvânt și a cărei exercitare corectă este dependentă de Duhul Sfânt. Principiile hermeneutice Scriptura interpretează (Sola Scriptura) şi Duhul interpretează Scripturile au constituit armele prin care Luther a înfruntat Biserica Catolică şi pe Entuziaști. Aceste două principii hermeneutice sunt indisolubil legate în teologia lui. De aceea Luther a tras concluzia că atât Roma, cât şi Entuziaștii se aflau în eroare – ambele categorii subordonau Scriptura unei legi străine.

Articol scris de Marius Mitrache pentru Revista Semnele Timpului nr. 12/2016.

 

Reforma – succes sau tragedie?

Nici Luther și nici Calvin nu s-au văzut ca reformatori și schismatici. Ambii au luptat pentru ceea ce credeau că este simpla ortodoxie a bisericii primare, pe când curente ca luteranismul și calvinismul sugerau noi școli de gândire. Calvin era atât de deranjat de ideea calvinismului, încât a cerut să fie îngropat într-un mormânt nemarcat dintr-un cimitir comun.

Înainte de moartea celor doi, ambii se arătaseră nemulţumiţi de evoluţia reformei, care nu se întrevedea deloc a fi un succes, cel puţin nu în sensul originar, pe care cei doi îl aveau în vedere. Lucrările lor, dar mai ales ale lui Luther, s-au suprapus cu dorinţa disperată a europenilor, în special a germanilor, de a scăpa de sub jugul Romei. Ca și în cazul lui Iisus, acţiunea lor a căpătat extrem de rapid dimensiune politică și socială neavenită, de care Luther și Clavin au încercat să se distanţeze. De multe ori, teologia lor era redusă la pamflete și sloganuri care adunau adepţi care nici măcar nu le citiseră lucrările la cauze tot mai variate.

Reformatori au ieșit ca ciupercile după ploaie, împletind părţi din lucrările lor cu idei și doctrine personale. Rapid, reforma s-a scindat în multiple reforme mai mici, fiecare grup religios, politic sau social urmărindu-și propriul scop. Haosul care s-a instalat în Europa a făcut ca marile idei ale reformei să prindă rădăcini, Roma nefiind la început capabilă să facă faţă unei probleme cu multiple capete, însă curând lipsa de unitate între bisericile reformate a dus la succesul iezuiţilor și a Contrareformei în multe ţări europene.

Ce spera Luther era să vadă roadele proclamării doctrinei mântuirii prin credinţă, adică să vadă că oamenii Îl îmbrăţișează pe Dumnezeu și își găsesc pacea în El, să vadă vieţi schimbate de dragostea Sa și biserici complet dedicate acestei glorii regăsite. În ultimii ani de viaţă, Luther a călătorit în diverse regiuni ale Germaniei în vizite la biserici, iar experienţa l-a descumpănit, fiindcă nu a găsit nici pe departe semnele progresului spiritual la care se aștepta.

Deziluzia trăită transpare și în ultimele sale scrieri. E posibil ca Luther să fi murit cu convingerea că reforma nu avea să fie un succes. Calvin cu siguranţă a murit cu această frică în inimă, recunoscând în 1564 că revenirea în scenă a catolicismului papal, revigorat de Conciliul din Trent și pus pe distrugerea protestantismului, avea deja un impact simţitor. De pe patul de moarte, Calvin își dădea seama că părăsește reforma când aceasta încă nu era bine fundamentată și îi era teamă că genevezii, și nu numai, se vor întoarce curând la catolicism.

Chiar și din perspectiva zilelor noastre, Reforma poate fi ușor văzută deopotrivă ca un succes și ca o tragedie. Pe de o parte, a redescoperit și a promovat mesajele apostolice, ascunse sub multe straturi de ritualuri și doctrine false, pe de altă parte, tot ea e-a acoperit cu multiplele certuri și diviziuni între noile biserici protestante.

Aceste diviziuni s-au înmulţit și mai mult de-a lungul timpului, până în prezent, dar moștenitorii părinţilor protestanţi nu au uitat cum să proclame mesajele creștine fundamentale și acestea încă au ecou puternic inclusiv în societatea secularizată de astăzi. Pentru această mare realizare, dar și pentru toate celelalte avantaje pe care Reforma le-a adus societăţii, precum promovarea educaţiei și ridicarea din sărăcie prin împuternicirea omului de rând să gândească liber și critic, marii reformatori, în frunte cu Calvin și Luther, au rămas în istoria creștinismului, în special în spaţiile lor de activitate, ca mari profesori ai unui nou tip de raportare în lume și adevăraţi eroi , care efectiv au schimbat lumea.

Articol scris de Eliza Vlădescu pentru Revista Semnele Timpului nr. 12/2016.   După absolvirea Facultății de Comunicare și PR din cadrul SNSPA, Eliza Vlădescu a dat televiziunea pentru presa scrisă și de mai bine de 6 ani nu s-a uitat înapoi. Eliza face parte din echipa permanentă de redactori a revistei Semnele timpului.

 

 

 

 

Jean Calvin, un disciplinator introvertit

Martin Luther și Jean Calvin nu ar fi putut fi mai diferiţi nici dacă ar fi încercat. „Un teolog timid”, după cum se descria singur, Calvin era un introvertit cu probleme de sănătate, care cel mai probabil ar fi preferat compania cărţilor decât pe cea a soţilor Luther.

Dacă Luther era neglijent și nesăbuit în conversaţii, Calvin era stăpân pe sine și politicos (de cele mai multe ori). Ambii au scris în cantităţi enorme, dar, în timp ce Luther scria la „foc automat”, Calvin își revizuia și rafina lucrările pentru a le aduce la perfecţiune. Lucrurile pentru care sunt admiraţi astăzi reflectă aceste diferenţe de personalitate. Ambii sunt recunoscuţi pentru intelectul lor, însă Luther a rămas în istorie mai degrabă ca un om de acţiune, care, vrând-nevrând, a împins bolovanul protestant la vale, pe când Calvin este cunoscut ca un mare intelectual și exeget biblic, care a produs lucrări complete de sistematizare a adevărului biblic și de organizare internă a bisericii protestante, de mare folos pentru timpul respectiv. Cu toate acestea, cei doi mari piloni ai Reformei protestante se aseamănă în faptul că aveau un temperament care înfricoșa, doar că Luther avea foc în ochi, pe când Calvin avea gheaţă.

Fiind doar un „teolog timid”, Calvin a rămas în istorie cu mai puţine aspecte problematice decât Luther, dar nu mai puţin grave. În general, Calvin este ori acuzat de aroganţă, intoleranţă, tiranie spirituală și persecuţie, de către cei care nu sunt de acord cu ce a făcut, ori este admirat pentru integritate, fermitate, putere de decizie și de necompromitere în avansarea cauzei protestante, de către cei care sunt de acord cu ce a făcut. Ca reformator al Genevei, Calvin a pus condiţii pentru participarea la Cina Domnului, a căror respectare avea să fie verificată prin înfiinţarea unui comitet laic de disciplinare și monitorizare a societăţii. Dacă cineva lipsea de la predică, de la orele de catehism, de la Cină sau pur și simplu era pârât pentru un comportament domestic, comercial sau public nepotrivit, trebuia să dea explicaţii în faţa comitetului (din care Calvin nu făcea parte).

Admonestările puteau fi verbale sau fizice, în sensul unei pedepse umilitoare publice, precum statul la colţ. În unele cazuri domestice, familiei i se atribuia un fel de „asistent social” care să investigheze situaţia și să verifice dacă sugestiile comitetului au fost aplicate. Comitetul avea puterea și să trimită persoana în cauză la tribunalul secular și putea da decrete de excomunicare. O persoană care se afla în vreun tip de conflict deschis nu putea participa la Cină, pentru că aceasta ar fi fost o rușine în noua societate geneveză protestantă a vremii.

În lucrarea sa Învăţătura religiei creștine, Calvin sublinia că disciplina impusă de biserică, inclusiv puterea de a excomunica și a reconcilia, era esenţială pentru unitatea comunităţilor creștine. Pentru el, disciplina, alături de predicarea doctrinei și de Cina Domnului, era marca unei biserici creștine adevărate.

Iar administrarea disciplinei nu trebuia în primul rând să pedepsească, ci să provoace rușine pentru păcate și dorinţa de a fi iertat. Admonestările sau pedepsele trebuiau să fie pe măsura faptei comise și urmăreau ca cel vinovat mai degrabă să poată să se bucure de iertare și împăcare cu Dumnezeu și cu comunitatea decât să fie trist că a fost corectat. Aceste comitete funcţionau deci ca instrumente de control care să identifice și să reformeze comportamentele ce ameninţau stabilitatea unei comunităţi creștine: de la jocuri de noroc, la băutură, vestimentaţie indecentă și violenţă. Unii autori susţin că în Geneva situaţia ajunsese până acolo încât și anumite nume proprii erau interzise și că cetăţenii nu prea îl mai suportau pe „ayatolahul Calvin”. Alţii spun că această percepţie este exagerată și că aceia care se opuneau acestui tip de autoritate erau în minoritate.

În final, disciplina religioasă a rămas parte din moștenirea lui Calvin și a fost implementată și în alte părţi ale Europei, împreună cu reforma.

Un alt eveniment însă i-a dus și mai departe faima de disciplinator și persecutor. Miguel Servet, sau Michael Servetus, era un protestant spaniol radical care credea că Trinitatea este o învăţătură coruptă care doar complică religia, iar fără ea creștinii, evreii și arabii s-ar putea uni într-o singură credinţă. Catolicii și protestanţii deopotrivă erau îngroziţi de o asemenea perspectivă. Catolicii au apucat să îl condamne primii pentru erezie, în Viena. Servet a reușit să fugă și a ajuns la Geneva, unde Calvin era pastor. Se întâmpla în anul 1553, când Geneva era acuzată de Europa catolică că devenise un rai pentru eretici, iar autorităţile orașului se temeau că, dacă îl tolerează pe Servet, vor arăta doar că Roma are dreptate. Prin urmare, au apelat la „teologul de serviciu”, Calvin, să acţioneze ca procuror în acest caz. În final, Servet a fost ars pe rug. Trebuie menţionat însă că aceasta a fost pedeapsa dată de curte după ce Calvin ceruse o moarte mai rapidă pentru eretic. Calvin însuși aprobase și recomandase că Servet să fie executat și s-a declarat responsabil pentru această „tranzacţie”.

Pentru context, trebuie adăugat că până și unii dintre cei mai moderaţi reformatori ai vremii, Melanchthon și Bullinger, aprobaseră în mod public ce s-a întâmplat la Geneva. Ceea ce nu vorbește decât despre realitatea acelor vremuri, în care moartea era văzută ca pedeapsa potrivită pentru erezie în ambele tabere, iar persecuţia era ceva de așteptat. Și Luther, și Calvin au trăit asumat cu această sabie deasupra capului, după cum este menţionat în scrierile lor.

În vremurile moderne, cine îi ia apărarea lui Calvin în cazul Servet trebuie să ia apărarea ideii de a omorî oameni pentru convingerile lor religioase, adică apărarea celor care astăzi se cheamă teroriști. Însă a-i lua apărarea lui Calvin nu este totuna cu a înţelege o realitate istorică, și anume că toţi reformatorii erau, într-o măsură sau alta, tributari vremurilor în care trăiau și societăţilor din care făceau parte. Este natural să ne întrebăm cum de au avut acces la o lumină spirituală atât de mare și atât de mică în același timp, astfel încât să reformeze religia păstrând unele dintre cele mai grave erori ale ei. Nu putem decât să concluzionăm împreună cu Jacques le Goff, istoric francez specialist în Evul Mediu, că „mentalitatea este, fără îndoială, ceea ce se schimbă cel mai încet în societăţi și în civilizaţii – dar, în ciuda unor rezistenţe, a unor întârzieri și decalaje, ea este silită să urmeze, să se adapteze transformărilor din infrastructură”.

Articol scris de Eliza Vlădescu pentru Revista Semnele Timpului nr. 12/2016.   După absolvirea Facultății de Comunicare și PR din cadrul SNSPA, Eliza Vlădescu a dat televiziunea pentru presa scrisă și de mai bine de 6 ani nu s-a uitat înapoi. Eliza face parte din echipa permanentă de redactori a revistei Semnele timpului.