Reforma încăpăţânaţilor

Reformatorii au pătruns în acest cadru nu cu noi abordări teologice ori cu adevăruri world-european-history-unit-6-renaissance-and-reformation-56-638neexplorate niciodată până atunci, ci cu răspunsuri la căutarea după adevăr a creștinului obișnuit. De aceea, atunci când unii sau toţi reformatorii s-au opus doctrinei purgatoriului, judecăţii particulare, cultului Fecioarei Maria, când au contestat rolul de intermediar al sfinţilor și realitatea transsubstanţierii, dar și când au negat autoritatea papei, lucrarea reformatorilor a fost privită, de cei care au primit-o, mai degrabă ca o simplificare a mesajului creștinismului. Ca o purificare de toate adaosurile istorice și de reinterpretările deformate ce denaturau acel creștinism care putea vorbi direct inimii credinciosului.

Sigur că acest rezumat nu este unul consensual. Catolicul Kirsch acuză „forţele civile, alimentate și exacerbate de mai multe elemente ale noii ordini, în multe părţi din Europa, [din cauza cărora] au început să apară condiţii politice și sociale care au împiedicat activităţile reformatoare libere ale bisericii și care i-au favorizat pe cei insolenţi și lipsiţi de scrupule, care au profitat de o oportunitate unică pentru a dezlănţui forţele ereziei și schismei, atât de mult timp ţinute în frâu de acţiunea armonioasă a autorităţilor eclesiastice și civile.” Însă istoria ţine să contrazică cel puţin descrierile care cuprind referiri la armonie.

22788871_729529467240250_8391543626438039328_nDupă încheierea Marii Schisme, Biserica Catolică a trecut printr-un veritabil vid de autoritate, provocat de un surplus de papi. Mai exact, pentru o perioadă de câteva decenii (1378-1415), creștinismul occidental experimenta o papalitate dublă și rivală, cu un papă la Roma și unul la Avignon disputându-și legitimitatea. Conflictul potenţat de corupţia fără perdea a aruncat papalitatea în dizgraţie, generând ceea ce istoria a înregistrat aseptic drept „sentiment anticlerical”. Dacă credincioșii și clerul se dispreţuiau reciproc, acest dispreţ era unul pasiv. Împotriva reformatorilor însă, clerul nutrea un dispreţ activ, surprins de Max Weber în Etica protestantă și spiritul capitalismului prin formularea unei reguli părtinitoare: „Să fie pedepsiţi ereticii, dar să fim indulgenţi cu păcătoșii.” Clerul era corupt, iar acesta era un păcat. Reformatorii forţau o schimbare însă, iar aceasta era o erezie. Biserica Catolică nu putea accepta reforma dinspre protestanţi așa cum a integrat apelurile interne la „reformare a capului și a membrilor” (reformatio in capite et in membris), pentru că, spre deosebire de acestea din urmă, reforma lui Luther și a celor ca el contesta sursele de autoritate ale Bisericii Catolice.

Atunci când au ridicat Scriptura drept unică autoritate, protestanţii au dat la o parte filosofii, elita catolică, papii și preoţii, iar când au pus Scriptura în mâinile credincioșilor, au eliminat orice intermediere eclesiastică între om și Dumnezeu. Biserica nu putea tolera o astfel de perspectivă, pentru că aceasta îi submina edificiul de putere civilă. Dorinţa liderilor bisericești după putere eclesiastică avea drept scop real influenţa politică și asigurarea buzunarului propriu. Totuși, o consecinţă neanticipată a eliminării puterii eclesiastice din ecuaţia conștiinţei creștinului de acum protestant a fost, cum spunea Weber, „înlocuirea formei anterioare de control cu alta nouă. A însemnat repudierea unui control foarte lax, pe vremea aceea greu de perceput în practică și în cele mai multe cazuri doar formal, în favoarea unei reglementări a totalităţii comportamentelor, care, pătrunzând în toate sectoarele vieţii private și publice, era infinit mai împovărătoare și aplicată făţiș.”

A meritat preţul? Faptul că recunoaștem că, pentru restaurarea demnităţii de conștiinţă 13770486_10210084331444542_1081233949543833566_nși pentru eliberarea accesului la educaţie religioasă, a fost nevoie de un preţ, pe care l-au plătit deopotrivă credincioșii, dar și reformatorii, este în sine un argument că Reforma protestantă nu a decurs firesc, natural, din circumstanţele sociale, religioase, politice și culturale în care s-a născut. Chiar dacă am putea simplifica întreg contextul istoric al Reformei până l-am reduce la un complex exhaustiv de cauze și efecte, tot am fi nevoiţi să ne oprim în faţa liberului-arbitru al personajelor-cheie din întreaga schemă. Cu cât admitem că aceste personaje sunt mai multe (nu doar Luther, ci și mulţi alţi reformatori), cu atât realizăm în câte alte puncte ar fi putut ceda cusătura reformată. Iar dacă ne-am concentra pe varianta reducţionistă, punând întregul merit pe umerii lui Luther (deși de ce am face una ca asta?), am fi nevoiţi să recunoaștem că o simplă retractare ar fi putut demola întreg eșafodajul protestant. Cu siguranţă, cuvintele lui Luther „aici stau și nu pot face altfel” nu erau o constatare resemnată a determinismului divin. Ele au fost o alegere. Prin urmare putem spune că reforma, deși profund necesară, a fost departe de a decurge cu necesitate.

[1]Margaret Drabble, Margery Kempe, The Oxford Companion to English Literature, Oxford University Press, New York, 1998.

[2]Julian of Norwich, Revelations of Love, Bantam Doubleday Dell Publishing Group, Inc., New York, 1996.

[3]Michael Reeves, The Unquenchable Flame, B&H Publishing, Nashville, Tennesse, 2010.

[4]Diana Webb, Medieval European Pilgrimage, Palgrave Macmillan, 2002.

[5]Herbert Spencer, Individul împotriva statului, Editura Timpului, Iași, 1996.

[6]„Michael Reeves, op. cit. ”.

[7]Hans J. Hillerbrand, Protestant Reformation, Harper Perennial, New York, 2009.

[8]Payton Jr. Payton Jr., Getting the Reformation Wrong: Correcting Some Misunderstandings, InterVarsity Press, 2010.

[9]Max Weber, Etica protestantă și spiritul capitalismului, Antet, București, 2003.

[10]„Ibidem.”

[11]„Ștergerea graniţelor dintre sacru și profan în viaţa credincioșilor este contabilizată de unii sociologi ai religiei drept cauză primară a curentului de secularizare prezent în Vestul contemporan al Europei.”

[12]„Mulţi dintre ei nu doar repudiaţi, ci transformaţi în martiri. ”.

Articol scris de Alina Kartman redactor Semnele Timpului pentru Revista Semnele Timpului nr. 12/2016. Are peste 9 ani de experiență în presa online din România și, atunci când nu scrie pentru ST, îmbină jurnalismul cu videografia și copywriting-ul la studioul KiteMedia.

 

 

Etichete:

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare /  Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare /  Schimbă )

Conectare la %s


%d blogeri au apreciat: