Dacă Evul Mediu ne-ar da share location…

Cele mai notorii coordonate ale religiei Evului Mediu sunt indulgenţele, pe care preoţii le vindeau credincioșilor, și licenţele spirituale, pe care le revendicau gratuit pentru ei înșiși. Însă, în timp ce e drept că, potrivit raportului istoric, Martin Luther și-a cristalizat indignarea teologică din cele 95 de teze după ce l-a întâlnit pe infamul călugăr Johann Tetzel (un abil vânzător de indulgenţe), la fel de corect este și că în fundalul Reformei s-au întrepătruns numeroși alţi factori, de diferite naturi.

În Evul Mediu, spunea Nae Ionescu în „Cuvântul introductiv” la Individul împotriva statului, de Herbert Spencer, „viaţa se scurgea în comunitate și prin comunitate.” Individul sau personalitatea umană lipsea din ecuaţie. „Nu lipsa individualităţilor – ci lipsa conștiinţei individualităţii caracterizează deci veacul de mijloc. (…) Între om și Dumnezeu, stătea biserica”, spunea el, transmiţând astfel că omul nu putea fi mântuit în afara bisericii și că biserica era cea care legitima individul sau care oferea legitimitate unui adevăr. Fără comunitate, individul nu avea nicio semnificaţie și nicio valoare.

Tradiţia, colectivismul și ierarhia erau nu doar nuclee ale moralităţii societăţii medievale, ci și baza autorităţii bisericii din acea epocă. Însă acest raport de forţe a început să se schimbe pe măsură ce tot mai mulţi oameni lăsau satul pentru oraș. La oraș, printre alte avantaje, s-au resimţit efectele unui acces mai facil la educaţie, iar medievalii care au beneficiat de aportul de cultură inaccesibil celor de la ţară au devenit tot mai receptivi la ideile noi și mai predispuși să își modeleze o identitate individuală. Însă orașele, care la început păreau cămine ale oportunităţii, s-au transformat brusc în incubatoare ale groazei, după ce „moartea neagră” a decimat generaţii întregi de europeni.

Marea Ciumă a ucis, în timp record, majorităţi uriașe de orășeni. Pornită la jumătatea secolului al XIV-lea, în Florenţa, unde a fost adusă de șobolanii plimbaţi pe corăbiile care legau Orientul Îndepărtat de Europa, ciuma a exterminat între 45 și 75% din populaţia cetăţii italiene, în primele șase luni. În Veneţia, 60% dintre locuitori au murit în primele opt luni. Oamenii erau lipsiţi de apărare în faţa unei ameninţări despre care medicii nu aveau suficiente cunoștinţe și împotriva căreia nu aveau nicio armă. Mușcăturile de purici și păduchii erau la ordinea zilei, așa că mulţi nu au distins mușcăturile de șobolani de bubele lor obișnuite. Însă după o astfel de mușcătură, infecţia se incuba în doar câteva zile (între două și șase), bolnavul suferea hemoragii subcutanate, care se umflau, formau cheaguri de sânge și duceau la necroză celulară. Celulele moarte otrăveau apoi sistemul nervos, ceea ce arunca omul într-o agonie insuportabilă, care culmina cu decesul. Medievalii erau obișnuiţi cu morţile infantile, cu decesele mamelor la naștere, cu accidentele de muncă și nu nutreau speranţe deșarte cu privire la abilităţile doctorilor, ale căror tratamente se dovedeau adesea precare în faţa infecţiilor și febrelor care făceau ravagii. Însă ciuma i-a năucit, fără avertizare, și doar extrem de puţini au scăpat neatinși. Supravieţuitorii au fost traumatizaţi de sinistrul experienţei, asimilând și mai mult moartea ca pe o realitate a vieţii. Unii istorici remarcă posibilitatea ca mulţi să fi devenit sensibil interesaţi de mântuirea din păcat și de viaţa de apoi tocmai ca urmare a faptului că au întâlnit atât de aproape moartea.

De altfel efervescenţa religioasă a epocii nu are concurenţă. „Niciodată nu fuseseră plătite mai multe slujbe pentru morţi, niciodată nu fuseseră ridicate mai multe biserici și niciodată nu fuseseră întreprinse mai multe pelerinaje”ca în perioada aceea, scrie Michael Reeves în The Unquenchable Flame (Nepotolita flacără). „Literatura devoţională – la fel de diversă în conţinut cum este și astăzi – era extrem de populară printre cei care știau să citească.” În virtutea educaţiei lor colectiviste, medievalii se îndreptau tremurător spre biserică sperând ca, dinspre ea, să vină răspunsurile și nădejdea de care aveau nevoie. Unii dintre ei vedeau cum preoţii avizi de lux și dependenţi de opulenţă își alimentau vistieriile din comerţul cu indulgenţe. Alţii vedeau cum elitele bisericești nu ţineau cont de reguli care se aplicau preoţilor locali – cum ar fi celibatul –, ba încă transformaseră instituţiile lor în monumente de nepotism. Însă reputaţia religiei părea să metabolizeze cu ușurinţă devianţele preoţești, care tindeau spre generalizare. „Mulţi aveau motive de nemulţumire, însă marea majoritate găseau desfătare în religie”, scrie Reeves. Până și lecturile profane aveau mesaje spirituale. Vezi, de exemplu, Divina comedie, a lui Dante, care pregătise un loc special în infern pentru papii corupţi. Cei care citeau ironia o gustau, semn că biserica putea duce satira. „Desigur că existau papi bătrâni și corupţi și preoţi care beau cam mult înainte de mesă”, scria Reeves. „Dar faptul că oamenii puteau râde de ei arăta cât de solidă și sigură părea biserica. Părea că le poate duce pe toate. Iar faptul că se voia înlăturarea uscăturilor arată că oamenii iubeau copacul.” Parţial, Biserica Catolică admite astăzi existenţa crengilor uscate. Iar perspectiva instituţională lărgește spectrul accesibil simplului creștin.

Enciclopedia catolică New Advent recunoaște ravagiile făcute de plaga corupţiei preoţești, însă o așază în contextul unui mileniu de netulburată hegemonie catolică, instaurată atât cu bune, cât și cu rele. „După ce organizaţia eclesiastică și-a atins maxima dezvoltare”, scriu autorii, „organele eclesiastice de guvernământ au început să nu se mai rezume doar la domeniul bisericesc, ci au influenţat aproape fiecare sferă a vieţii de zi cu zi.” Consensul istoric validează așadar corupţia preoţimii din acea perioadă, diferenţele vizând pe de o parte extinderea acestui fenomen, pe de altă parte natura cauzelor lui. Potrivit enciclopediei amintite, corupţia ar fi fost totuși o manifestare mai degrabă excepţională, care s-ar fi împământenit pe nesimţite: „Treptat, un caracter lumesc regretabil a început să se manifeste în sânul elitelor eclesiastice. Obiectivul lor suprem – de a conduce omul la scopul lui etern – rareori le mai capta atenţia, iar activităţile lumești au devenit în prea multe cazuri interesul lor primar. Puterea politică, bogăţiile materiale, poziţia privilegiată în viaţa publică, apărarea vechilor drepturi istorice, interesele pământești, de diferite soiuri, erau prea adesea ţinta ultimă a multor membri ai elitei preoţești.” În strânsă legătură cu toate acestea, numeroși conducători bisericești legau prietenii interesate cu conducătorii laici, deschizându-și astfel calea către abuzuri. De altfel, scriu autorii, „mulţi episcopi și stareţi se comportau mai degrabă ca niște conducători laici decât ca slujitori ai bisericii. Luxul era la ordinea zilei printre elitele clericale, în timp ce preoţii aflaţi mai jos în rang erau adesea oprimaţi.”

Atunci când notează însă că „poporul creștin era devastat de ignoranţă, superstiţie, indiferenţă religioasă și imoralitate”, autorul catolic atinge un punct și mai nevralgic. Poporul era „devastat de ignoranţă” pentru că era menţinut în această stare de un cumul de factori care avantajau autoritatea bisericii. Între aceștia, frecvent întâlnită pe listele cu reproșuri, este oficierea slujbelor în limba latină, pe care credincioșii de rând nu o puteau înţelege, dar și absenţa Scripturii traduse pe limba poporului. Acesta este contextul în care istoricii notează impactul uriaș pe care l-a avut faptul că reformatorii au pus în circulaţie scrieri religioase vernaculare (în limba vorbită zi de zi de locuitorii ţării din care făceau parte) și mai ales au tradus Biblia din limbile vechi în cele actuale. Iar răspândirea ideilor protestante a fost propulsată într-un ritm greu de stăvilit și datorită inventării tiparului. Până în 1523, nu mai puţin de 1.300 de broșuri cu semnătura lui Martin Luther văzuseră lumina tiparului. Un calcul făcut de istoricul Hans J. Hillerbrand în The Protestant Reformation (Reforma protestantă) estimează că, dacă fiecare dintre aceste broșuri a fost reprodusă de 750-800 de ori, putem vorbi deja despre un total de un milion de exemplare. „Predica despre indulgenţă și har”, cea mai populară dintre scrierile lui Luther, a fost publicată în limba germană în 1518 și republicată de 14 ori în 1518, de 5 ori în 1519 și de 4 ori în 1520. „Avem tendinţa să subestimăm dimensiunile acestui val de propagandă”, scria Hillerbrand.

Racordaţi și ei, la fel ca intelectualii vremii, la tendinţa renascentistă de a readuce în actualitate valorile coagulate în lucrările anticilor, reformatorii aprind interesul credincioșilor pentru scrierile primilor părinţi ai creștinismului. Vocea apostolului Pavel reîncepe să se facă auzită pe tema doctrinei mântuirii, atât de prezentă în scrierile sale. Iar aplecarea reformatorilor către recâștigarea sensului primar al cuvintelor Scripturii (vezi efortul curator al lui Erasmus, care a dorit să elibereze Cuvântul de sub interpretările catolice) a rezonat profund cu dorinţele oamenilor de a-și ști sufletele puse la adăpost de focurile eterne ale iadului și chiar de cele temporare, ale purgatoriului.

Dacă în tot acest timp elitele eclesiastice păreau mai preocupate de securizarea propriilor poziţii de autoritate, reformatorii păreau nu doar dornici, ci și calificaţi să răspundă celor mai profunde frământări ale credincioșilor. Dar aici perspectivele diferă. Istoricul catolic Johann Peter Kirsch spune că, deși era măcinată de corupţie, biserica era încă o instituţie în foarte mare măsură funcţională, care mai greu a fost lovită de Reformă decât de necinste și de conștientizarea necinstei la un loc: „Doctrina Bisericii, cu adevărat, rămăsese pură; era încă ușor să întâlnești vieţi neprihănite prin toate colţurile Europei, iar numeroasele instituţii de binefacere întreţinute de biserică în perioada medievală își continuau nestingherite activităţile.”

Istoricul calvinist James R. Payton Jr. conturează însă un tablou al mediului teologic medieval din care nu doar că lipsește puritatea doctrinară, dar în care domnește o varietate confuză și contradictorie de opinii cu pretenţii doctrinare. Payton sintetizează că, „până la finalul secolului al XV-lea, chestiunile controversate presupuneau întrebări despre măsura în care natura umană a fost afectată de păcatul originar (complet, parţial, într-o mică măsură), despre îndreptăţirea faţă de Dumnezeu (doar prin credinţă, prin credinţă și fapte, doar prin fapte), despre ce fel de autorităţi ar trebui recunoscute (doar Scriptura, doar teologia bisericească, doar Scriptura așa cum este predată de părinţii bisericești, conștiinţa), despre cum se aplică sacramentele (automat, doar dacă sunt acceptate prin credinţă, doar ca simboluri care stimulează credinţa) și despre natura predestinării divine (prevedere, decizie divină, refuz din partea lui Dumnezeu de a cunoaște)”. Astfel, ca urmare a diverselor afinităţi filosofice manifestate de membrii elitei teologice catolice, începând cu secolul al XIV-lea drumurile interpretărilor teologice se despart în căi care, devine evident, nu se mai pot intersecta nici între ele, însă nici cu interesele creștinului de rând.

Articol scris de Alina Kartman redactor Semnele Timpului pentru Revista Semnele Timpului nr. 12/2016. Are peste 9 ani de experiență în presa online din România și, atunci când nu scrie pentru ST, îmbină jurnalismul cu videografia și copywriting-ul la studioul KiteMedia.

 

 

Etichete: Evul Mediu; indulgentele; Biserica Catolica; ignoranta; superstitie