Salvarea unităţii dintre cunoaştere şi acţiune în cultura europeană

Paradigma pozitivistă a cunoaşterii a stat la baza unei schizofrenii generalizate, care dăCitat-Grigore-Moisil seama de actuala criză a civilizaţiei de tip european.

Pe scurt, ea se poate caracteriza ca o neputinţă congenitală a discursului modern de a stăpâni, prin Logos, realitatea pe care pretinde că o reflectă. Cred că devierile antiumaniste ale unor ideologii umaniste (prin proiectul lor iniţial) trebuie puse în legătură cu hiatusul dintre discurs şi conduită, propriu culturii moderne, cu incapacitatea discursului unui subiect de a norma şi de a modela conduita aceluiaşi subiect. Cele mai bune produse ale discursului au fost… alte discursuri, iar nu oameni adevăraţi. Pentru perioada actuală, putem medita la ravagiile pe care le fac „misiunile de pace” în diferite părţi ale lumii sau aşa-zisele „revoluţii” care au distrus unitatea unor naţiuni şi echilibrele de putere din zone mari ale lumii. De cinci secole, Puterea şi Adevărul se situează pe poziţii adverse, iar „Minciuna stă cu Regele la masă”.

În legătură cu hiatusul dintre subiectul cunoaşterii şi subiectul acţiunii, problema implicaţiilor dezvoltării ştiinţei şi tehnicii asupra condiţiei umane ocupă un loc privilegiat în filosofia europeană contemporană (ea este prezentă în aproape toate curentele importante care au tratat criza civilizaţiei şi/sau culturii europene). Voi înlocui o analiză a acestor tematizări, care nu-şi are locul aici, cu una dintre cele mai sintetice şi mai plastice caracterizări a stării de fapt. Ea aparţine savantului român Grigore C. Moisil: „Vine bietul homo faber la altarul îngrijit de homo cogitans şi-l întreabă: cum să fac un filtru să scap de sărăcie? Oracolul îl învaţă să facă maşini cu abur, să meargă mai repede, ca să nu vadă nici la dreapta nici la stânga; cum să facă lumină electrică, să poată lucra şi noaptea.- Mi-e foame.- Ia-ţi televizor! – Mi-e sete.- Ia-ţi telefon! – Mi-e dor… – Citeşte gazeta!”

1393749_630510856992190_661416461_nDin fericire, Reforma s-a manifestat şi ca un moment necesar în evoluţia cunoaşterii umane (mai precis, în evoluţia raportului dintre ştiinţă şi religie, a relaţiei dintre Raţiune şi Credinţă) şi abia apoi ca un moment în evoluţia raporturilor de putere dintre biserică şi societate, pentru ca, în final, să devină, prin consecinţele sale, un moment de răscruce în evoluţia religiei creştine. Cum s-a salvat civilizaţia iudeocreştină de acest marasm? Prin Reformă şi prin consecinţele sale asupra civilizaţiei, culturii şi religiei. Printre acestea, naşterea religiei protestante şi ulterior a cultelor neoprotestante, care au reintrodus în religia creştină câteva principii fără de care creştinismul nu ar fi putut să ţină piept valului de raţionalism ateu, de criticism demitizant şi de emancipare umană. E vorba, în primul rând, de principiul liberului-arbitru şi de cel al libertăţii de gândire şi de exprimare, dar şi de Sola Scripura, în care văd un principiu metodologic excepţional, care a asigurat continuarea procesului de Cunoaştere şi de Gândire Critică în afara paradigmei moderne care a renunţat la transcendenţă în favoarea imanenţei, cu preţul îngustării fără precedent a câmpului cunoaşterii umane.

Martin Luther şi urmaşii lui au salvat ideea de Dumnezeu ca principiu explicativ şi, în acelaşi timp, demnitatea gândirii umane ca manifestare a raţiunii şi a libertăţii – prin urmare, unitatea dintre credinţă şi voinţă, dintre gândire şi acţiune. Când spune, în faţa Dietei din Worms: „Aici stau, nu pot altfel, aşa să-mi ajute Dumnezeu!”, Luther re-afirmă nişte principii constitutive pentru creştinism: caracterul revelat al Adevărului, revelat prin intermediul Bibliei, precum şi obligaţia unui credincios de a respecta cu sfinţenie Cuvântul revelat. El dădea, totodată, o lecţie de onestitate intelectuală şi de integritate morală care a marcat zorii modernităţii.

Insist: Reforma nu a introdus aceste principii în creştinism, ci le-a re-introdus. Cred că Ernest Renan avea dreptate când spunea că, într-un anumit sens, protestantismul a însemnat o întoarcere la creştinismul iniţial. Intoleranţa agresivă manifestată într-o lungă perioadă din istoria Bisericii Catolice a fost percepută ca trădare a creştinismului genuin, ca părăsire a spiritului revoluţionar care l-a animat la apariţie, după cum islamul poate fi privit ca „un soi de revenire a iudaismului”

Despre multe reforme s-a spus că au fost „revoluţii”, iar majoritatea lor aşa au rămas în istorie, ca revoluţii. Ironia face ca una dintre cele mai radicale revoluţii din istoria omenirii să rămână cunoscută ca reformă. Încă o dovadă a modestiei acelor oameni excepţionali care au preferat să nu facă pe placul unor puternici ai zilei, ci să fie pe placul lui Dumnezeu, care s-au lăsat ostracizaţi, marginalizaţi, persecutaţi, schingiuiţi şi chiar ucişi doar fiindcă au crezut în Dumnezeu, au respectat cu sfinţenie Cuvântul Lui, şi-au ajutat semenii, au refuzat să ucidă şi să mărturisească strâmb, au trăit cumpătat şi au câştigat doar din munca lor şi cu voia Domnului. Aceşti oameni au dat naştere „moralei protestante”, pe care un geniu ca Max Weber o vedea ca piatră de temelie a capitalismului, filosofiei analitice, gândirii critice, pragmatismului, civilizaţiei britanice, celei nord-europene şi celei nord-americane. Aceşti oameni, care au schimbat civilizaţia umană din temelii şi-au spus… „reformaţi”.

Din păcate, în spaţiul românesc s-a repetat ceea ce s-a tot spus despre „refuzul istoriei” la poporul român. Printre alţii, Lucian Blaga vorbea despre teama de istorie a românilor, despre tendinţa acestora de a se replia într-o lume autarhaică: de fiecare dată când erau pe punctul de a intra în istorie, de a dezvolta o cultură majoră, ca în timpul Reformei, de pildă, românii s-au repliat într-o lume autarhică, „dezertoare”, care privilegia viaţa organică, folclorul, obiceiurile locului, o lume „fără perspective”, pentru care mult lăudatul sat românesc reprezintă expresia cea mai fidelă.

Dar să nu disperăm! Ultima noastră reformă politică am numit-o „revoluţie”. Să sperăm că vom reuşi să facem şi o revoluţie culturală, sufletească şi spirituală, pe care am putea s-o numim „reformă”.

Articol scris de Dumitru Bortun – doctor în Filosofie al Universității din București, este profesor la Școala Națională de Studii Politice și Administrative și președintele Juriului de Onoare al Asociației Române de Relații Publice. A publicat peste 100 de lucrări, în domeniile: epistemologie, semiotică, etică, relații publice, comunicare politică și responsabilitate socială corporativă, pentru Revista Semnele Timpului nr. 12/2016

 

 

Etichete: ,

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Google

Comentezi folosind contul tău Google. Dezautentificare /  Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare /  Schimbă )

Conectare la %s


%d blogeri au apreciat asta: