Protestul Galileeanului

Într-un asemenea cadru religios majoritar, apariţia lui Iisus Hristos, Dumnezeul înomenit nu putea să nu nască un conflict cu establishment-ul iudaic. Adevăratul protest nu este un accident biografic sau istoric, ci este o filosofie și un mod de viaţă diferite. Iisus S-a opus fariseismului încă din copilărie. Era un fapt notoriu că, într-un timp în care învăţământul public primar era obligatoriu la evrei, încă de pe vremea lui Șimon ben-Șétach (120-40 î. Hr.), Iisus refuzase școlarizarea., Totuși, încă din copilărie, îi uluise pe cărturari cu întrebările Lui cercetătoare și cu răspunsurile Lui edificatoare.

Aceasta dovedea că educaţia Sa de bază fusese în sistem homeschooling (unde s-a manifestat harul „magisterial” al Mariei!), la care s-a adăugat studiul autodidact, întemeiat pe Sfintele Scripturi și pe munca manuală.

Când vorbim despre primatul Scripturii faţă de tradiţii și despre demnitatea muncii superioară meditaţiei monastice, atingem două principii specifice eticii protestante. Rabinii erau conștienţi de valoarea educativă a muncii, și de obicei aveau fiecare o meserie, o profesie. Dar în ce privește educaţia religioasă, însușirea poruncilor rabinice și a tradiţiilor era fundamentală. Numai așa putea fi cineva dreptcredincios. Altminteri era cel puţin suspect, dacă nu de-a dreptul considerat periculos.

Gesturile prin care Iisus Și-a inaugurat întâlnirea cu autorităţile templului – pocnetul biciului de ștreanguri prin curţile invadate de sfânta economie neagră, răsturnarea trapezelor cămătăreşti şi a cuştilor cu porumbei – seamănă în multe privinţe cu izbucnirea lui Luther din 1517, în faţa spectacolului indulgenţelor. Indignarea lui Iisus era din același Duh, însă mult amplificată. Instituţia pe care Iisus o numea „Casa Tatălui Meu”, și care fuseseră concepută cu scop misionar, devenise „o peșteră de tâlhari”, un spaţiu de comerţ necinstit. După trei ani, când, venit la templu, Iisus a văzut curtea inundată de același zaraflâc, S-a transformat pe moment într-un apărător al ordinii divine. De data aceasta însă fără bici, numai cu citate din Scriptură.

Kăthīv – „scris este”

Deși nu a vehiculat formulele latine ale programului Reformei (Sola Scriptura, Prima Scriptura, Tota Scriptura), Iisus a exprimat echivalente ale acestor principii în propria Sa limbă. Înainte de toate, este bine să înţelegem că Iisus nu avea psihoze și fixuri privind manifestările tradiţiilor populare sau rabinice. Nu tradiţia ca atare Îl deranja pe El și nici nu era pornit pe distrugerea obiceiurilor atâta timp cât ele erau nevinovate și nu se impuneau. La nunta din Cana, de exemplu, El a folosit apa destinată ritualului rabinic al spălării mâinilor drept materie primă a minunii Sale.

În dialog cu femeia din Samaria, Iisus ar fi putut protesta faţă de pretenţia tradiţiei samaritene cum că fântâna aceea ar fi fost săpată de însuși patriarhul Iacov, cu aproape două milenii în urmă. Dar El a cerut să bea din apa acelei fântâni a rătăciţilor, deoarece apa este darul lui Dumnezeu, indiferent de identitatea proprietarilor sau a celor care au săpat fântâna. La scăldătoarea Betesda, Iisus Se reîntâlnește cu apa, sub forma legendei izvorului tămăduirii. Nici de data aceasta nu Se războiește în mod explicit cu îngerul tradiţiei, ci lasă să circule liber dovada că soluţia mântuirii este credinţa în Cuvântul lui Dumnezeu.

Când însă Se confrunta cu acuzaţia că ar neglija tradiţia, Iisus răspundea prompt, demascând ipocrizia tuturor celor religioși care calcă în picioare poruncile divine în vederea menţinerii unor tradiţii sacre. Atunci au venit la Iisus nişte farisei şi cărturari din Ierusalim, şi I-au zis: „Pentru ce încalcă ucenicii Tăi tradiţia strămoșească, mâncând fără spălarea rituală a mâinilor?” El le-a răspuns: „Dar voi de ce călcaţi porunca lui Dumnezeu în folosul predaniei voastre?” [….] Aţi desfiinţat cuvântul lui Dumnezeu în folosul datinii voastre! Bine a mai profeţit Isaia despre voi, ipocriţilor, când zicea: «Poporul acesta Mă cinsteşte cu buzele, dar inima lui este atât de departe de Mine. Degeaba toată cinstirea religioasă pe care ei Mi-o aduc, învăţând doctrine care nu sunt decât porunci omeneşti!» (Is 29:13).” (Matei 15:1-9; vezi și Marcu 7:5-13).

În timp ce așază speranţele sau temerile religioase legate de tradiţii sub genericul „degeaba”, Iisus citează Sfânta Scriptură ca autoritate supremă. Cuvântul de ordine și replica obișnuită a lui Iisus, atât în dialogul cu poporul, cât și în confruntarea cu teologii sau cu diavolul însuși, era cuvântul iudeoaramaic kăthīv („este scris”, vezi Matei 4:4,7,10; 21:13; 26:13).

Confruntându-Se cu ispitele diavolului, cu tradiţiile religioase sau cu propunerile omenești, Iisus ar fi putut aduce înainte propria Sa autoritate. Nu era El Dumnezeu? Nu era El Hristosul? Nu era Duhul Sfânt întotdeauna la cuvântul Lui? Nu făcuse deja atâtea minuni? Dar El nu Și-a afirmat niciodată explicit autoritatea de Dumnezeu. Și este uluitor că Iisus le-a poruncit atât ucenicilor Lui, cât și demonilor să nu publice faptul că El era Mesia, Hristosul. Oamenii trebuiau să înţeleagă mesajul din învăţătura și faptele Lui și, mai presus de toate, din Scriptură.

După înviere, când ar fi putut folosi această coroană a minunilor Lui ca argument suficient al autorităţii Sale, Iisus a preferat în schimb să sublinieze autoritatea Scripturii. Și-a luat timp să le reamintească tot șirul de profeţii mesianice din întreaga Scriptură ebraică, pentru a le întipări în minte faptul că trebuie să ţinem seama de tot ce învaţă Scriptura. Iisus a lăsat în urma Sa ca autoritate Spiritul viu și Cuvântul – nu oase de morţi, nu lemne și cârpe sfinte, nu acte magice, nu mijlocitori omenești, nu o religie a morţilor și a speranţelor deșarte. Singura putere lăsată moștenire apostolilor a fost Duhul Sfânt – puterea învierii –, și Scriptura, ca singurul standard religios în vederea unei reforme continue.

Articol scris de Florin Laiu – Profesor de Teologie pentru Revista Semnele Timpului nr. 12/2016

 

 

Etichete: Scripturi; traditii; educatia religioasa;, traditii religioase; datini;