Archive for decembrie 2017

Salvarea unităţii dintre cunoaştere şi acţiune în cultura europeană

decembrie 25, 2017

Paradigma pozitivistă a cunoaşterii a stat la baza unei schizofrenii generalizate, care dăCitat-Grigore-Moisil seama de actuala criză a civilizaţiei de tip european.

Pe scurt, ea se poate caracteriza ca o neputinţă congenitală a discursului modern de a stăpâni, prin Logos, realitatea pe care pretinde că o reflectă. Cred că devierile antiumaniste ale unor ideologii umaniste (prin proiectul lor iniţial) trebuie puse în legătură cu hiatusul dintre discurs şi conduită, propriu culturii moderne, cu incapacitatea discursului unui subiect de a norma şi de a modela conduita aceluiaşi subiect. Cele mai bune produse ale discursului au fost… alte discursuri, iar nu oameni adevăraţi. Pentru perioada actuală, putem medita la ravagiile pe care le fac „misiunile de pace” în diferite părţi ale lumii sau aşa-zisele „revoluţii” care au distrus unitatea unor naţiuni şi echilibrele de putere din zone mari ale lumii. De cinci secole, Puterea şi Adevărul se situează pe poziţii adverse, iar „Minciuna stă cu Regele la masă”.

În legătură cu hiatusul dintre subiectul cunoaşterii şi subiectul acţiunii, problema implicaţiilor dezvoltării ştiinţei şi tehnicii asupra condiţiei umane ocupă un loc privilegiat în filosofia europeană contemporană (ea este prezentă în aproape toate curentele importante care au tratat criza civilizaţiei şi/sau culturii europene). Voi înlocui o analiză a acestor tematizări, care nu-şi are locul aici, cu una dintre cele mai sintetice şi mai plastice caracterizări a stării de fapt. Ea aparţine savantului român Grigore C. Moisil: „Vine bietul homo faber la altarul îngrijit de homo cogitans şi-l întreabă: cum să fac un filtru să scap de sărăcie? Oracolul îl învaţă să facă maşini cu abur, să meargă mai repede, ca să nu vadă nici la dreapta nici la stânga; cum să facă lumină electrică, să poată lucra şi noaptea.- Mi-e foame.- Ia-ţi televizor! – Mi-e sete.- Ia-ţi telefon! – Mi-e dor… – Citeşte gazeta!”

1393749_630510856992190_661416461_nDin fericire, Reforma s-a manifestat şi ca un moment necesar în evoluţia cunoaşterii umane (mai precis, în evoluţia raportului dintre ştiinţă şi religie, a relaţiei dintre Raţiune şi Credinţă) şi abia apoi ca un moment în evoluţia raporturilor de putere dintre biserică şi societate, pentru ca, în final, să devină, prin consecinţele sale, un moment de răscruce în evoluţia religiei creştine. Cum s-a salvat civilizaţia iudeocreştină de acest marasm? Prin Reformă şi prin consecinţele sale asupra civilizaţiei, culturii şi religiei. Printre acestea, naşterea religiei protestante şi ulterior a cultelor neoprotestante, care au reintrodus în religia creştină câteva principii fără de care creştinismul nu ar fi putut să ţină piept valului de raţionalism ateu, de criticism demitizant şi de emancipare umană. E vorba, în primul rând, de principiul liberului-arbitru şi de cel al libertăţii de gândire şi de exprimare, dar şi de Sola Scripura, în care văd un principiu metodologic excepţional, care a asigurat continuarea procesului de Cunoaştere şi de Gândire Critică în afara paradigmei moderne care a renunţat la transcendenţă în favoarea imanenţei, cu preţul îngustării fără precedent a câmpului cunoaşterii umane.

Martin Luther şi urmaşii lui au salvat ideea de Dumnezeu ca principiu explicativ şi, în acelaşi timp, demnitatea gândirii umane ca manifestare a raţiunii şi a libertăţii – prin urmare, unitatea dintre credinţă şi voinţă, dintre gândire şi acţiune. Când spune, în faţa Dietei din Worms: „Aici stau, nu pot altfel, aşa să-mi ajute Dumnezeu!”, Luther re-afirmă nişte principii constitutive pentru creştinism: caracterul revelat al Adevărului, revelat prin intermediul Bibliei, precum şi obligaţia unui credincios de a respecta cu sfinţenie Cuvântul revelat. El dădea, totodată, o lecţie de onestitate intelectuală şi de integritate morală care a marcat zorii modernităţii.

Insist: Reforma nu a introdus aceste principii în creştinism, ci le-a re-introdus. Cred că Ernest Renan avea dreptate când spunea că, într-un anumit sens, protestantismul a însemnat o întoarcere la creştinismul iniţial. Intoleranţa agresivă manifestată într-o lungă perioadă din istoria Bisericii Catolice a fost percepută ca trădare a creştinismului genuin, ca părăsire a spiritului revoluţionar care l-a animat la apariţie, după cum islamul poate fi privit ca „un soi de revenire a iudaismului”

Despre multe reforme s-a spus că au fost „revoluţii”, iar majoritatea lor aşa au rămas în istorie, ca revoluţii. Ironia face ca una dintre cele mai radicale revoluţii din istoria omenirii să rămână cunoscută ca reformă. Încă o dovadă a modestiei acelor oameni excepţionali care au preferat să nu facă pe placul unor puternici ai zilei, ci să fie pe placul lui Dumnezeu, care s-au lăsat ostracizaţi, marginalizaţi, persecutaţi, schingiuiţi şi chiar ucişi doar fiindcă au crezut în Dumnezeu, au respectat cu sfinţenie Cuvântul Lui, şi-au ajutat semenii, au refuzat să ucidă şi să mărturisească strâmb, au trăit cumpătat şi au câştigat doar din munca lor şi cu voia Domnului. Aceşti oameni au dat naştere „moralei protestante”, pe care un geniu ca Max Weber o vedea ca piatră de temelie a capitalismului, filosofiei analitice, gândirii critice, pragmatismului, civilizaţiei britanice, celei nord-europene şi celei nord-americane. Aceşti oameni, care au schimbat civilizaţia umană din temelii şi-au spus… „reformaţi”.

Din păcate, în spaţiul românesc s-a repetat ceea ce s-a tot spus despre „refuzul istoriei” la poporul român. Printre alţii, Lucian Blaga vorbea despre teama de istorie a românilor, despre tendinţa acestora de a se replia într-o lume autarhaică: de fiecare dată când erau pe punctul de a intra în istorie, de a dezvolta o cultură majoră, ca în timpul Reformei, de pildă, românii s-au repliat într-o lume autarhică, „dezertoare”, care privilegia viaţa organică, folclorul, obiceiurile locului, o lume „fără perspective”, pentru care mult lăudatul sat românesc reprezintă expresia cea mai fidelă.

Dar să nu disperăm! Ultima noastră reformă politică am numit-o „revoluţie”. Să sperăm că vom reuşi să facem şi o revoluţie culturală, sufletească şi spirituală, pe care am putea s-o numim „reformă”.

Articol scris de Dumitru Bortun – doctor în Filosofie al Universității din București, este profesor la Școala Națională de Studii Politice și Administrative și președintele Juriului de Onoare al Asociației Române de Relații Publice. A publicat peste 100 de lucrări, în domeniile: epistemologie, semiotică, etică, relații publice, comunicare politică și responsabilitate socială corporativă, pentru Revista Semnele Timpului nr. 12/2016

 

 

Reclame

Salvarea idealului cunoaşterii depline în varianta sa creştină

decembrie 24, 2017

12190094_459073150963465_5065547875208505678_nDin păcate, noua paradigmă culturală, care a afectat civilizaţia europeană din ultimele secole, a avut din capul locului nişte limite greu de observat în contextul entuziasmului general cu privire la întoarcerea spre om (unul dintre marile idealuri renascentiste), spre natură (alt ideal al Renaşterii), spre imanenţă (ideal de cunoaştere care a devenit în scurt timp ideal de raţionalitate şi etalon al atitudinii realiste în faţa realităţii). Singura reacţie viguroasă la această degradare a ideii de transcendenţă a fost Reforma.

Nici Biserica Apuseană, nici Biserica Răsăriteană nu ar fi putut contracara avansarea ateismului, adică al raţionalismului, pozitivismului şi scientismului, glorificate în numele emancipării de religie, deoarece prin „religie” savanţii moderni şi filosofii iluminişti înţelegeau exact religia romano-catolică şi pe cea creştin-ortodoxă. Când acuzau gândirea speculativă, discuţiile scolastice sau lipsa de relevanţă pentru viaţa practică, ei se refereau exact la aceste religii. Tot aşa cum referirile lor la arbitrariul tradiţiei sau la corupţia clerului vizau Biserica Romano-Catolică; promiscuitatea morală şi misticismul pe care le descrie Denis Diderot în Călugăriţa (1796) se refereau la atmosfera din mânăstirile catolice ale Franţei.

Ghilotina iacobinilor a fost un răspuns la rugurile Inchiziţiei, iar cuvântul Vaticanului nu mai avea relevanţă.

12552957_730291860437313_992219200434854535_nApostolii Reformei au avut marele merit de a fi preluat o sarcină pe care catolicismul nu o mai putea duce la îndeplinire: opoziţia faţă de o viziune despre lume şi o atitudine faţă de cunoaşterea acesteia care aveau nişte limite încă invizibile la nivel empiric, dar care din perspectivă biblică erau expresia celui mai mare păcat: trufia. Luther, Huss, Wycliffe, Zwingli, Calvin, fraţii Wesley şi alţii au fost tot timpul conştienţi de riscul acestui păcat, iar iluziile savanţilor moderni nici nu le-au trecut prin cap. Care erau aceste iluzii? În primul rând, discursul ştiinţific al modernităţii este considerat cu atât mai obiectiv cu cât elimină mai mult subiectul cunoscător; dar acesta este, în acelaşi timp, şi subiectul acţiunii. În al doilea rând, pozitivismul legitimează iluzia unei raţiuni umane nelimitate şi a posibilităţii unei obiectivităţi depline a cunoaşterii umane. În al treilea rând, adevărul este conceput ca o corespondenţă între o realitate (primă) şi un discurs (întotdeauna, secund), ceea ce exclude posibilitatea participării discursului la naşterea realităţii sau la schimbarea acesteia.

Articol scris de Dumitru Bortun – doctor în Filosofie al Universității din București, este profesor la Școala Națională de Studii Politice și Administrative și președintele Juriului de Onoare al Asociației Române de Relații Publice. A publicat peste 100 de lucrări, în domeniile: epistemologie, semiotică, etică, relații publice, comunicare politică și responsabilitate socială corporativă, pentru Revista Semnele Timpului nr. 12/2016

O societate „dezvrăjită” și o cunoaștere tot mai exactă și tot mai îngustă

decembrie 17, 2017

Cât despre cunoaşterea societăţii, ea s-a instalat mai greu, abia odată cu pozitivismul lui karl-marx-30495 Auguste Comte şi cu realismul istoric al lui Karl Marx. Pentru ei, istoria nu mai era o manifestare a Ideii – nici a proiectului divin (ca în creştinism) sau a Spiritului Absolut (ca la Hegel), ci, dimpotrivă, ideile sunt considerate manifestări istorice, devenind ele însele obiect de cunoaştere. Spiritul nu mai este o realitate transcendentă vieţii sociale, ci un parametru al acesteia: o simplă conştiinţă a existenţei (Marx). În cel mai pur spirit pozitivist, care era ostil „discuţiilor scolastice” despre lucruri care nu pot fi cuantificate şi măsurate, Engels avea să spună că, odată cu concepţia prietenului său Marx, filosofia a fost alungată nu numai din natură, ci şi din istorie („filosofia” în sensul de filosofie speculativă): „Pretutindeni problema nu mai constă în a născoci conexiuni, ci în a le descoperi în fapte.”

În viziunea lor, tributară modei intelectuale a momentului – pozitivismul –, nimic nu merită luat în discuţie dacă nu poate face obiectul unui experiment ştiinţific sau al practicii materiale – aşadar, dacă nu poate fi luat sub control de raţiunea umană şi de simţurile noastre.

De fapt, în urma acestui proces, calea spre adevăr a fost îngustată mai mult ca niciodată în istoria omenirii: cu cât cunoştinţele se doreau mai obiective, mai măsurabile şi mai controlabile, cu atât mai puţine domenii ale realităţii intrau în „posibilul cognitiv”, adică în zona în care se poate vorbi de o cunoaştere autentică. Epoca modernă a propus ca drum spre adevăr o potecă foarte îngustă, flancată într-o parte de „stâncile” gândirii speculative, căreia i se reproşa lipsa de întemeiere în experienţa umană, iar în cealaltă parte de „prăpastia” misticismului, respins fiindcă venea dintr-o tradiţie a superstiţiilor şi a credinţelor iraţionale.

karl_marx_om_5482Adepţii concepţiei pozitiviste au rămas prizonierii unei viziuni asupra „ştiinţei” şi a „ştiinţificităţii” care i-a determinat să elimine multe forme de cunoaştere din Cetatea Cunoaşterii Obiective. De pildă, cunoaşterea artistică sau cunoaşterea religioasă, etichetată drept „mistică”, nu poate intra în „forma canonică de cunoaştere”, deşi în toate religiile mari ale lumii (iudaism, budism, confucianism şi creştinism), care propun ca ideal cunoaşterea de sine, aceasta are un rol fundamental, substituind aşa-zisa cunoaştere „obiectivă” definită în termenii culturii (vest)europene.

În această paradigmă, elementul subiectiv nu poate fi obiect al cunoaşterii; el nu intră în spaţiul „posibilului cognitiv”, fiindcă subiectul cunoscător este suspectat că îşi ia dorinţele drept realitate, visele drept posibilitate şi că, în genere, se proiectează pe sine în realitatea pe care pretinde că o cunoaşte. În acest spaţiu, „curăţat” de subiectivitate, nu există limite de claritate şi de obiectivitate: „Tot ce poate fi gândit în genere poate fi gândit clar”, credea Wittgenstein. În concluzie, poate fi obţinută o imagine obiectivă completă asupra lumii, iar scopul ştiinţei este tocmai obţinerea acestei imagini.

Idealul obiectivităţii depline a fost moştenit de ştiinţa modernă de la creştinism, unde insula-ekklesia-eu-sunt-calea-adevarul Mântuitorul afirmă: „Eu sunt Calea, Adevărul şi Viaţa”, deci unde adevărul este total şi etern. Numai că adevărul dorit de savanţi nu mai era un adevăr revelat, ca în creştinism, ci unul construit, elaborat, obţinut cu trudă şi sacrificii de nişte oameni dotaţi cu calităţi de excepţie. De fapt, savantul modern s-a erijat, mai mult sau mai puţin conştient, într-o zeitate capabilă să ajungă la cunoaşterea deplină. Savantul modern s-a vrut în locul lui Dumnezeu.

Articol scris de Dumitru Bortun – doctor în Filosofie al Universității din București, este profesor la Școala Națională de Studii Politice și Administrative și președintele Juriului de Onoare al Asociației Române de Relații Publice. A publicat peste 100 de lucrări, în domeniile: epistemologie, semiotică, etică, relații publice, comunicare politică și responsabilitate socială corporativă, pentru Revista Semnele Timpului nr. 12/2016

 

Când faţa lumii se schimbă

decembrie 14, 2017

Semnificaţia epistemologică a Reformei Protestante si consecintele sale asupra civilizatiei, culturii si religiei.

După Iisus, adică în epoca numită „după Hristos – d.Hr.”, istoria omenirii nu s-a tragedia-veacurilorconfundat cu istoria creştinismului şi, după cum se ştie, nu a fost istoria unui marş triumfal al creştinismului spre universalizarea sa şi unificarea genului uman. Dimpotrivă, această istorie poate fi caracterizată mai degrabă ca o manifestare a „marii lupte” (the great controversy, engl.), după expresia consacrată de Ellen White în cartea cu acelaşi nume din 1888. O luptă cu mulţi eroi şi cu multe victime, care a făcut ravagii în civilizaţia, cultura şi religia umanităţii.

Reforma a fost un moment crucial al acestei istorii şi consider că semnificaţia ei poate fi înţeleasă doar dacă o abordăm din două perspective: (1) ca moment al marii lupte şi (2) prin prisma consecinţelor sale asupra civilizaţiei, culturii şi religiei. Unii specialişti văd istoria modernităţii ca pe un proces de eliminare a transcendentului din tabloul explicativ al lumii – proces început în legătură cu universul fizic, odată cu Galilei şi Newton, continuat cu eliminarea transcendentului din cunoaşterea societăţii, odată cu Machiavelli, Comte şi Marx, apoi cu secularizarea spaţiului public prin retragerea credinţei în viaţa privată şi privarea religiei de funcţia de legitimare în sfera publică şi finalizat odată cu transformarea universului cultural într-un univers de semne, prin reducerea realităţii la discurs şi scutirea cercetătorilor de sarcina de a descoperi ce se află dincolo de cuvinte şi de imagini. Aşa s-a ajuns la aplatizarea viziunii despre lume a „omului recent”, la amplificarea gândirii inautentice la scară de masă şi, mai ales, la o gândire prin imagini (image thinking, engl.). Este vorba de o îndelungată evoluţie intelectuală, filosofică şi culturală, formată din numeroase episoade, care au ca numitor comun opţiunea pentru imanent în detrimentul transcendentului.

Înlocuirea cunoaşterii realităţii cu analiza semnelor şi a Adevărului, cu Semnificaţia, renunţarea la Adevăr ca valoare tutelară în favoarea Consensului reprezintă finalul previzibil al unei tendinţe majore a culturii moderne. Pentru a parafraza titlul unei nuvele scrise de Gabriel García Márquez, putem înţelege istoria intelectuală a modernităţii ca pe o „cronică a unei morţi anunţate”. Este vorba de „moartea” transcendentului în cunoaşterea de tip ştiinţific. Această tendinţă a fost anunţată de Nietzsche, care îşi informa contemporanii că „Dumnezeu a murit” (Gott ist tot, germ.), şi consfinţită de Heidegger, pentru care „numai acolo unde este limbaj este o lume”. Prin renunţarea la un temei transcendent, aflat dincolo de contextele particulare şi de capacităţile limitate ale fiinţei umane, s-a creat premisa relativizării Adevărului. Această relativizare a ajuns până în punctul în care unul dintre cei mai importanţi filosofi americani, W.V.O. Quine, să afirme că „din punct de vedere epistemologic”, adică după criteriul valorii de adevăr, conceptele fizicii şi matematicii contemporane sunt echivalente cu zeii din Olimp; ca şi aceştia, conceptele noastre ne ajută să rezolvăm problemele pe care le întâmpinăm în relaţiile cu semenii şi cu natura.

isaac_newton_dumnezeu_2994După cum observa filosoful român Adrian-Paul Iliescu, istoria gândirii moderne ar putea fi scrisă ca „istorie a eliminării treptate dar sistematice a transcendentului din univers”, mai precis – din tabloul explicativ al universului. Când folosesc expresia „tablou explicativ” mă refer la totalitatea cauzelor care generează fenomenele, a condiţiilor care influenţează manifestarea lor şi a legilor care guvernează naşterea şi evoluţia fenomenelor. În epoca modernă, cauzele, condiţiile şi legile nu se mai caută în lumea de dincolo (în transcendenţă), ci în lumea de aici (în imanenţă). Natura poate fi explicată prin ea însăşi (per se), adică prin cauzele, condiţiile şi legile sale intrinseci, fără a fi nevoie să se apeleze la o legitate din afara ei. Ideea de Dumnezeu nu mai are forţă explicativă: ea poate să ofere un sens lumii şi o finalitate vieţii noastre, dar nu ne poate revela cauzele, condiţiile şi legile care explică fenomenele naturale şi sociale. Ea nu mai poate răspunde la întrebarea „De ce?”.

Renaşterea a produs o inversare definitivă a ierarhiei dintre realitatea transcendentă şi realitatea accesibilă, în favoarea celei de-a doua. Fizica galileo-newtoniană a echivalat cu eliminarea explicită a transcendentului din sfera preocupărilor ştiinţifice. Mişcarea nu mai era un simplu efect exterior (secund) al unor „forţe” misterioase (primordiale); căderea corpurilor nu mai însemna „trecerea” acestora către o poziţie ideală („locul natural”). Deplasarea spaţio-temporală vizibilă (deci pământească) devine Realitatea în cel mai deplin sens al cuvântului. Fosta „filosofie naturală”, întemeiată de Aristotel în Metafizica, devine Fizică. Scopul cunoaşterii nu mai este identificarea unor misterioase „cauze ascunse”, ca la Aristotel, ci descrierea matematizată a evenimentelor vizibile (de pildă, mişcarea).

Citat-Galileo-GalileiÎn două secole, noul tip de explicaţie devine ideal de raţionalitate cognitivă. Absenţa transcendentului nu mai este considerată o deficienţă sau un semn de degradare spirituală, ci un merit. Mai târziu, când Napoleon Bonaparte îl va întreba pe Laplace de ce în Mecanica cerească nu există nicio referire la Dumnezeu, acesta îi va răspunde: „Sire, n-am avut nevoie de această ipoteză!” (Sire, je n’avais pas besoin de cette hypothèse!, fr.). Cuvintele lui Laplace sunt expresia lingvistică a noii paradigme, care va deveni, în curând, paradigma dominantă în cunoaşterea naturii.

Articol scris de Dumitru Bortun – doctor în Filosofie al Universității din București, este profesor la Școala Națională de Studii Politice și Administrative și președintele Juriului de Onoare al Asociației Române de Relații Publice. A publicat peste 100 de lucrări, în domeniile: epistemologie, semiotică, etică, relații publice, comunicare politică și responsabilitate socială corporativă, pentru Revista Semnele Timpului nr. 12/2016

 

Sta Scris!

decembrie 9, 2017

În cazul în care creștinismul lui Iisus nu seamănă cu creștinismul nostru, este necesar unbiblia nou protest, o nouă reformă. Una dintre caracteristicile unei adevărate biserici reformate este semper reformanda (mereu reformându-se).

Bisericile tradiţionaliste par să nu fi învăţat mare lucru din Reforma petrecută acum cinci secole, iar bisericile protestante au ele însele nevoie de întoarcere la principiile Reformei: autoritatea Bibliei deasupra autorităţii sinodale, deasupra curentelor teologice, deasupra oricărei autorităţi omenești sau supranaturale. Reforma nu înseamnă schimbare de dragul schimbării sau după alte principii decât cele biblice.

Salvarea creștinismului nu va veni prin soluţii care sunt în mod fatal plăcute majorităţilor, cum ar fi întoarcerea la „Sfânta Tradiţie” sau experimentarea supranaturalului. Singura salvare este: „Stă scris!” Dincolo de aceasta se întinde imperiul lui „degeaba”, religia zădărniciei și a vanităţii omenești. O reformă a bisericii ca instituţie însă este improbabilă. Nu pentru că biserica ar fi damnată, ci pentru că alterarea spirituală a pătruns prea adânc. Cei care vor să-L urmeze pe Iisus sunt adesea siliţi să abandoneze comunitatea religioasă care este întemeiată pe alte valori.

16207_901052043240750_7864385455018482122_n1Niciodată nu a trecut creștinătatea prin timpuri mai periculoase. Dacă în aspecte omenești, care ţin de cultură, administraţie, forme etc., trebuie să mergem înainte, în ce privește principiile credinţei și practicii religioase trebuie să ne întoarcem mereu înapoi, la origini. Nu suntem chemaţi să ne întoarcem la tradiţiile anului 313 sau la tradiţiile anilor 160 sau 30, ci suntem chemaţi înapoi la Cuvântul lui Dumnezeu. Biserica nu este o simplă instituţie istorică, legată ombilical de sinoadele ecumenice sau de apostoli. Ea este o instituţie vie, condusă de Duhul Sfânt, prin intermediul autorităţii supreme a Scripturii. Numai acest „Scris este!”, ca mărturisire a credinţei, îl poate învinge pe diavol. Orice alternativă se cheamă „Degeaba!”.

Articol scris de Florin Laiu – Profesor de Teologie pentru Revista Semnele Timpului nr. 12/2016

 

Protestul Galileeanului

decembrie 4, 2017

Într-un asemenea cadru religios majoritar, apariţia lui Iisus Hristos, Dumnezeul 0b021e0609a648ae77e6589ac841bae1--jesus-teachings-a-childînomenit nu putea să nu nască un conflict cu establishment-ul iudaic. Adevăratul protest nu este un accident biografic sau istoric, ci este o filosofie și un mod de viaţă diferite. Iisus S-a opus fariseismului încă din copilărie. Era un fapt notoriu că, într-un timp în care învăţământul public primar era obligatoriu la evrei, încă de pe vremea lui Șimon ben-Șétach (120-40 î. Hr.), Iisus refuzase școlarizarea., Totuși, încă din copilărie, îi uluise pe cărturari cu întrebările Lui cercetătoare și cu răspunsurile Lui edificatoare.

Aceasta dovedea că educaţia Sa de bază fusese în sistem homeschooling (unde s-a manifestat harul „magisterial” al Mariei!), la care s-a adăugat studiul autodidact, întemeiat pe Sfintele Scripturi și pe munca manuală.

Când vorbim despre primatul Scripturii faţă de tradiţii și despre demnitatea muncii superioară meditaţiei monastice, atingem două principii specifice eticii protestante. Rabinii erau conștienţi de valoarea educativă a muncii, și de obicei aveau fiecare o meserie, o profesie. Dar în ce privește educaţia religioasă, însușirea poruncilor rabinice și a tradiţiilor era fundamentală. Numai așa putea fi cineva dreptcredincios. Altminteri era cel puţin suspect, dacă nu de-a dreptul considerat periculos.

Cleansing_the_temple2Gesturile prin care Iisus Și-a inaugurat întâlnirea cu autorităţile templului – pocnetul biciului de ștreanguri prin curţile invadate de sfânta economie neagră, răsturnarea trapezelor cămătăreşti şi a cuştilor cu porumbei – seamănă în multe privinţe cu izbucnirea lui Luther din 1517, în faţa spectacolului indulgenţelor. Indignarea lui Iisus era din același Duh, însă mult amplificată. Instituţia pe care Iisus o numea „Casa Tatălui Meu”, și care fuseseră concepută cu scop misionar, devenise „o peșteră de tâlhari”, un spaţiu de comerţ necinstit. După trei ani, când, venit la templu, Iisus a văzut curtea inundată de același zaraflâc, S-a transformat pe moment într-un apărător al ordinii divine. De data aceasta însă fără bici, numai cu citate din Scriptură.

Kăthīv – „scris este”

Deși nu a vehiculat formulele latine ale programului Reformei (Sola Scriptura, Prima Scriptura, Tota Scriptura), Iisus a exprimat echivalente ale acestor principii în propria Sa limbă. Înainte de toate, este bine să înţelegem că Iisus nu avea psihoze și fixuri privind manifestările tradiţiilor populare sau rabinice. Nu tradiţia ca atare Îl deranja pe El și nici nu era pornit pe distrugerea obiceiurilor atâta timp cât ele erau nevinovate și nu se impuneau. La nunta din Cana, de exemplu, El a folosit apa destinată ritualului rabinic al spălării mâinilor drept materie primă a minunii Sale.

În dialog cu femeia din Samaria, Iisus ar fi putut protesta faţă de pretenţia tradiţiei samaritene cum că fântâna aceea ar fi fost săpată de însuși patriarhul Iacov, cu aproape două milenii în urmă. Dar El a cerut să bea din apa acelei fântâni a rătăciţilor, deoarece apa este darul lui Dumnezeu, indiferent de identitatea proprietarilor sau a celor care au săpat fântâna. La scăldătoarea Betesda, Iisus Se reîntâlnește cu apa, sub forma legendei izvorului tămăduirii. Nici de data aceasta nu Se războiește în mod explicit cu îngerul tradiţiei, ci lasă să circule liber dovada că soluţia mântuirii este credinţa în Cuvântul lui Dumnezeu.

Când însă Se confrunta cu acuzaţia că ar neglija tradiţia, Iisus răspundea prompt, e411da3c0bbdef673b352d8d3490da79demascând ipocrizia tuturor celor religioși care calcă în picioare poruncile divine în vederea menţinerii unor tradiţii sacre. Atunci au venit la Iisus nişte farisei şi cărturari din Ierusalim, şi I-au zis: „Pentru ce încalcă ucenicii Tăi tradiţia strămoșească, mâncând fără spălarea rituală a mâinilor?” El le-a răspuns: „Dar voi de ce călcaţi porunca lui Dumnezeu în folosul predaniei voastre?” [….] Aţi desfiinţat cuvântul lui Dumnezeu în folosul datinii voastre! Bine a mai profeţit Isaia despre voi, ipocriţilor, când zicea: «Poporul acesta Mă cinsteşte cu buzele, dar inima lui este atât de departe de Mine. Degeaba toată cinstirea religioasă pe care ei Mi-o aduc, învăţând doctrine care nu sunt decât porunci omeneşti!» (Is 29:13).” (Matei 15:1-9; vezi și Marcu 7:5-13).

În timp ce așază speranţele sau temerile religioase legate de tradiţii sub genericul „degeaba”, Iisus citează Sfânta Scriptură ca autoritate supremă. Cuvântul de ordine și replica obișnuită a lui Iisus, atât în dialogul cu poporul, cât și în confruntarea cu teologii sau cu diavolul însuși, era cuvântul iudeoaramaic kăthīv („este scris”, vezi Matei 4:4,7,10; 21:13; 26:13).

Confruntându-Se cu ispitele diavolului, cu tradiţiile religioase sau cu propunerile omenești, Iisus ar fi putut aduce înainte propria Sa autoritate. Nu era El Dumnezeu? Nu era El Hristosul? Nu era Duhul Sfânt întotdeauna la cuvântul Lui? Nu făcuse deja atâtea minuni? Dar El nu Și-a afirmat niciodată explicit autoritatea de Dumnezeu. Și este uluitor că Iisus le-a poruncit atât ucenicilor Lui, cât și demonilor să nu publice faptul că El era Mesia, Hristosul. Oamenii trebuiau să înţeleagă mesajul din învăţătura și faptele Lui și, mai presus de toate, din Scriptură.

După înviere, când ar fi putut folosi această coroană a minunilor Lui ca argument suficient al autorităţii Sale, Iisus a preferat în schimb să sublinieze autoritatea Scripturii. Și-a luat timp să le reamintească tot șirul de profeţii mesianice din întreaga Scriptură ebraică, pentru a le întipări în minte faptul că trebuie să ţinem seama de tot ce învaţă Scriptura. Iisus a lăsat în urma Sa ca autoritate Spiritul viu și Cuvântul – nu oase de morţi, nu lemne și cârpe sfinte, nu acte magice, nu mijlocitori omenești, nu o religie a morţilor și a speranţelor deșarte. Singura putere lăsată moștenire apostolilor a fost Duhul Sfânt – puterea învierii –, și Scriptura, ca singurul standard religios în vederea unei reforme continue.

Articol scris de Florin Laiu – Profesor de Teologie pentru Revista Semnele Timpului nr. 12/2016

 

 

Nevoia de reformă în generaţia lui Iisus

decembrie 2, 2017

În generaţia lui Iisus nu exista încă biserică și, cu atât mai puţin, papă. Totuși iudaismul, pharisees_19326 în degenerarea lui din epoca romană, atinsese în această privinţă performanţe comparabile cu ale creștinismului de mai târziu. Orice societate religioasă are condiţiile alunecării în totalitarism, legalism, persecuţie, misticism, ritualism, tradiţionalism.

O ierarhie poate deveni în mod natural opresivă, o dogmă sau o poruncă a bisericii poate căpăta o autoritate mai mare decât poruncile lui Dumnezeu și poate ameninţa autoritatea Scripturii.

De fapt iudaismul contemporan cu Iisus avea deja câteva trăsături specifice creștinismului medieval. Dacă amintim de faptul că sinagoga, comunitatea israelită, este numită chiar în Noul Testament ekklesia (adunarea, „biserica”, și că Vulgata (Biblia latină clasică) îl numește pe marele-preot evreu pontifex, sau summus pontifex, aceste asemănări sunt numai decorative, neesenţiale. Dar dacă luăm în considerare teologia dominantă a iudaismului din acel timp (fariseismul), descoperim adevărata cheie a comparaţiei.

Asemenea creştinismului istoric de mai târziu, iudaismul fariseic avea destule aspecte pozitive. Educaţia era în mâinile învăţătorilor farisei, iar manualul acestora era Scriptura. Din nefericire însă, doctrinele fundamentale ale fariseismului erau adesea în conflict cu Scriptura. Vom menţiona doar trei puncte principale, care au rămas până astăzi în iudaismul tradiţional.

maxresdefaultÎn primul rând, fariseii învăţau că Scriptura și tradiţia orală (transmisă prin rabini) au aceeași origine, de la Dumnezeu prin Moise, și aceeași autoritate, pe care o numeau Tora (Legea) – Legea scrisă și Legea orală. (Legea orală este acum fixată în Talmud, care este normativ pentru interpretarea Legii scrise). În al doilea rând, fariseii susţineau doctrina mântuirii prin merite omenești, adică prin fapte meritorii. Aceste fapte meritorii erau numite „faptele Legii”, adică virtuţile conformării la cerinţele religiei iudaice. Ei învăţau că omul poate fi drept (justificat) înaintea lui Dumnezeu prin două feluri de merite: meritele strămoșilor (ale patriarhilor, de exemplu) și merite personale. Și în al treilea rând, fariseii învăţau că există viaţă fără trup după moarte: că păcătoșii merg în focul nestins al Gheenei, iar drepţii merg în sânul lui Avraam.

Adesea fariseii se arătau indulgenţi în ce privește aplicarea pedepsei capitale, după Pharisee+SadduceeDetailsLegea lui Moise. De aceea erau incomparabil mai populari decât adversarii lor, saducheii. Indulgenţa, manifestată într-un fel sau altul, administrarea harului iertător, a fost întotdeauna o atracţie a economiei clericale.

De aceea pedagogia multor religii constă în accentuarea, pe de o parte, a grozăviei pedepsei după moarte și, pe de altă parte, în sublinierea puterii clericale de a ierta sau de a diminua vinovăţia. Fariseii însă nu ajunseseră să inventeze purgatoriul și nici la performanţa vânzării de indulgenţe.

Articol scris de Florin Laiu – Profesor de Teologie pentru Revista Semnele Timpului nr. 12/2016