Avertizarea finala a omenirii – Vine Noua Ordine Mondiala! (II)

Ca sa intelegi unde duce papalitatea, priveste la istoria trecutului ei.

Inchinarea la paganism

Descoperitorul ratacirii fiind indepartat, Satana lucra dupa cum ii era voia. Profetia afirma ca papalitatea urma sa „se incumete sa schimbe vremile si legea“ (Dan. 7,25). Aceasta lucrare n-a fost o actiune usoara. Pentru a oferi convertitilor de la paganism un inlocuitor pentru inchinarea la idoli, si in felul acesta sa-i incurajeze a primi cu numele crestinismul, inchinarea la chipuri si la moaste a fost introdusa treptat in serviciul divin crestin. Decretul unui consiliu general a stabilit in cele din urma acest sistem de idolatrie. Pentru a completa lucrarea hulitoare, Roma s-a incumetat sa scoata din Legea lui Dumnezeu porunca a doua, care opreste inchinarea la chipuri, si sa imparta porunca a zecea in doua, pentru a pastra numarul.

Compromisul continua

Dar spiritul de cedare fata de paganism a deschis calea pentru o alta dispretuire a autoritatii cerului. Satana, lucrand prin conducatorii neconsacrati ai bisericii, s-a amestecat si in porunca a patra si a incercat sa indeparteze vechiul Sabat, ziua pe care Dumnezeu a binecuvantat-o si a sfintit-o (Gen. 2,2.3), iar in locul lui sa inalte sarbatoarea pazita de pagani ca „venerabila zi a soarelui“. La inceput, aceasta schimbare n-a fost incercata pe fata. In primele veacuri, Sabatul cel adevarat a fost tinut de toti crestinii. Ei erau gelosi pe onoarea lui Dumnezeu si, crezand ca Legea Sa este de neschimbat, au pazit cu ravna sfintenia preceptelor ei. Dar Satana a lucrat cu o mare subtilitate prin agentii lui pentru a-si atinge scopul. Pentru ca atentia poporului sa poata fi atrasa asupra duminicii, aceasta a fost declarata ca sarbatoare in cinstea invierii lui Hristos.

Slujbe religioase au fost tinute in ea; era totusi privita ca o zi de recreare, Sabatul fiind inca pazit cu sfintenie. Spre a pregati calea pentru lucrarea pe care planuise sa o indeplineasca, Satana ii facuse pe iudei, inainte de venirea lui Hristos, sa impovareze Sabatul cu cele mai stricte pretentii, facand din pazirea lui o povara. Acum, folosind lumina falsa in care reusise sa-l faca a fi privit, a aruncat ocara asupra lui ca fiind o institutie evreiasca. In timp ce crestinii in general continuau sa pazeasca duminica drept o sarbatoare a bucuriei, i-a condus sa faca din Sabat o zi de post, o zi de amaraciune si tristete, pentru a-si arata ura fata de iudaism.

Schimbarea cutezatoare

In prima parte a sec. al IV-lea, imparatul Constantin a emis un decret care facea din duminica o sarbatoare publica in intregul Imperiu Roman. Ziua soarelui a fost cinstita de catre supusii lui pagani si a fost onorata de crestini; politica imparatului era aceea de a uni interesele adverse ale crestinismului si paganismului. El a fost indemnat sa faca acest lucru de catre episcopii bisericii care, inspirati de ambitii si insetati de putere, au inteles ca, daca va fi pazita aceeasi zi atat de catre crestini, cat si de pagani, aceasta va usura primirea cu numele a crestinismului de catre pagani si in felul acesta puterea si gloria bisericii vor creste. Dar, in timp ce multi crestini tematori de Dumnezeu erau condusi treptat sa primeasca duminica, ziua întâi a saptamânii, ca avand un anume grad de sfintenie, ei socoteau inca Sabatul cel adevarat ca sfintit Domnului si-l pazeau, in ascultare de porunca a patra.

Arhiamagitorul nu-si terminase lucrarea. El s-a hotarat sa adune lumea crestina sub steagul sau si sa-si exercite puterea prin loctiitorul lui, pontiful cel mandru, care pretindea ca este reprezentantul lui Hristos. Prin paganii pe jumatate convertiti, prin prelatii ambitiosi si prin credinciosii iubitori de lume, si-a indeplinit planul. Din timp in timp, au fost tinute mari concilii, in care erau convocati demnitari ai bisericii din toata lumea. Aproape in fiecare conciliu, Sabatul pe care Dumnezeu il instituise era coborat din ce in ce mai mult, in timp ce duminica era in aceeasi masura inaltata. In felul acesta, sarbatoarea pagana a ajuns in cele din urma sa fie onorata ca o institutie divina, in timp ce Sabatul biblic a fost declarat o ramasita a iudaismului, iar pazitorii lui au fost declarati blestemati.

Sigiliul Creatorului schimbat

Marele apostat reusise sa se inalte „mai presus de tot ce se numeste Dumnezeu sau de ce este vrednic de inchinare“ (2 Tes. 2,4). „Duminica este o institutie catolica, si pretentia de a o pazi nu poate fi sustinuta decat pe baza principiilor catolice… De la inceputul pana la sfarsitul Sfintei Scripturi nu exista nici un pasaj care sa justifice transferul zilei de inchinare publica saptamanala din ultima zi a saptamanii la prima.“ – Catholic Press, Sydney, Australia, August 1900.

Adevaratul Sabat a fost tinut in primele secole de toti crestinii.

„Nici un protestant, care are o cunostinta competenta de istorie, nu pune la indoiala faptul ca biserica Romei a varsat mai mult sange nevinovat decat orice alta institutie care a existat vreodata in omenire… Este imposibil sa ne formam o conceptie completa despre multitudinea victimelor ei.“ – W.E. Lecky, Istoria aparitiei si influenta spiritului rationalismului in Europa, vol. 2, pag. 32, editia 1910. „A fost estimata … o medie de 40.000 omoruri religioase pentru fiecare an de existenta a papalitatii.“ – John Dowling, Istoria romanismului, paginile 541-542.

El indraznise sa schimbe singurul precept al Legii divine care indreapta fara gres toata omenirea catre viul si adevaratul Dumnezeu. In porunca a patra, Dumnezeu este descoperit ca fiind Creatorul cerului si al pamantului si prin aceasta Se deosebeste de toti zeii falsi. Deoarece era o amintire a lucrarii de creatiune, ziua a saptea a fost sfintita ca zi de odihna pentru om. Ea a fost destinata sa pastreze continuu in mintile oamenilor pe viul Dumnezeu ca izvor al existentei si ca obiect de inchinare si adorare. Satana se lupta sa-i intoarca pe oameni de la devotamentul lor fata de Dumnezeu si de la ascultarea de Legea Sa; de aceea isi indreapta eforturile indeosebi impotriva poruncii care arata pe Dumnezeu ca Creator.

Protestantii sustin acum ca invierea lui Hristos in ziua duminicii a facut din ea Sabatul crestin. Dar dovezi din Scriptura lipsesc. Nici o onoare de felul acesta n-a fost data zilei acesteia de catre Hristos sau apostolii Sai.

De la Roma Pagana la Roma Papala

In veacul al saselea, papalitatea devenise puternic intemeiata. Scaunul puterii ei a fost stabilit in cetatea imperiala, iar episcopul Romei a fost declarat cap peste intreaga biserica. Paganismul daduse locul papalitatii. Balaurul daduse fiarei „puterea lui, tronul lui, si o mare stapanire“ (Apoc. 13,2). Si acum au inceput cei 1260 de ani de persecutie papala, prezisi in profetiile lui Daniel si ale Apocalipsei (Daniel 7,25; Apoc. 13,5-7). Crestinii au fost obligati sa aleaga fie sa-si paraseasca integritatea si sa primeasca ceremoniile si inchinarea papala, fie sa-si petreaca viata in inchisoare sau sa sufere moartea pe roata, pe rug sau de securea calaului.

Acum s-au implinit cuvintele lui Isus: „Veti fi dati in mainile lor pana si de parintii, fratii, rudele si prietenii vostri; si vor omori pe multi dintre voi. Veti fi urati de toti din pricina Numelui Meu“ (Luca 21,16.17). Persecutia s-a dezlantuit asupra celor credinciosi cu o mai mare furie decat oricand mai inainte, iar lumea a devenit un imens camp de lupta. Pentru sute de ani, biserica lui Hristos si-a gasit scapare in izolare si intuneric. Caci zice profetul: „Si femeia a fugit in pustie, intr-un loc pregatit de Dumnezeu, ca sa fie hranita acolo o mie doua sute saizeci de zile“ (Apoc. 12,6).

Incepe epoca intunecoasa

Inaltarea la putere a bisericii Romei a marcat inceputul Evului Intunecat. Pe masura ce puterea ei crestea, intunericul devenea mai profund. Credinta a fost transferata de la Hristos, temelia cea adevarata, la papa de la Roma. In loc sa se increada in Fiul lui Dumnezeu pentru iertarea pacatelor si pentru mantuirea vesnica, oamenii priveau la papa, la preotii si prelatii carora el le daduse autoritatea. Ei erau invatati ca papa era mijlocitorul lor pamantesc, ca nimeni nu se putea apropia de Dumnezeu decat prin el; Si ca el statea in locul lui Dumnezeu pentru ei. Pentru motivul acesta trebuia sa i se dea ascultarea pe care o pretindea. O abatere de la cerintele lui constituia un motiv suficient pentru cea mai aspra pedeapsa care venea peste trupurile si sufletele ofensatorilor. In felul acesta, mintile oamenilor erau intoarse de la Dumnezeu catre oameni gresiti, cu defecte si cruzi, ba mai mult, chiar catre printul intunericului, care-si exercita puterea prin ei. Pacatul era mascat intr-un vesmant de sfintenie.

Cand Scripturile sunt indepartate, iar omul ajunge sa se priveasca pe sine ca fiind suprem, trebuie sa ne asteptam numai la inselatorie, amagire si nelegiuire josnica. O data cu inaltarea legilor si traditiilor omenesti, s-a dat pe fata coruptia care totdeauna se naste din indepartarea Legii lui Dumnezeu.

Zile de pericol

Acelea au fost zile primejdioase pentru biserica lui Hristos. Credinciosii purtatori de steag erau fara indoiala putini. Desi adevarul n-a fost lasat fara martori, uneori se parea totusi ca ratacirea si superstitia vor predomina pe deplin, iar adevarata religie va fi izgonita de pe pamant. Evanghelia a fost pierduta din vedere, formele religioase deveneau mai numeroase, iar oamenii erau impovarati tot mai mult cu obligatii riguroase.

Ei nu erau numai invatati sa priveasca la papa ca mijlocitor al lor, dar si sa-si puna increderea in propriile lor fapte, ca ispasire pentru pacat. Pelerinajele lungi, faptele de penitenta, inchinarea la moaste, inaltarea de biserici, altare si morminte sfinte, plata de sume mari pentru biserica – toate acestea si multe altele asemanatoare erau incurajate pentru a indeparta mania lui Dumnezeu sau a asigura favoarea Sa, ca si cand Dumnezeu ar fi fost ca oamenii, care s-ar fi maniat pentru lucruri de nimic sau ar fi fost impacat prin daruri sau fapte de pocainta!

Intunericul parea sa se indeseasca. Inchinarea la chipuri a devenit aproape generala. Candelele ardeau inaintea icoanelor carora le erau inaltate rugaciuni. Obiceiurile cele mai absurde si mai superstitioase predominau. Mintile oamenilor erau atat de cu totul stapanite de superstitie, incat ratiunea parea ca- si pierduse influenta. In timp ce preotii si episcopii erau iubitori de placeri, senzuali si corupti, nu se putea astepta decat ca poporul care privea la ei drept calauze sa fie cufundat in ignoranta si viciu.

Mandrul pontif

Un alt pas spre suprematia papala a fost facut atunci cand, in sec. al XI-lea, papa Grigore al VII-lea a proclamat desavarsirea bisericii romane. Printre afirmatiile pe care le sustinea, era una care declara ca biserica n-a gresit niciodata, nici nu va putea gresi vreodata, dupa Scripturi. Dar aceasta afirmatie nu era insotita de dovezi din Scriptura. Pontiful cel mandru mai pretindea puterea de a-I detrona pe imparati si declara ca nici o hotarare pe care ar fi pronuntat-o el nu putea fi rasturnata de nimeni, ci ca era prerogativa lui aceea de a rasturna hotararile altora.

Cat de izbitor este contrastul dintre mandria aroganta a acestui pontif dispretuitor si blandetea si umilinta lui Hristos, care Se prezinta pe Sine batand la usa inimii, ca sa intre pentru a aduce iertare si pace, si care i-a invatat pe ucenicii Sai: „Oricine vrea sa fie cel dintai intre voi, sa va fie rob“ (Matei 20,27).

Intunerecul se intareste

Veacurile care au urmat au fost martore la o crestere continua a ratacirii in invataturile sustinute de Roma. Chiar si inainte de nasterea papalitatii, invataturile filozofilor pagani captivasera atentia si-si exercitau influenta in biserica. Multi dintre cei care sustineau ca sunt convertiti se tineau inca de invataturile filozofiei lor paganesti si nu numai ca ei continuau sa le studieze, dar le impuneau si altora, socotindu-le mijloace de a-si extinde influenta printre pagani. Rataciri serioase au fost introduce in felul acesta in credinta crestina. Printre cele mai de frunte erau credinta in nemurirea naturala a omului si constienta lui in moarte. Aceasta invatatura a pus temelia pe care Roma si-a intemeiat invocarea sfintilor si adorarea fecioarei Maria. Din aceasta a izvorat si ratacirea cu privire la chinurile vesnice pentru cel care ramane nepocait, care a fost incorporata de timpuriu in doctrina papala.

Atunci a fost pregatita calea pentru introducerea unei alte nascociri a paganismului, pe care Roma a numit-o purgatoriu si a folosit-o pentru a ingrozi multimile credule si superstitioase. Prin aceasta ratacire se afirma existenta unui loc de tortura, in care sufletele acelora care n-au meritat condamnarea vesnica trebuie sa sufere pedeapsa pentru pacatele lor si din care, dupa ce sunt eliberate de necuratie, sunt primite in ceruri.

Pasajele de mai sus ale acestei publicatii au fost extrase din cartea Marea Lupta (Tragedia Veacurilor) pe care o gasiti pe blogul meu.

Cercetati temele care arata multe aspecte necunoscute ale luptei dintre bine si rau. Aceasta lucrare explica evenimentele majore din timpul erei crestine, care conduc la punctul culminant iminent al istoriei. O documentare istorica si scripturala completa. Milioane de exemplare vandute in toata lumea.