Harul si Cele Doua Legaminte (I)

Ioan 1:17 – caci Legea a fost data prin Moise, dar harul si adevarul au venit prin Isus Hristos.

Efes. 2:8 –  Caci prin har ati fost mantuiti, prin credinta. Si aceasta nu vine de la voi; ci este darul lui Dumnezeu.

Rom. 3:24 – Si sunt socotiti neprihaniti, fara plata, prin harul Sau, prin rascumpararea care este in Hristos Isus.

Ex. 19:4-8 – Aţi văzut ce am făcut Egiptului, şi cum v’am purtat pe aripi de vultur şi v’am adus aici la Mine. Acum, dacă veţi asculta glasul meu, şi dacă veţi păzi legămîntul Meu, veţi fi ai Mei dintre toate popoarele, căci tot pământul este al Meu; Îmi veţi fi o împărăţie de preoţi şi un neam sfânt. Acestea sunt cuvintele pe cari le vei spune copiilor lui Israel. Moise a venit de a chemat pe bătrânii poporului, şi le-a pus înainte toate cuvintele acestea, cum îi poruncise Domnul. Tot poporul a răspuns: ,,Vom face tot ce a zis Domnul!” Moise a spus Domnului cuvintele poporului.

Ex. 24:3,7 – Tot poporul a răspuns: ,,Vom face tot ce a zis Domnul!”  Moise a spus Domnului cuvintele poporului. A luat cartea legământului, şi a citit-o în faţa poporului. Ei au zis: ,,Vom face şi vom asculta tot ce a zis Domnul.”

HAR( chesed in ebraica si charis in greaca ) = bunavointa, amabilitate, dar nemeritat, favoare, atentie plina de mila.

Harul este, prin urmare, iubirea nemeritata a lui Dumnezeu fata de omul pacatos, iubire care s-a manifestat prin jertfire de sine. Efeseni 2, 8- 9  Harul este iubirea şi mila veşnică, nemeritată a lui Dumnezeu cu care S-a întors către omenirea căzută în păcat, hotărând, pregătind şi desăvârşind prin Isus Hristos salvarea omenirii.

LEGAMANT = testament, contract, intelegere, conventie intre doua parti, cuprinzand drepturile si indatoririle fiecarei parti.

Cand vorbim de legamintul dintre Dumnezeu si om trebuie sa intelegem ceva mai mult decat un simplu contract, o simpla negociere. El reprezinta o forma profunda a legaturii personale dintre Dumnezeu si om. Legământul este o înţelegere intervenită între două părţi care prevede condiţiile şi îndatoririle fiecăruia ce decurg din legământ.

Legământul lui Dumnezeu – prin amplasarea sa – este o formă mai profundă a legăturii personale decât un contract şi nu trebuie confundat cu nici o formă a înţelegerilor negociate. În legământul harului, viaţa bisericii este înrădăcinată în taina elecţiei divine a poporului ales şi arată către destinul istoriei umane în împărăţia veşnică a lui Dumnezeu. Chiar din cauza acestei legături personale, intime cu Dumnezeu, el este un dar cu promisiune, el implică o datorie, adică participarea responsabilă în viaţa de servire a comuniunii legământului cu Dumnezeu. De aceea între începutul (creaţiunea) şi între ţinta (eschatologia) faptelor măreţe ale lui Dumnezeu, Biblia redă – generaţie după generaţie – descrierea despre Dumnezeu şi poporul Său într-o luptă dramatică.

Acţiunea trece prin trei acte:

1. guvernarea dreaptă a lui Dumnezeu şi rebeliunea poporului Său (Legea şi păcatul nostru) ;

2. judecarea noastră şi răscumpărarea prin harul lui Dumnezeu (Hristos şi noua noastră fiinţă) ;

3. recreerea noastră prin Spiritul lui Dumnezeu, prin revenirea noastră la responsabilitatea legământului (biserica, misiunea ei şi chemarea noastră creştină).

După cum Biblia ne prezintă două legi, una neschimbătoare şi eternă, alta provizorie şi temporară, la fel există şi două legăminte. Legământul harului a fost încheiat cu omul în Eden, – după cădere – i s-a dat făgăduinţa divină că sămânţa femeii va zdrobi capul şarpelui. Legământul acesta a oferit iertarea şi harul ajutător al lui Dumnezeu tuturor oamenilor în vederea ascultării lor viitoare, prin credinţa în Hristos. De asemenea, le-a promis şi viaţă veşnică, condiţionată de credincioşia faţă de Legea lui Dumnezeu. Astfel au primit patriarhii nădejdea mântuirii.

Biblia este alcătuită din două mari capitole: din Vechiul şi Noul Testament. Ele nu sunt opuse unul altuia, ci se completează reciproc. Vechiul legământ reprezintă alegerea lui Israel ca popor al lui Dumnezeu. Noul legământ se refera la alegerea bisericii crestine ca popor al lui Dumnezeu. 

Înainte de a se fi aşezat temeliile pământului, Tatăl şi Fiul Se uniseră într-un legământ pentru răscumpărarea omului, dacă el ar fi fost biruit de Satana. El dăduse mâna într-un solemn legământ că Hristos Se va face garant pentru neamul omenesc. Acum El zise: „Tată, S-a sfârşit. Am împlinit voia Ta, o, Dumnezeul Meu! Am săvârşit lucrarea de răscumpărare. Dacă dreptatea Ta este satisfăcută ‘vreau ca şi aceia pe care Mi  i-ai dat să fie cu Mine acolo unde sunt Eu’ (Ioan 19,30; 17,24).”  Legământul acesta fusese împlinit în Hristos. Când strigase pe cruce: „S-a sfârşit!”, El Se adresase Tatălui. Înţelegerea fusese împlinită.

Prin ascultarea Lui desăvârşită, El a făcut cu putinţă oamenilor să asculte de Legea lui Dumnezeu. Când ne supunem lui Hristos, inima noastră se uneşte cu inima Lui, voinţa noastră se cufundă în voinţa Lui, cugetele noastre sunt robite Lui; atunci noi trăim viaţa Lui. Atunci Domnul priveşte asupra noastră şi vede nu haina de frunze de smochin, ci propriul veşmânt al dreptăţii Sale, care este desăvârşită ascultare de Legea lui Dumnezeu.”

Noi datorăm totul harului, harului liber, harului nemărginit. Harul a dispus – prin legământ – înfierea noastră. Harul a realizat, în Mântuitorul, răscumpărarea noastră; înnoirea noastră şi admiterea noastră la moştenirea cu Hristos.

Condiţiile vieţii veşnice, sub har, sunt exact aceleaşi care au fost şi în Eden – neprihănire desăvârşită, armonie cu Dumnezeu, desăvârşită conformare faţă de principiile Legii Sale… Nimeni dintre noi nu poate împlini aceste cerinţe. Fiecare poruncă sau ordin dat de Dumnezeu conţine câte o făgăduinţă foarte sigură care stă la baza poruncii. Dumnezeu a luat măsuri ca noi să putem deveni asemenea Lui, şi El va împlini aceasta pentru toţi care nu interpun voinţa lor, zădărnicind astfel harul Său.“

Monahismul medieval spera să obţină merite pentru mântuire prin ascentism. Ei căutau dreptatea divină care să le confere drepturi pentru veşnicie, recunoscându-le meritele. În concepţia lor aproape că şi Evanghelia a devenit o lege rigidă ce se rezuma la fapte meritorii. Călugărul Martin Luther se zbătea zi şi noapte să caute un Dumnezeu milostiv. Şi L-a găsit. Când harul divin i-a iluminat sufletul zbuciumat, în noua sa viziune despre legământul de har, chiar şi Legea lui Dumnezeu a devenit Evanghelie. El a înţeles că orice ar face păcătosul să răspundă dragostei pline de har a lui Dumnezeu, în nici un fel nu poate merita mântuirea. Pentru că mântuirea este acordată din har acelora care au primit răscumpărarea prin Hristos şi s-au supus lucrării harului divin.