Cele 2 Legaminte – Legamantul Avraamic (Legamantul Legii scrisa in inima)

Gen. 9:12-13 – Si Dumnezeu a zis: „Iata semnul legamantului pe care-l fac intre Mine si voi si intre toate vietuitoarele care sunt cu voi, pentru toate neamurile de oameni in veci: curcubeul Meu, pe care l-am asezat in nor, el va sluji ca semn al legamantului dintre Mine si pamant.

Gen. 15:18 – In ziua aceea, Domnul a facut un legamant cu Avram si i-a zis: „Semintei tale dau tara aceasta, de la raul Egiptului pana la raul cel mare, raul Eufrat,

Osea 6:7 – Dar ei au calcat legamantul, ca oricare om de rand; si nu Mi-au fost credinciosi atunci.

Is. 42:1,7 – Iata Robul Meu, pe care-L sprijin, Alesul Meu, in care Isi gaseste placere sufletul Meu. Am pus Duhul Meu peste El; El va vesti neamurilor judecata. Eu, Domnul, Te-am chemat ca sa dai mantuire si Te voi lua de mana, Te voi pazi si Te voi pune ca legamant al poporului, ca sa fii Lumina neamurilor, sa deschizi ochii orbilor, sa scoti din temnita pe cei legati si din prinsoare pe cei ce locuiesc in intuneric.

Evr. 8:6,9 – Dar, acum, Hristos a capatat o slujba cu atat mai inalta cu cat legamantul al carui mijlocitor este El, e mai bun, caci este asezat pe fagaduinte mai bune. nu ca legamantul pe care l-am facut cu parintii lor, in ziua cand i-am apucat de mana, ca sa-i scot din tara Egiptului. Pentru ca n-au ramas in legamantul Meu, si nici Mie nu Mi-a pasat de ei, zice Domnul.

Un alt contract – numit în Scripturã „vechiul legãmânt” – a fost încheiat între Dumnezeu si Israel, la Sinai, si a fost apoi ratificat prin sângele jertfei. Legãmântul avraamic a fost ratificat prin sângele Domnului Hristos si a fost numit „al doilea” sau „noul” legãmânt, deoarece sângele cu care a fost sigilat a fost vãrsat dupã sângele primului legãmânt. Faptul cã noul legãmânt era valabil în zilele lui Avraam reiese în mod clar din aceea cã a fost confirmat atunci atât prin fãgãduintã, cât si prin jurãmântul lui Dumnezeu, cele „douã lucruri care nu se pot schimba si în care este cu neputintã ca Dumnezeu sã mintã” (Evrei 6,18).  Dar, dacã legãmântul avraamic continea fãgãduinta mântuirii, de ce s-a mai fãcut un alt legãmânt la Sinai?

În robie, poporul pierduse în mare mãsurã cunoasterea de Dumnezeu si a principiilor legãmântului avraamic. Eliberându-i din Egipt, Dumnezeu a cãutat sã le descopere puterea si mila Sa, pentru ca ei sã fie fãcuti sã-L iubeascã si sã aibã încredere în El. I-a dus la Marea Rosie, unde, fiind urmãriti de egipteni, scãparea pãrea cã este imposibilã. Aceasta pentru ca ei sã-si poatã da seama de totala lor neputintã, de nevoia lor de ajutor dumnezeiesc, cum si de faptul cã El lucrase izbãvirea lor. În felul acesta, ei au fost umpluti de iubire si recunostintã fatã de Dumnezeu si de încredere în puterea Lui de a-i ajuta. El Si-i alipise de Sine, ca Eliberator al lor din robia trecãtoare. 

Dar mai era un adevãr, mult mai mare, care trebuia sã fie înscris în mintea lor. Trãind în mijlocul idolatriei si al coruptiei, ei nu aveau o conceptie dreaptã cu privire la sfintenia lui Dumnezeu, la pãcãtosenia fãrã margini a inimii lor, la faptul cã în ei însisi nu aveau nici un pic de putere pentru a da ascultare Legii lui Dumnezeu, precum si la nevoia lor dupã un Mântuitor. Toate acestea trebuia sã le învete. 

Dumnezeu i-a adus la Sinai, unde Si-a descoperit slava, le-a dat Legea Sa si fãgãduinta unor mari binecuvântãri, cu conditia ascultãrii: „Dacã veti asculta glasul Meu si dacã veti pãzi legãmântul Meu” Îmi veti fi o împãrãtie de preoti si un neam sfânt” (Ex. 19,5.6). Poporul nu si-a dat seama de pãcãtosenia inimii lor si de faptul cã, fãrã Hristos, era imposibil pentru ei sã tinã Legea lui Dumnezeu; si, în mod pripit, au încheiat un legãmânt cu Dumnezeu. Având impresia cã sunt în stare sã realizeze propria lor neprihãnire, au declarat: „Vom face si vom asculta tot ce a zis Domnul” (Ex.24,7). Ei au fost martori ai proclamãrii Legii într-o mãretie înspãimântãtoare si au tremurat de groazã înaintea muntelui; si, cu toate acestea, n-au trecut decât câteva sãptãmâni si au rupt legãmântul cu Dumnezeu, s-au plecat pânã la pãmânt si s-au închinat înaintea unui chip cioplit. Ei nu mai puteau nãdãjdui în bunãvointa lui Dumnezeu pe temeiul unui legãmânt pe care îl cãlcaserã; si acum, vãzându-si pãcãtosenia lor si nevoia de iertare, au fost adusi în situatia de a-si da seama de nevoia lor dupã un Mântuitor, descoperit în legãmântul avraamic si preînchipuit în jertfele aduse. Acum, prin credintã si iubire, au fost legati de Dumnezeu ca Izbãvitor al lor din robia pãcatului. Acum erau pregãtiti sã pretuiascã binecuvântãrile noului legãmânt.

Conditiile „vechiului legãmânt” erau: ascultã si vei trãi. „Sã le împlineascã omul, ca sã trãiascã prin ele” (Ezechiel 20,11; Leviticul 18,5); dar „blestemat sã fie cine nu va împlini cuvintele legii acesteia si cine nu le va face” (Deut.27,26).

„Noul legãmânt” a fost întemeiat pe „fãgãduinte mai bune” – fãgãduinta iertãrii pãcatelor si a harului lui Dumnezeu de a înnoi inima si a o aduce în armonie cu principiile Legii lui Dumnezeu. „Iatã legãmântul pe care-l voi face cu casa lui Israel, dupã zilele acelea, zice Domnul: Voi pune Legea Mea înlãuntrul lor, o voi scrie în inima lor” le voi ierta nelegiuirea si nu-Mi voi mai aduce aminte de pãcatul lor” (Ier. 31,33-34). 

Aceeasi Lege care a fost sãpatã pe tablele de piatrã este scrisã de Duhul Sfânt pe tablele inimii. În loc sã încercãm sã realizãm propria noastrã neprihãnire, noi primim neprihãnirea Domnului Hristos. Sângele Sãu face ispãsire pentru pãcatele noastre. Ascultarea Lui este primitã ca fiind a noastrã. Apoi, inima renãscutã prin Duhul Sfânt va aduce „roadele Duhului”. Prin harul lui Hristos, vom trãi în ascultare de Legea lui Dumnezeu, scrisã acum în inimile noastre.

Având Duhul lui Hristos, vom umbla asa cum a umblat El. Prin profet, El declarã despre Sine: „Vreau sã fac voia Ta, Dumnezeule! Si Legea Ta este în fundul inimii mele” (Ps.40,8). Iar când era în mijlocul oamenilor, El a spus: „Tatãl Meu nu M-a lãsat singur, pentru cã totdeauna fac ce-I este plãcut” (Ioan 8,29).  Apostolul Pavel aratã lãmurit legãtura dintre credintã si Lege în cadrul noului legãmânt. El zice: „Fiindcã suntem îndreptãtiti prin credintã, avem pace cu Dumnezeu prin Domnul nostru Isus Hristos”. „Deci, prin credintã desfiintãm noi Legea? Nicidecum, noi întãrim Legea.

Cãci lucru cu neputintã Legii, întrucât firea pãmânteascã o fãcea fãrã putere” – ea nu putea sã-l îndreptãteascã pe om, pentru cã, în natura sa pãcãtoasã, el nu putea sã tinã Legea – „Dumnezeu a osândit pãcatul în firea pãmânteascã, trimitând, din pricina pãcatului, pe Însusi Fiul Sãu într-o fire asemãnãtoare cu a pãcatului, pentru ca porunca Legii sã fie împlinitã în noi, care trãim nu dupã îndemnurile firii pãmântesti, ci dupã îndemnurile Duhului” (Rom.5,1; 3,31; 8,3.4). 

Lucrarea lui Dumnezeu este aceeasi în toate timpurile, desi sunt diferite trepte de dezvoltare si diferite manifestãri ale puterii Sale, pentru a putea face fatã nevoilor oamenilor din diferite timpuri. Începând cu prima fãgãduintã a Evangheliei, coborând prin timpurile patriarhale si iudaice si ajungând pânã în vremurile noastre, are loc o desfãsurare progresivã a scopurilor urmãrite de Dumnezeu în planul de mântuire. Mântuitorul preînchipuit în ritualurile si ceremoniile legii iudaice este acelasi cu Cel descoperit în Evanghelie. Norii care învãluiau fiinta Sa divinã s-au dat la o parte; ceata si umbrele au dispãrut si Isus, Rãscumpãrãtorul lumii, Se descoperã. El, care a proclamat Legea pe Sinai si care i-a dat lui Moise preceptele legii ceremoniale, este acelasi care a rostit Predica de pe Munte.

Marile principii ale iubirii lui Dumnezeu, pe care le-a prezentat ca temelie a Legii si profetilor, sunt numai o repetare a ceea ce i-a spus prin Moise, poporului evreu: „Ascultã, Israele! Domnul, Dumnezeul nostru, este singurul Domn. Sã iubesti pe Domnul Dumnezeul tãu, cu toatã inima ta, cu tot sufletul tãu si cu toatã puterea ta”. „Sã iubesti pe aproapele tãu ca pe tine însuti” (Deut.6,4.5; Lev.19,18). În ambele dispensatiuni, Învãtãtorul este acelasi. Cerintele lui Dumnezeu sunt aceleasi. Cãci toate pornesc de la Cel, „în care nu este nici schimbare, nici umbrã de mutare” (Iacov 1,17).

Ellen White – Patriarhi si Profeti – Legea si Legamintele