Cele 2 Legaminte – Legamantul Harului (Rascumpararii)

Isa: 53:10 – Domnul a gasit cu cale sa-L zdrobeasca prin suferinta… Dar, dupa ce Isi va da viata ca jertfa pentru pacat  va vedea o samanta de urmasi…

Ioan 1:29 – A doua zi, Ioan a vazut pe Isus venind la el si a zis: „Iata Mielul lui Dumnezeu care ridica pacatul lumii!

Rom 3:25 – Pe El, Dumnezeu L-a randuit mai dinainte sa fie, prin credinta in sangele Lui, o jertfa de ispasire, …

Evr. 7:27 – caci lucrul acesta l-a facut o data pentru totdeauna, cand S-a adus jertfa pe Sine insusi.

1 Ioan 2:2 – El este jertfa de ispasire pentru pacatele noastre; si nu numai pentru ale noastre, ci pentru ale intregii lumi.

1 Ioan 4:10 – Si dragostea sta nu in faptul ca noi am iubit pe Dumnezeu, ci in faptul ca El ne-a iubit pe noi si a trimis pe Fiul Sau ca jertfa de ispasire pentru pacatele noastre.

 1 Petru 18:19,20 – caci stiti ca nu cu lucruri pieritoare, cu argint sau cu aur, ati fost rascumparati din felul desert de vietuire pe care-l mosteniserati de la parintii vostri, ci cu sangele scump al lui Hristos, Mielul fara cusur si fara prihana. El a fost cunoscut mai inainte de intemeierea lumii si a fost aratat la sfarsitul vremurilor pentru voi.

Isus a fost lumina poporului Sãu – Lumina lumii – înainte de a veni pe pãmânt în corp omenesc. Prima razã de luminã, care a strãpuns întunericul în care pãcatul învãluise omenirea, a venit de la Domnul Hristos. Si de la El a venit orice razã strãlucitoare a cerului care a cãzut asupra locuitorilor pãmântului. În planul de mântuire, Domnul Hristos este Alfa si Omega – Cel dintâi si Cel de pe urmã.  De când Mântuitorul Si-a vãrsat sângele pentru iertarea pãcatelor si S-a înãltat la cer, „ca sã Se înfãtiseze acum, pentru noi, înaintea lui Dumnezeu” (Evr.9,24), s-a revãrsat luminã de la crucea Golgotei si din locurile sfinte ale Sanctuarului ceresc.

Dar lumina aceasta mai clarã, ce ne-a fost datã, n-ar trebui sã ne facã sã o dispretuim pe aceea care, în vremurile de la început, a fost primitã prin simbolurile care vesteau venirea Mântuitorului. Evanghelia lui Hristos revarsã luminã asupra sistemului iudaic si dã importantã legii ceremoniale. Pe mãsurã ce se descoperã adevãruri noi, iar ceea ce era cunoscut de la început ajunge sã fie pus într-o luminã mai clarã, caracterul si scopurile lui Dumnezeu sunt date pe fatã în purtarea Lui cu poporul ales. Fiecare nouã razã de luminã pe care o primim ne aduce o mai clarã întelegere a planului de mântuire, care este aducerea la îndeplinire a vointei divine cu privire la mântuirea omului. Vedem astfel o nouã frumusete si o nouã fortã în Cuvântul inspirat si studiem paginile lui cu un interes mai profund si mai captivant.

Sunt multi care sustin cã Dumnezeu a pus un zid de despãrtire între evrei si ceilalti oameni, cã grija si iubirea Sa, care au fost în mare mãsurã retrase de la restul omenirii, au fost concentrate asupra poporului Israel. Dar Dumnezeu n-a conceput ca poporul Sãu sã înalte un zid de despãrtire între el si semeni. Inima Iubirii infinite era deschisã tuturor locuitorilor pãmântului. Desi ei L-au lepãdat, El cãuta fãrã încetare sã li se descopere si sã-i facã pãrtasi la iubirea si harul Sãu. Binecuvântarea Sa a fost datã poporului Sãu ales, pentru ca, la rândul lui, el sã fie o binecuvântare pentru altii.  Dumnezeu l-a chemat pe Avraam, l-a fãcut sã prospere si l-a onorat; iar credinciosia patriarhului a fost o luminã pentru oamenii din toate tãrile pe unde a peregrinat. Avraam nu s-a izolat de oamenii din jurul sãu. El a cultivat relatii de prietenie cu domnitorii natiunilor înconjurãtoare, dintre care unii îl tratau cu mare respect, iar cinstea, altruismul, vitejia si bunãvointa lui reprezentau caracterul lui Dumnezeu. În Mesopotamia, Canaan, Egipt si chiar înaintea locuitorilor Sodomei, Dumnezeul cerului a fost descoperit prin reprezentantul Sãu.

Astfel, Dumnezeu li S-a descoperit egiptenilor si tuturor natiunilor legate de aceastã puternicã împãrãtie, prin Iosif. De ce a ales oare Dumnezeu sã-l înalte atât de mult pe Iosif în mijlocul egiptenilor? El ar fi putut sã foloseascã o altã cale pentru aducerea la îndeplinire a planurilor Sale fatã de fiii lui Iacov; dar a dorit sã facã din Iosif o luminã si l-a asezat în palatul împãratului, pentru ca lumina cerului sã poatã ajunge la cei de departe si la cei de aproape. Prin întelepciunea si dreptatea sa, prin curãtia si bunãvointa vietii sale zilnice, prin devotamentul lui fatã de interesele poporului – si poporul acela era poporul unei natiuni idolatre – Iosif a fost un reprezentant al lui Hristos. În binefãcãtorul, cãtre care tot Egiptul se întorcea cu recunostintã si laude, acel popor pãgân trebuia sã vadã iubirea Creatorului si Rãscumpãrãtorului lui. Si în Moise, de asemenea, Dumnezeu a asezat o luminã lângã tronul celei mai mari împãrãtii a pãmântului, pentru ca toti aceia care ar fi voit sã-L poatã afla pe viul si adevãratul Dumnezeu. Si toatã aceastã luminã le-a fost datã egiptenilor mai înainte ca mâna lui Dumnezeu sã se întindã asupra lor cu judecãtile Sale.  Cu prilejul eliberãrii poporului Israel din Egipt, cunoasterea puterii lui Dumnezeu s-a rãspândit în lung si-n lat.

La sute de ani dupã exod, preotii filistenilor îi aminteau poporului lor despre plãgile cãzute asupra Egiptului, avertizându-l ca nu cumva sã se împotriveascã Dumnezeului lui Israel.  Dumnezeu l-a chemat pe Israel, l-a binecuvântat si l-a înãltat, nu pentru ca prin ascultarea de Lege numai ei sã primeascã favoarea Lui si sã devinã primitori exclusivi ai binecuvântãrilor Sale, ci ca sã Se descopere prin ei tuturor locuitorilor pãmântului.

În vederea îndeplinirii acestui scop, El le-a poruncit sã se pãstreze deosebiti de natiunile idolatre din jurul lor.  Idolatria si toate pãcatele ce veneau pe urmele ei erau o urâciune înaintea lui Dumnezeu si El a poruncit poporului Sãu sã nu se amestece cu celelalte popoare – „sã nu te iei dupã popoarele acestea în purtarea lor” (Ex.23,24) si sã-L uite pe Dumnezeu. El le-a interzis cãsãtoria cu idolatrii, ca nu cumva inimile lor sã se depãrteze de El. Era tot atât de trebuincios atunci, cum este si astãzi, ca poporul lui Dumnezeu sã fie curat, „neîntinat de lume”.

El trebuia sã se pãstreze neatins, liber de spiritul acesteia, pentru cã ea este vrãjmasã adevãrului si neprihãnirii. Dar Dumnezeu nu intentiona ca poporul Sãu, într-o exclusivistã îndreptãtire de sine, sã se izoleze de lume, astfel încât sã nu poatã avea vreo influentã asupra ei.  Asemenea Învãtãtorului lor, urmasii Domnului Hristos din fiecare veac trebuie sã fie lumina lumii. Aceasta este tocmai ce au fãcut Enoh, Noe, Avraam, Iosif si Moise. Este tocmai ceea ce dorea Dumnezeu sã facã poporul Israel. Inima lor, rea de necredintã, aflatã sub controlul lui Satana, i-a fãcut sã ascundã lumina, în loc s-o facã sã lumineze asupra popoarelor înconjurãtoare; a fost acelasi spirit bigot care i-a determinat fie sã urmeze obiceiurile nelegiuite ale pãgânilor, fie sã se tinã deoparte, într-o atitudine plinã de mândrie, ca si cum iubirea si purtarea de grijã a lui Dumnezeu erau numai pentru ei.

Dupã cum Biblia ne prezintã douã legi – una neschimbãtoare si vesnicã, iar cealaltã trecãtoare, provizorie – tot astfel sunt douã legãminte. Legãmântul harului a fost fãcut întâia datã cu omul în Eden, când, dupã cãdere, s-a dat o fãgãduintã divinã – cã sãmânta femeii urma sã zdrobeascã capul sarpelui. Legãmântul acesta le oferea tuturor oamenilor iertare si sprijinul harului lui Dumnezeu pentru ascultare viitoare prin credinta în Hristos. Li se fãgãduia, de asemenea, viata vesnicã, cu conditia credinciosiei fatã de Legea lui Dumnezeu.

În felul acesta, patriarhii au primit nãdejdea mântuirii.  Acelasi legãmânt a fost reînnoit fatã de Avraam în fãgãduinta: „Toate neamurile pãmântului vor fi binecuvântate în sãmânta ta” (Gen.22,18). Aceastã fãgãduintã arãta spre Domnul Hristos. Asa a înteles-o Avraam (vezi Gal.3,8.16) si si-a pus încrederea în Domnul Hristos pentru iertarea pãcatelor. Credinta aceasta i-a fost socotitã ca neprihãnire. Legãmântul cu Avraam mentinea, de asemenea, autoritatea Legii lui Dumnezeu. Domnul S-a arãtat lui Avraam si i-a zis: „Eu sunt Dumnezeul cel Atotputernic; umblã înaintea Mea si fii fãrã prihanã” (Gen.17,1). Mãrturia lui Dumnezeu cu privire la servul Sãu credincios a fost: „Avraam a ascultat de porunca Mea si a pãzit ce i-am cerut, a pãzit poruncile Mele, orânduirile Mele si legile Mele” (Gen.26,5). Si Domnul i-a spus: „Voi pune legãmântul Meu între Mine si tine si sãmânta ta dupã tine, din neam în neam; acesta va fi un legãmânt vesnic, în puterea cãruia Eu voi fi Dumnezeul tãu si al semintei tale dupã tine” (Gen.17,7).  Desi acest legãmânt a fost fãcut cu Adam si reînnoit cu Avraam, a putut fi ratificat numai la moartea lui Isus Hristos.

El existase în chip de fãgãduintã a lui Dumnezeu de la cea dintâi comunicare fãcutã cu privire la mântuire; fusese primit prin credintã; si cu toate acestea, când a fost ratificat de Domnul Hristos, a fost numit un legãmânt nou. Legea lui Dumnezeu stãtea la baza acestui legãmânt, care în principiu era un acord pentru a-i aduce din nou pe oameni în armonie cu vointa divinã, asezându-i într-o pozitie în care puteau asculta de Legea lui Dumnezeu. 

Ellen White – Patriarhi si Profeti – Legea si Legamintele