Planul de Mantuire – Jertfa lui Abel (II)

Gen 4:4 – Abel a adus si el o jertfa de mancare din oile intai nascute ale turmei lui si din grasimea lor. Domnul a privit cu placere spre Abel si spre jertfa lui;

Evr.11:4 – Prin credinta a adus Abel lui Dumnezeu o jertfa mai buna decat Cain. Prin ea a capatat el marturia ca este neprihanit, caci Dumnezeu a primit darurile lui. Si prin ea vorbeste el inca, macar ca este mort.

Rom 3:25 – Pe El, Dumnezeu L-a randuit mai dinainte sa fie, prin credinta in sangele Lui, o jertfa de ispasire, …

1 Ioan 2:2 – El este jertfa de ispasire pentru pacatele noastre; si nu numai pentru ale noastre, ci pentru ale intregii lumi.

1 Petru 18:19,20 – caci stiti ca nu cu lucruri pieritoare, cu argint sau cu aur, ati fost rascumparati ci cu sangele scump al lui Hristos, Mielul fara cusur si fara prihana. El a fost cunoscut mai inainte de intemeierea lumii si a fost aratat la sfarsitul vremurilor pentru voi.

Cain si Abel reprezintã douã clase de oameni, care vor exista întotdeauna în lume pânã la încheierea vremurilor. Una dintre clase se foloseste de jertfa rânduitã pentru pãcat, în timp ce cealaltã clasã se aventureazã sã depindã de propriile ei merite; jertfa lor este o jertfã lipsitã de puterea mijlocirii divine si, astfel, ea nu este în stare sã-l facã pe om sã aibã iarãsi parte de favoarea lui Dumnezeu. Cãci numai prin meritele Domnului Isus pãcatele noastre pot fi iertate. Aceia care nu simt nevoia de sângele lui Hristos, care cred cã prin propriile lor fapte, fãrã harul divin, pot sã-si asigure aprobarea lui Dumnezeu, fac aceeasi gresealã pe care a fãcut-o si Cain. Dacã nu primesc sângele curãtitor, ei sunt sub osândã. O altã cale prin care sã poatã scãpa de sub blestemul pãcatului nu existã.

La început, blestemul asupra pământului nu s-a simţit decât puţin; dar acum asupra lui apăsa un blestem dublu. Cain şi Abel reprezintă cele două categorii, drepţi şi nedrepţi, credincioşi şi necredincioşi, care există de la căderea omului până la a doua venire a lui Hristos. Cain, care şi-a omorât fratele, îi reprezintă pe cei răi care vor fi invidioşi pe cei neprihăniţi şi-i vor urî pentru că sunt mai buni decât ei. Vor fi geloşi pe ei, îi vor persecuta şi-i vor da la moarte, din cauză că faptele bune ale acestora le condamnă calea lor păcătoasă.

Clasa închinãtorilor care urmeazã pilda lui Cain cuprinde cea mai mare parte a lumii, deoarece aproape toate religiile false s-au bazat pe acelasi principiu, si anume cã omul se poate sprijini pe propriile sale eforturi spre a fi mântuit. Unii sustin cã neamul omenesc nu are nevoie de mântuire, ci de progres, cã omul poate sã se înnobileze, sã se înalte si sã se renascã de la sine. Dupã cum Cain a socotit cã poate obtine favoarea divinã printr-un dar cãruia îi lipsea sângele jertfei, tot astfel si acestia asteaptã sã înalte neamul omenesc pânã la înãltimea standardului divin fãrã sã aibã nevoie de ispãsire. Istoria vietii lui Cain ne aratã care sunt în mod sigur urmãrile. Ea ne aratã ce poate ajunge omul despãrtit de Hristos. Neamul omenesc nu are puterea sã se renascã singur. El nu tinde sã meargã în sus, cãtre cele dumnezeiesti, ci în jos, cãtre cele satanice. Unica noastrã nãdejde este Hristos. „Cãci nu este sub cer nici un alt nume dat oamenilor, în care trebuie sã fim mântuiti. Cãci în nimeni altul nu este mântuire” (Fapte 4,12).

Adevãrata credintã, care se întemeiazã în totul pe Hristos, se va da pe fatã prin ascultare fatã de toate cerintele lui Dumnezeu. Din zilele lui Adam si pânã în prezent, marea luptã se dã cu privire la ascultarea de Legea lui Dumnezeu. În toate veacurile au fost oameni care au pretins cã au drept la binecuvântãrile lui Dumnezeu, chiar în timp ce nesocoteau unele dintre poruncile Sale. Dar Sfintele Scripturi ne spun cã prin fapte „este fãcutã desãvârsitã credinta” si cã, fãrã faptele ascultãrii, credinta „este moartã” (Iacov 2,22.17). Acela care mãrturiseste cã Îl cunoaste pe Dumnezeu „si nu pãzeste poruncile Lui, este un mincinos, si adevãrul nu este în el” (1 Ioan 2,4).

Când Cain a vãzut cã jertfa lui a fost respinsã, s-a mâniat pe Domnul si pe Abel; el s-a mâniat pentru cã Dumnezeu n-a primit ceea ce omul pusese în locul jertfei rânduite de Dumnezeu si s-a mâniat pe fratele sãu pentru cã alesese sã asculte de Dumnezeu, în loc sã se uneascã cu el în revolta împotriva Lui.

La fel, în toate veacurile, cei rãi i-au urât pe cei care erau mai buni ca ei. Viata de ascultare si de credintã nesovãielnicã a lui Abel era o continuã mustrare pentru Cain. „Oricine face rãul, urãste lumina si nu vine la luminã, ca sã nu i se vãdeascã faptele” (Ioan 3,20). Cu cât este mai strãlucitoare lumina cereascã, reflectatã de caracterul servilor credinciosi ai lui Dumnezeu, cu atât mai clar se vãd pãcatele celor netemãtori de Dumnezeu si cu atât mai hotãrâte vor fi strãduintele lor de a-i nimici pe aceia care le tulburã pacea.

Uciderea lui Abel a fost primul exemplu de vrãjmãsia despre care Dumnezeu spusese cã va exista între sarpe si sãmânta femeii – între Satana si supusii sãi si Hristos si urmasii Lui. Prin pãcatul omului, Satana a câstigat stãpânirea asupra neamului omenesc, dar Hristos avea sã-l facã în stare sã lepede jugul lui. Ori de câte ori, prin credinta în Mielul lui Dumnezeu, un suflet renuntã sã mai slujeascã pãcatului, mânia lui Satana se aprinde.

Viata cea sfântã a lui Abel era o mãrturie împotriva sustinerilor lui Satana cã este cu neputintã ca omul sã tinã Legea lui Dumnezeu. Când Cain, împins de duhul cel rãu, a vãzut cã nu îl poate stãpâni pe Abel, s-a înfuriat asa de tare, încât i-a luat viata. Si, ori de câte ori se va afla cineva care va sta pentru apãrarea dreptãtii Legii lui Dumnezeu, acelasi spirit se va da pe fatã împotriva lui. Este acelasi spirit care în decursul tuturor veacurilor a înãltat rugurile si a aprins focul pentru a-i nimici pe ucenicii lui Hristos. Dar cruzimile îngrãmãdite asupra urmasilor lui Isus sunt insuflate de Satana si de oastea lui, deoarece acestia nu-i pot constrânge sã li se supunã. Aceasta este furia unui vrãjmas înfrânt. Fiecare martir al lui Isus a murit ca biruitor. Profetul spune: „Ei l-au biruit (pe ‘balaurul cel mare, sarpele cel vechi, numit diavolul si Satana’), prin sângele Mielului si prin cuvântul mãrturisirii lor, si nu si-au iubit viata chiar pânã la moarte” (Apoc.12,11.9).

Crutând viata primului ucigas, Dumnezeu a dat întregului univers o lectie în legãturã cu marea luptã. Istoria întunecatã a vietii lui Cain si a urmasilor sãi a fost o ilustrare a ceea ce s-ar fi putut întâmpla dacã i s-ar fi îngãduit pãcãtosului sã trãiascã vesnic si sã aducã la îndeplinire revolta lui împotriva lui Dumnezeu. Îndelunga rãbdare a lui Dumnezeu nu a avut alt rezultat decât acela cã pãcãtosii au devenit mai îndrãzneti si mai sfidãtori în nelegiuirea lor. Cincisprezece veacuri dupã ce s-a rostit sentinta asupra lui Cain, universul a fost martor al roadelor pe care le-au adus influenta si exemplul lui, în crimele si stricãciunea care au inundat pãmântul. S-a fãcut vizibil faptul cã sentinta de moarte rostitã asupra neamului omenesc decãzut, din cauza cãlcãrii Legii lui Dumnezeu, era atât dreaptã, cât si plinã de îndurare. Cu cât oamenii trãiau mai mult în pãcat, cu atât se ticãloseau mai rãu. Sentinta divinã, care a pus capãt unei vieti de nelegiuire fãrã frâu si a scãpat lumea de influenta acelora care se împietreau în rãzvrãtirea lor, era mai mult o binecuvântare decât un blestem.

Satana este fãrã încetare la lucru, cu energie neobositã si sub o mie de mãsti, ca sã înfãtiseze rãu caracterul si cârmuirea lui Dumnezeu. Cu planuri bine întocmite si larg cuprinzãtoare, cu puteri miraculoase, el a luptat ca sã-i tinã pe locuitorii lumii sub înselãciunile sale. Dumnezeu, Cel Nemãrginit si Atotîntelept, vede sfârsitul de la început, iar în tratarea rãului, planurile Sale sunt întinse si mult cuprinzãtoare. Scopul Sãu a fost nu numai acela de a înfrânge revolta, ci si de a demonstra înaintea întregului univers natura rãzvrãtirii. În desfãsurarea sa, planul lui Dumnezeu arãta atât dreptatea, cât si mila Sa, îndreptãtind pe deplin întelepciunea si neprihãnirea Sa în felul în care El trateazã rãul.

Locuitorii sfinti ai celorlalte lumi urmãreau cu cel mai profund interes evenimentele ce se petreceau pe pãmânt. În conditiile existente în lume înainte de potop, ei au vãzut ilustrate urmãrile conducerii pe care Lucifer se strãduia sã o întroneze în cer, înlãturând autoritatea lui Hristos si dând la o parte Legea lui Dumnezeu. În pãcãtosii încãpãtânati ai lumii de dinainte de potop, ei au vãzut supusii asupra cãrora domnea Satana.

Gândurile inimii oamenilor erau în fiecare zi îndreptate spre rãu (Gen.6,5). Fiecare emotie, fiecare impuls al inimii si fiecare închipuire a mintii erau în luptã cu principiile dumnezeiesti de curãtie, pace si iubire. Toate acestea erau un exemplu al stricãciunii îngrozitoare, rezultat al actiunii lui Satana de a înlãtura de la fãpturile lui Dumnezeu restrictiile sfintei Sale Legi. Prin faptele ce vor fi aduse la ivealã în desfãsurarea marii lupte, Dumnezeu va demonstra principiile, rânduielile guvernãrii Sale, care au fost falsificate de Satana si de cãtre toti aceia pe care el i-a înselat. Dreptatea Lui va fi în cele din urmã recunoscutã de întreaga lume, desi aceastã recunoastere va veni prea târziu pentru a-i mai putea salva pe rebeli.

Viaţa lui Adam a fost plină de întristare, umilinţă şi pocăinţă continuă. Pe măsură ce-i învăţa pe copiii şi nepoţii lui frica de Domnul, şi-a reproşat adesea cu amărăciune păcatul care adusese atâta nenorocire asupra urmaşilor lui. Când a părăsit frumosul Eden, gândul că trebuie să moară l-a cutremurat cu groază. El vedea moartea ca pe o calamitate înfricoşătoare. Pentru prima oară a făcut cunoştinţă cu realitatea grozavă a morţii în familia omenească prin chiar fiul său, Cain, care şi-a ucis fratele. Plină de cea mai amară remuşcare pentru propria-i nelegiuire, lipsit de fiul lui, Abel, şi privind la Cain ca fiind ucigaşul acestuia şi cunoscând blestemul lui Dumnezeu asupra lui, inima lui Adam a fost copleşită de durere. Cu cea mai mare asprime şi-a imputat prima fărădelege. El a implorat iertarea lui Dumnezeu prin Jertfa făgăduită. A simţit profund mânia lui Dumnezeu pentru crima lui comisă în Paradis. Mai târziu el a fost martorul corupţiei generale care, în final, L-a provocat pe Dumnezeu să-i distrugă pe locuitorii pământului printr-un potop. Sentinţa de moarte pronunţată asupra lui de către Creator i-a părut teribilă la început. După ce a trăit câteva sute de ani, însă, a văzut că Dumnezeu era drept şi milos ca să pună capăt unei vieţi nenorocite.

Ellen White – Patriarhi si Profeti, Cain si Abel pusi la incercare

Ellen White – Istoria Mantuirii, Cain, Abel si jertfele lor