Planul de Mantuire – Jertfa lui Abel (I)

Gen 4:4 – Abel a adus si el o jertfa de mancare din oile intai nascute ale turmei lui si din grasimea lor. Domnul a privit cu placere spre Abel si spre jertfa lui;

Evr.11:4 – Prin credinta a adus Abel lui Dumnezeu o jertfa mai buna decat Cain. Prin ea a capatat el marturia ca este neprihanit, caci Dumnezeu a primit darurile lui. Si prin ea vorbeste el inca, macar ca este mort.

Rom 3:25 – Pe El, Dumnezeu L-a randuit mai dinainte sa fie, prin credinta in sangele Lui, o jertfa de ispasire, …

1 Ioan 2:2 – El este jertfa de ispasire pentru pacatele noastre; si nu numai pentru ale noastre, ci pentru ale intregii lumi.

1 Petru 18:19,20 – caci stiti ca nu cu lucruri pieritoare, cu argint sau cu aur, ati fost rascumparati ci cu sangele scump al lui Hristos, Mielul fara cusur si fara prihana. El a fost cunoscut mai inainte de intemeierea lumii si a fost aratat la sfarsitul vremurilor pentru voi.

Cain şi Abel, fiii lui Adam, aveau caractere foarte diferite. Acesti frati au fost pusi la încercare, asa dupã cum si Adam fusese mai înaintea lor pus la încercare, pentru a se dovedi dacã ei vor crede si vor asculta de cuvântul lui Dumnezeu. Ei cunosteau mãsurile luate pentru mântuirea omului si întelegeau sistemul jertfelor pe care le rânduise Dumnezeu.

Abel se temea de Dumnezeu. Cain nutrea sentimente de răzvrătire şi murmura împotriva lui Dumnezeu din cauza blestemului pronunţat împotriva lui Adam şi din cauză că şi pământul era blestemat datorită păcatului lui. Cain a îngãduit ca mintea lui sã alerge pe aceleasi cãi care l-au dus pe Satana la cãdere, cultivând dorinta de înãltare de sine si punând la îndoialã dreptatea si autoritatea divinã.

Aceşti fraţi fuseseră învăţaţi cu privire la măsurile luate pentru salvarea omenirii. Li se cerea să îndeplinească un sistem de ascultare umilă, în care să-şi dovedească reverenţa faţă de Dumnezeu, credinţa şi dependenţa de Mântuitorul promis, prin sacrificarea mieilor întâi născuţi şi aducerea lor ca o solemnă ardere de tot înaintea lui Dumnezeu. Această jertfă îi făcea să-şi amintească mereu păcatul, precum şi pe Mântuitorul care avea să vină şi care trebuia să fie măreaţa jertfă pentru om.

Abel a adus din întâii născuţi ai turmei şi din grăsime, după cum poruncise Dumnezeu; cu deplină încredere în Mesia care avea să vină, şi cu veneraţie smerită, şi-a oferit jertfa. Dumnezeu i-a respectat darul. O lumină a fulgerat din cer şi a consumat jertfa lui Abel. Cain nu vede nici o manifestare ca dovadă a acceptării jertfei lui. Cei doi frati au înãltat altarele lor la fel si fiecare a adus o jertfã. Abel a adus o jertfã din turmã, asa dupã cum cereau învãtãturile Domnului.

Cain şi-a adus darul Domnului având în inima sa nemultumire si necredintã cu privire la jertfa fãgãduitã si la nevoia de a aduce jertfe ca daruri. El nu era dispus să urmeze cu stricteţe planul de ascultare, să-şi procure un miel şi să-l ofere împreună cu roadele pământului. A luat numai din roade şi nu a ţinut seama de cerinţa lui Dumnezeu. Domnul îi făcuse cunoscut lui Adam că fără vărsare de sânge nu poate exista iertare a păcatului.

Darul sãu nu dovedea pocãintã fatã de pãcat. El gândea, asa cum multi gândesc astãzi, cã ar fi o dovadã de slãbiciune a urma exact planul rânduit de Dumnezeu, de a se încrede în totul pentru mântuire în ispãsirea Mântuitorului fãgãduit. El a ales calea încrederii în sine. El avea sã se înfãtiseze în virtutea propriilor sale merite.

El nu a adus mielul si nu a unit sângele mielului cu darul sãu, ci a adus roadele sale, produsele muncii sale. El a adus darul sãu ca o favoare pe care o fãcea lui Dumnezeu, prin care nãdãjduia sã-si asigure binecuvântarea divinã. Cain a ascultat prin faptul cã a zidit un altar, a ascultat sã aducã o jertfã; dar el a dat pe fatã numai o ascultare partialã. Partea esentialã, recunoasterea nevoii unui Mântuitor, a fost trecutã cu vederea.

În ce priveste nasterea si învãtãtura religioasã, acesti frati erau egali. Amândoi erau pãcãtosi si amândoi recunosteau cerintele lui Dumnezeu de respect si închinare. Privitã din punct de vedere al manifestãrii exterioare, religia lor era aceeasi pânã la un anumit punct, dar, dincolo de acesta, deosebirea dintre cei doi era mare.

Abel a înteles marele principiu al mântuirii. El s-a recunoscut pãcãtos, a vãzut pãcatul si plata pãcatului, moartea, stând între sufletul sãu si comuniunea cu Dumnezeu. El a dus jertfa înjunghiatã, viata sacrificatã, recunoscând astfel cerinta Legii care fusese cãlcatã. Prin sângele vãrsat, a privit la jertfa viitoare, Hristos, murind pe crucea Golgotei, si, punându-si încrederea în ispãsirea ce urma sã fie adusã acolo, a primit mãrturia cã este îndreptãtit, iar jertfa sa primitã.

Cain a avut aceeasi ocazie de a învãta si a primi aceste adevãruri, cum a avut si Abel. El nu era victima unui plan arbitrar. Nu a fost ales unul dintre frati ca sã fie primit de Dumnezeu, iar celãlalt sã fie lepãdat. Abel a ales credinta si ascultarea; Cain, necredinta si rãzvrãtirea. În aceasta constã întreaga problemã.

Abel şi-a avertizat fratele să nu vină înaintea Domnului fără o jertfă de sânge. Cain, fiind cel mai mare, n-a vrut să-l asculte pe fratele lui. I-a dispreţuit sfatul şi şi-a adus jertfa cu îndoială şi murmur în ceea ce priveşte necesitatea ceremoniei. Iar Dumnezeu nu i-a acceptat-o. Cain se mânie pe Domnul şi pe fratele lui.

Cu toatã nesocotirea de cãtre Cain a poruncii divine, Dumnezeu nu l-a pãrãsit; ci S-a plecat sã stea de vorbã cu omul care se arãtase asa de irational. Si Domnul i-a zis lui Cain: „Pentru ce te-ai mâniat, si pentru ce ti s-a posomorât fata?” (Gen.4,6.7). Printr-un sol îngeresc, i-a fost transmisã avertizarea divinã: „Dacã faci bine, vei fi bine primit; dar dacã faci rãu, pãcatul pândeste la usã” (Gen.4,7). Alegerea depindea de Cain. Dacã se încredea în meritele Mântuitorului fãgãduit si avea sã asculte de cerintele lui Dumnezeu, el urma sã se bucure de favoarea Lui. Dar dacã avea sã stãruie în necredintã si fãrãdelege, el nu avea nici un motiv sã se plângã de faptul cã Dumnezeu l-a lepãdat.

În gelozia şi ura lui, devine duşmanul lui Abel şi-l ocărăşte. Abel îi arată cu blândeţe fratelui său greşelile şi faptul că răul este în el. Cain, însă, îşi urăşte fratele din momentul în care Dumnezeu Îşi manifestă dovezile acceptării faţă de acesta. Abel caută să-i potolească mânia vorbindu-i despre mila arătată de Dumnezeu faţă de părinţii lor, prin faptul că le-a salvat viaţa când ar fi putut să aducă pe dată moartea asupra lor. El îi spune lui Cain că Dumnezeu îi iubeşte, altfel nu L-ar fi dat pe Fiul Lui, sfânt şi nevinovat, să sufere mânia pe care merita s-o sufere omul pentru neascultarea lui.

Dar în loc sã-si recunoascã pãcatul, Cain a continuat sã se plângã de nedreptatea lui Dumnezeu. Plin de mânie, el i-a adus reprosuri fratelui sãu si a cãutat sã-l atragã într-o ceartã cu privire la felul în care Se poartã Dumnezeu cu ei. Cu umilintã, dar fãrã teamã si hotãrât, Abel a apãrat dreptatea si bunãtatea lui Dumnezeu.  Ratiunea si constiinta îi spuneau cã Abel avea dreptate; dar era furios pentru faptul cã acela care ar fi trebuit sã asculte de sfatul lui îsi putea îngãdui sã fie de altã pãrere si cã nu putea câstiga nici o simpatie în rãzvrãtirea lui. În furia mâniei lui, îl omorî pe fratele sãu. Cain l-a urât si l-a ucis pe fratele sãu nu pentru cã Abel sãvârsise vreo faptã rea, ci „pentru cã faptele lui erau rele, iar ale fratelui sãu erau neprihãnite” (1 Ioan 3,12).

Ellen White – Patriarhi si Profeti, Cain si Abel pusi la incercare

Ellen White – Istoria Mantuirii, Cain, Abel si jertfele lor