Archive for Iunie 2011

Legea Ceremoniala a Jertfelor

Iunie 14, 2011

1 Ioan 2:2 – El este jertfa de ispasire pentru pacatele noastre; si nu numai pentru ale noastre, ci pentru ale intregii lumi.

2Cron.30:1 – Ei sedeau in locul lor obisnuit, dupa Legea lui Moise, omul lui Dumnezeu, si preotii stropeau sangele pe care-l luau din mana levitilor.

Deut 31:9 – Moise a scris Legea aceasta si a incredintat-o preotilor, fiii lui Levi, care duceau chivotul legamantului Domnului, si tuturor batranilor lui Israel.

Deut.30:10 – Daca vei asculta de glasul Domnului Dumnezeului tau pazind poruncile si randuielile Lui scrise in cartea aceasta a Legii, daca te vei intoarce la Domnul Dumnezeul tau din toata inima ta si din tot sufletul tau.

Deut.31:26 Luati cartea aceasta a Legii si puneti-o langa chivotul legamantului Domnului Dumnezeului vostru, ca sa fie acolo ca martora impotriva ta.

Deut. 28:58  – Daca nu vei pazi si nu vei implini toate cuvintele Legii acesteia, scrise in cartea aceasta, …

Dupã terminarea cortului întâlnirii, El a vorbit cu Moise din norul de slavã de deasupra milostivitorului si i-a dat îndrumãri amãnuntite cu privire la sistemul jertfelor si formelor de închinare practicate la sanctuar.

Sistemul ceremonial consta din simboluri care Îl preînchipuiau pe Hristos. Jertfa si preotia Lui. Legea ceremonialã i-a fost datã astfel lui Moise si a fost scrisã de acesta într-o carte. Aceastã lege ritualã, cu jertfele si rânduielile ei, trebuia sã fie îndeplinitã de evrei pânã când preînchipuirea întâlnea realitatea în moartea Domnului Hristos, Mielul lui Dumnezeu, care ridicã pãcatele lumii. Atunci trebuia sã înceteze toate jertfele. Aceasta este legea, sau zapisul cu poruncile lui, („A sters zapisul cu poruncile lui, care statea impotriva noastra si ne era potrivnic, si l-a nimicit, pironindu-l pe cruce. Col. 2:14)

Dar Legea Celor Zece Porunci, rostitã pe Sinai, a fost scrisã de Dumnezeu Însusi pe table de piatrã si pãstratã cu sfintenie în chivot. Sunt multi aceia care încearcã sã amestece aceste douã sisteme, folosind textele care vorbesc despre legea ceremonialã pentru a dovedi cã Legea moralã a fost desfiintatã; dar aceasta înseamnã a strica Scripturile.

În timp ce a pus capãt legii chipurilor si umbrelor, moartea Mântuitorului nu a scutit pe nimeni de obligatia fatã de Legea moralã. Dimpotrivã, însusi faptul cã a fost necesar ca Hristos sã moarã pentru a putea face ispãsire pentru cãlcarea acelei Legi dovedeste cã ea este neschimbãtoare.  Aceia care pretind cã Domnul Hristos a venit pentru a desfiinta Legea lui Dumnezeu si a înlãtura Vechiul Testament vorbesc despre era iudaicã, ca despre o erã de întunecime, înfãtisând religia evreilor ca fiind alcãtuitã numai din forme si ceremonii.

Dar pãrerea aceasta este gresitã. În toate paginile istoriei sacre, unde sunt consemnate raporturile lui Dumnezeu cu poporul Sãu ales, sunt urme vii ale marelui EU SUNT. Niciodatã Dumnezeu n-a dat fiilor oamenilor o mai deschisã manifestare a puterii si slavei Sale decât atunci când a fost recunoscut drept singurul conducãtor al poporului Israel si i-a dat poporului Sãu Legea. Aici se afla sceptrul care nu era purtat de o mânã omeneascã; iar faptele deosebit de mari ale Împãratului nevãzut al lui Israel erau nespus de grandioase si înspãimântãtoare.  În toate aceste revelatii ale prezentei divine, slava lui Dumnezeu s-a manifestat prin Domnul Hristos. Nu numai la venirea Sa, ci de-a lungul tuturor veacurilor, dupã cãderea omului si dupã ce s-a dat fãgãduinta mântuirii, „Dumnezeu era în Hristos, împãcând lumea cu Sine” (2 Cor.5,19).

Domnul Hristos era temelia si centrul sistemului jertfelor, atât în vremea patriarhilor, cât si în epoca iudaicã. De la cãderea în pãcat a primilor nostri pãrinti, n-au mai fost legãturi directe între Dumnezeu si om. Tatãl a dat lumea în mâinile Domnului Hristos, ca prin lucrarea Sa de mijlocire sã-l poatã mântui pe om si sã apere si sã îndreptãteascã autoritatea si sfintenia Legii lui Dumnezeu. Toate legãturile dintre cer si neamul omenesc cãzut s-au realizat prin Domnul Hristos. Fiul lui Dumnezeu a fost Acela care li S-a descoperit patriarhilor. Adam, Noe, Avraam, Isaac, Iacov si Moise au înteles Evanghelia. Ei au asteptat mântuirea prin Înlocuitorul si Garantul omenirii. Acesti oameni sfinti din vechime aveau comuniune cu Mântuitorul care urma sã vinã în lumea noastrã, în corp omenesc; iar unii dintre ei au vorbit cu Hristos si cu îngerii cerului fatã cãtre fatã.  Domnul Hristos nu a fost numai conducãtorul poporului evreu în pustie – Îngerul în care era Numele lui Dumnezeu si care, învãluit în stâlpul de nor, mergea înaintea multimii – ci si Acela care i-a dat lui Israel Legea.

Legea ceremonialã a fost datã de Domnul Hristos. Chiar si dupã ce nu mai trebuia pãstratã, Pavel le-o înfãtisa iudeilor în adevãrata pozitie si valoare, arãtând locul pe care îl avea în planul de mântuire si legãtura ei cu lucrarea Domnului Hristos; si marele apostol arãta cã legea aceasta era mãreatã, vrednicã de divinul ei Dãtãtor.

Serviciul solemn de la sanctuar preînchipuia marile adevãruri care urmau sã fie descoperite de-a lungul generatiilor ce aveau sã vinã. Norul de tãmâie ce se înãlta o datã cu rugãciunile poporului Israel reprezenta neprihãnirea Lui, singura care poate face ca rugãciunea pãcãtosului sã fie vrednicã de primit înaintea lui Dumnezeu; victima însângeratã de pe altarul jertfelor mãrturisea despre un Rãscumpãrãtor ce avea sã vinã; iar din Sfânta Sfintelor, semnul vizibil al prezentei lui Dumnezeu strãlucea cu putere. În felul acesta, prin veacurile de întuneric si apostazie, credinta a fost pãstratã vie în inimile oamenilor, pânã când a sosit timpul pentru venirea lui Mesia cel fãgãduit.  Isus a fost lumina poporului Sãu – Lumina lumii – înainte de a veni pe pãmânt în corp omenesc. Prima razã de luminã, care a strãpuns întunericul în care pãcatul învãluise omenirea, a venit de la Domnul Hristos. Si de la El a venit orice razã strãlucitoare a cerului care a cãzut asupra locuitorilor pãmântului. În planul de mântuire, Domnul Hristos este Alfa si Omega – Cel dintâi si Cel de pe urmã.  De când Mântuitorul Si-a vãrsat sângele pentru iertarea pãcatelor si S-a înãltat la cer, „ca sã Se înfãtiseze acum, pentru noi, înaintea lui Dumnezeu” (Evr.9,24), s-a revãrsat luminã de la crucea Golgotei si din locurile sfinte ale Sanctuarului ceresc.

Dar lumina aceasta mai clarã, ce ne-a fost datã, n-ar trebui sã ne facã sã o dispretuim pe aceea care, în vremurile de la început, a fost primitã prin simbolurile care vesteau venirea Mântuitorului. Evanghelia lui Hristos revarsã luminã asupra sistemului iudaic si dã importantã legii ceremoniale. Pe mãsurã ce se descoperã adevãruri noi, iar ceea ce era cunoscut de la început ajunge sã fie pus într-o luminã mai clarã, caracterul si scopurile lui Dumnezeu sunt date pe fatã în purtarea Lui cu poporul ales. Fiecare nouã razã de luminã pe care o primim ne aduce o mai clarã întelegere a planului de mântuire, care este aducerea la îndeplinire a vointei divine cu privire la mântuirea omului. Vedem astfel o nouã frumusete si o nouã fortã în Cuvântul inspirat si studiem paginile lui cu un interes mai profund si mai captivant.

Asemenea Învãtãtorului lor, urmasii Domnului Hristos din fiecare veac trebuie sã fie lumina lumii. Mântuitorul spunea: „O cetate asezatã pe un munte nu poate sã rãmânã ascunsã. Si oamenii nu aprind lumina ca s-o punã sub obroc, ci o pun în sfesnic si lumineazã tuturor celor din casã”, adicã din lume. Si El adaugã: „Tot asa sã lumineze si lumina voastrã înaintea oamenilor, ca ei sã vadã faptele voastre bune si sã slãveascã pe Tatãl vostru, care este în ceruri” (Matei 5,14-16). Aceasta este tocmai ce au fãcut Enoh, Noe, Avraam, Iosif si Moise. Este tocmai ceea ce dorea Dumnezeu sã facã poporul Israel.  Inima lor, rea de necredintã, aflatã sub controlul lui Satana, i-a fãcut sã ascundã lumina, în loc s-o facã sã lumineze asupra popoarelor înconjurãtoare; a fost acelasi spirit bigot care i-a determinat fie sã urmeze obiceiurile nelegiuite ale pãgânilor, fie sã se tinã deoparte, într-o atitudine plinã de mândrie, ca si cum iubirea si purtarea de grijã a lui Dumnezeu erau numai pentru ei.

Ellen WhitePatriarhi si Profeti, Legea si Legamintele

Anunțuri

Legea si legãmintele

Iunie 9, 2011

Ioan.3:16 – Fiindca atat de mult a iubit Dumnezeu lumea, ca a dat pe singurul Lui Fiu, pentru ca oricine crede in El sa nu piara, ci sa aiba viata vesnica.

1 Ioan 2:2 – El este jertfa de ispasire pentru pacatele noastre; si nu numai pentru ale noastre, ci pentru ale intregii lumi.

Rom 3:25 – Pe El, Dumnezeu L-a randuit mai dinainte sa fie, prin credinta in sangele Lui, o jertfa de ispasire, …

Evr. 7:27 – caci lucrul acesta l-a facut o data pentru totdeauna, cand S-a adus jertfa pe Sine insusi.

1 Ioan 4:10 – Si dragostea sta nu in faptul ca noi am iubit pe Dumnezeu, ci in faptul ca El ne-a iubit pe noi si a trimis pe Fiul Sau ca jertfa de ispasire pentru pacatele noastre.

 1 Petru 18:19,20 – caci stiti ca nu cu lucruri pieritoare, cu argint sau cu aur, ati fost rascumparati din felul desert de vietuire pe care-l mosteniserati de la parintii vostri, ci cu sangele scump al lui Hristos, Mielul fara cusur si fara prihana. El a fost cunoscut mai inainte de intemeierea lumii si a fost aratat la sfarsitul vremurilor pentru voi.

La data creãrii lor, Adam si Eva aveau cunostintã de Legea lui Dumnezeu; ei cunosteau cerintele pe care ea le avea de la ei; preceptele ei erau scrise în inimile lor. Când omul a decãzut prin cãlcarea Legii, aceasta nu a fost schimbatã, ci a fost rânduit un sistem de îndreptare a lucrurilor, care sã-l aducã pe om înapoi, la ascultare. A fost datã fãgãduinta unui Mântuitor, si jertfele rânduite a fi aduse arãtau spre moartea Domnului Hristos, ca fiind Marea Jertfã pentru pãcat. Dacã Legea lui Dumnezeu n-ar fi fost cãlcatã, atunci n-ar fi fost moarte si n-ar fi fost nevoie de un Mântuitor; în consecintã, n-ar fi fost nevoie nici de jertfã.

Adam i-a învãtat pe urmasii sãi Legea lui Dumnezeu si ea a fost transmisã din tatã în fiu de-a lungul generatiilor urmãtoare. Dar, cu toate mãsurile pline de bunãvointã, luate pentru mântuirea oamenilor, putini au fost aceia care au primit-o si au ascultat de ea. Prin neascultare, lumea a devenit atât de stricatã, încât a fost nevoie sã fie curãtitã de nelegiuirea ei prin potop. Legea a fost pãstratã de Noe si familia sa, iar, la rândul sãu, Noe i-a învãtat pe urmasii sãi Cele Zece Porunci. Deoarece oamenii s-au îndepãrtat iarãsi de Dumnezeu, Domnul l-a ales pe Avraam, despre care a spus: „Avraam a ascultat de porunca Mea si a pãzit ce i-am cerut, a pãzit poruncile Mele, orânduirile Mele si legile Mele” (Gen. 26,5). Lui i-a fost dat ritualul circumciziunii, care era un semn cã aceia care îl primeau erau consacrati slujirii lui Dumnezeu – un angajament cã ei se vor tine departe de idolatrie si cã vor asculta de Legea lui Dumnezeu.

Nerespectarea de cãtre urmasii lui Avraam a acestui angajament, asa cum se vede din înclinatia lor de a încheia aliante cu pãgânii si de a adopta practicile lor, a fost cauza rãmânerii si robiei lor în Egipt. Dar, datoritã legãturilor lor cu idolatrii si supunerii impuse cu forta de egipteni, preceptele divine au ajuns sã fie si mai mult înjosite datoritã amestecului cu învãtãturile stricate si crude ale pãgânismului. De aceea, când i-a scos din Egipt, Domnul a coborât pe Muntele Sinai învãluit în slavã si înconjurat de îngerii Sãi si, într-o mãretie înfricosatã, a rostit Legea Sa în auzul întregului popor.  Dar nici chiar atunci El n-a încredintat preceptele Sale memoriei unui popor care era gata sã uite cerintele Sale, ci le-a scris pe table de piatrã. El dorea sã ia de la israeliti orice posibilitate de a amesteca traditiile pãgâne cu preceptele Sale sfinte si de a confunda cerintele Sale cu obiceiuri sau forme omenesti.

Dar nu S-a limitat numai sã le dea preceptele Decalogului. Poporul dovedise cã se lasã asa de usor amãgit, încât Dumnezeu nu voia sã lase nepãzitã nici o usã pe care putea veni ispita. Lui Moise i s-a poruncit sã scrie, atunci când îi spunea Dumnezeu, rânduieli si legi prin care se dãdeau lãmuriri si amãnunte în legãturã cu ceea ce se cerea. Îndrumãrile acestea, cu privire la îndatoririle israelitilor fatã de Dumnezeu si unul fatã de celãlalt, cum si fatã de strãin, erau doar principiile Celor Zece Porunci, dezvoltate si redate în asa fel, încât nimeni sã nu poatã gresi. Ele aveau scopul de a apãra sfintenia Celor Zece Porunci, sãpate pe tablele de piatrã.  Dacã omul ar fi pãzit Legea lui Dumnezeu, asa cum i-a fost datã lui Adam dupã cãderea sa, pãstratã apoi de Noe si pãzitã de Avraam, n-ar mai fi fost nevoie de rânduiala circumciziunii. Si dacã urmasii lui Avraam ar fi pãstrat legãmântul al cãrui semn era circumciziunea, n-ar fi fost niciodatã dusi în idolatrie si n-ar fi fost nevoie pentru ei sã îndure o viatã de robie în Egipt; ar fi pãstrat Legea lui Dumnezeu în minte si n-ar fi fost nevoie ca ea sã fie vestitã pe Sinai sau sãpatã pe tablele de piatrã. Iar dacã poporul ar fi trãit principiile Celor Zece Porunci, n-ar mai fi fost nevoie de un plus de îndrumãri date lui Moise. 

Sistemul jertfelor încredintat lui Adam a fost, de asemenea, pervertit de cãtre urmasii sãi. Superstitia, idolatria, cruzimea si desfrâul au denaturat serviciul simplu si plin de însemnãtate pe care îl rânduise Dumnezeu. Prin îndelungata legãturã cu idolatrii, poporul Israel a amestecat multe obiceiuri idolatre în închinarea lui; de aceea Domnul le-a dat la Sinai învãtãturi precise cu privire la serviciul jertfelor.

Dupã terminarea cortului întâlnirii, El a vorbit cu Moise din norul de slavã de deasupra milostivitorului si i-a dat îndrumãri amãnuntite cu privire la sistemul jertfelor si formelor de închinare practicate la sanctuar. Legea ceremonialã i-a fost datã astfel lui Moise si a fost scrisã de acesta într-o carte. Dar Legea Celor Zece Porunci, rostitã pe Sinai, a fost scrisã de Dumnezeu Însusi pe table de piatrã si pãstratã cu sfintenie în chivot. 

Sistemul ceremonial consta din simboluri care Îl preînchipuiau pe Hristos, jertfa si preotia Lui. Aceastã lege ritualã, cu jertfele si rânduielile ei, trebuia sã fie îndeplinitã de evrei pânã când preînchipuirea întâlnea realitatea în moartea Domnului Hristos, Mielul lui Dumnezeu, care ridicã pãcatele lumii. Atunci trebuia sã înceteze toate jertfele. Aceasta este legea, sau zapisul cu poruncile lui, „care stãtea împotriva noastrã si ne era potrivnic” si pe care l-a nimicit, pironindu-l pe cruce” (Col.2,14). Dar cu privire la Legea Celor Zece Porunci, psalmistul declarã: „Cuvântul Tãu, Doamne, dãinuieste în veci în ceruri” (Psalmul 119,89).

Si Însusi Domnul Hristos spune: „Sã nu credeti cã am venit sã stric Legea” Cãci adevãrat vã spun”, fãcând ca declaratia Sa sã iasã si mai mult în evidentã, „câtã vreme nu va trece cerul si pãmântul, nu va trece o iotã sau o frânturã de slovã din Lege, pânã nu se va împlini tot” (Mat.5,17-18). Aici, El ne învatã nu numai care fuseserã cerintele Legii lui Dumnezeu si care erau aceste cerinte atunci, ci si cã aceste cerinte vor dura cât vor fi cerul si pãmântul. Legea lui Dumnezeu este tot atât de neschimbãtoare, ca si tronul Sãu. Ea îsi va pãstra cerintele fatã de omenire în toate veacurile.  Cu privire la Legea proclamatã pe Sinai, Neemia spune: „Te-ai pogorât pe muntele Sinai, le-ai vorbit din înãltimea cerurilor si le-ai dat porunci drepte, legi adevãrate, învãtãturi si orânduiri minunate” (Neemia 9,13). Iar Pavel, „apostolul neamurilor”, declarã: „Legea este negresit, sfântã, si porunca este sfântã, dreaptã si bunã”(Rom.7,12).

Ellen WhitePatriarhi  si Profeti, Legea si Legamintele

Planul de Mantuire – Jertfa lui Avraam

Iunie 6, 2011

Gen.22:2 – Dumnezeu i-a zis: „Ia pe fiul tau, pe singurul tau fiu, pe care-l iubesti, pe Isaac; du-te in tara Moria si adu-l ardere de tot acolo, pe un munte pe care ti-l voi spune.”

Gen.22:7 – Atunci Isaac, vorbind cu tatal sau, Avraam, a zis: „Tata!” „Ce este, fiule?”, i-a raspuns el. Isaac a zis din nou: „Iata focul si lemnele; dar unde este mielul pentru arderea de tot?”

Gen.22:8  – „Fiule”, a raspuns Avraam, „Dumnezeu insusi va purta grija de mielul pentru arderea de tot.” Si au mers amandoi impreuna inainte.

Evr.11:17 – Prin credinta a adus Avraam jertfa pe Isaac, cand a fost pus la incercare: el, care primise fagaduintele cu bucurie, a adus jertfa pe singurul lui fiu!

Ioan.3:16 – Fiindca atat de mult a iubit Dumnezeu lumea, ca a dat pe singurul Lui Fiu, pentru ca oricine crede in El sa nu piara, ci sa aiba viata vesnica.

Gen.22:9,10 – Cand au ajuns la locul pe care i-l spusese Dumnezeu, Avraam a zidit acolo un altar si a asezat lemnele pe el. A legat pe fiul sau, Isaac si l-a pus pe altar, deasupra lemnelor. Apoi Avraam a intins mana si a luat cutitul ca sa injunghie pe fiul sau.

Gen. 22:11-12  Atunci Ingerul Domnului l-a strigat din ceruri si a zis: „Avraame! Avraame!” „Iata-ma!”, a raspuns el. Ingerul a zis: „Sa nu pui mana pe baiat si sa nu-i faci nimic; caci stiu acum ca te temi de Dumnezeu, intrucat n-ai crutat pe fiul tau, pe singurul tau fiu, pentru Mine.”

Gen.22:13,14 – Avraam a ridicat ochii si a vazut inapoia lui un berbec incurcat cu coarnele intr-un tufis; si Avraam s-a dus de a luat berbecul si l-a adus ca ardere de tot in locul fiului sau. Avraam a pus locului aceluia numele: „Domnul va purta de grija”. De aceea se zice si azi: „La muntele unde Domnul va purta de grija”.

Dumnezeu îl chemase pe Avraam sã fie tatãl celor credinciosi si viata sa trebuia sã stea ca un exemplu de credintã pentru generatiile care aveau sã vinã. Dar credinta sa n-a fost desãvârsitã. El a dat pe fatã neîncredere în Dumnezeu atunci când a ascuns faptul cã Sara este sotia lui si, de asemenea, atunci când a luat-o pe Agar de sotie. Pentru ca el sã poatã atinge cel mai înalt standard, Dumnezeu l-a supus la o altã încercare, cea mai grea pe care omul a fost chemat cândva s-o suporte. Într-o vedenie de noapte, el a fost înstiintat sã meargã în tinutul Moria si acolo sã-l aducã pe fiul sãu ca jertfã – ardere de tot – pe un munte care urma sã-i fie arãtat.

În ascultarea credintei, Avraam pãrãsise tara sa natalã – se depãrtase de mormintele pãrintilor sãi si de casa rudelor sale. El peregrinase ca un strãin în tara mostenirii sale. El asteptase mult nasterea mostenitorului fãgãduit. La porunca lui Dumnezeu, îl alungase pe fiul sãu Ismael. Si acum, când copilul asa de mult dorit ajunsese la vârsta de bãrbat si patriarhul pãrea cã ajunsese sã întrezãreascã roadele nãdejdii sale, îi stãtea înainte o încercare mai mare decât toate celelalte de mai înainte.

În cele din urmã, Avraam îl trezi pe fiul sãu, spunându-i despre porunca primitã de a aduce jertfã pe un munte depãrtat. Isaac mersese adesea cu tatãl sãu sã se roage la vreunul din diferitele altare care marcaserã pelerinajul sãu si aceastã chemare nu trezi nici o surprizã. Ziua aceea – cea mai lungã zi din câte trãise Avraam – se târa încet spre sfârsit. În timp ce fiul sãu si cei doi tineri au adormit, el a petrecut noaptea în rugãciune, tot mai nãdãjduind cã un sol ceresc putea veni sã-i spunã cã încercarea fusese îndestulãtoare si cã tânãrul se putea întoarce nevãtãmat la mama sa.

Cu toate acestea, numai singur Dumnezeu putea întelege cât de mare a fost sacrificiul tatãlui, ce trebuia sã dea mortii pe fiul sãu; La locul rânduit, ei au zidit un altar si au pus lemnele pe el. Apoi, cu glasul tremurând, Avraam îi descoperi fiului sãu solia divinã. Cu groazã si uimire aflã Isaac ce soartã îl astepta, dar nu se împotrivi. El ar fi putut sã scape de ceea ce-l astepta, dacã ar fi ales sã facã asa; bãtrânul, paralizat de durere, istovit de lupta celor trei zile îngrozitoare, nu s-ar fi putut împotrivi vointei tânãrului plin de vigoare.

Dar Isaac fusese educat din copilãrie sã asculte de îndatã si cu încredere, si când planul lui Dumnezeu i-a fost descoperit, el a dat pe fatã o supunere plinã de bunãvointã. El era pãrtas al credintei lui Avraam si îsi dãdu seama cã era onorat prin faptul cã era chemat sã-si dea viata ca jertfã lui Dumnezeu. Cu duiosie el cãutã sã usureze durerea tatãlui si sã încurajeze mâinile lui întepenite sã lege frânghiile ce-l fixau de altar.

Apoi, au fost rostite ultimele cuvinte pline de iubire, s-au vãrsat ultimele lacrimi si avu loc ultima îmbrãtisare. Tatãl ridicã cutitul pentru a-l junghia pe fiul sãu, când, deodatã, bratul sãu fu oprit. Un înger al Domnului îl chemã pe patriarh, vorbindu-i din ceruri. Pe muntele Moria, Dumnezeu Si-a reînnoit legãmântul Sãu, întãrind printr-un jurãmânt solemn binecuvântarea fãgãduitã lui Avraam si semintei sale de-a lungul tuturor generatiilor viitoare: „Pe Mine Însumi jur, zice Domnul: pentru cã ai fãcut lucrul acesta, si n-ai crutat pe fiul tãu, pe singurul tãu fiu, te voi binecuvânta foarte mult si-ti voi înmulti foarte mult sãmânta si anume: ca stelele cerului si ca nisipul de pe tãrmul mãrii; si sãmânta ta va stãpâni cetãtile vrãjmasilor ei. Toate neamurile pãmântului vor fi binecuvântate în sãmânta ta, pentru cã ai ascultat porunca Mea” (vers.16-18).

Marele act al credintei lui Avraam stã asemenea unui stâlp de luminã, iluminând calea slujitorilor lui Dumnezeu din toate veacurile. Avraam n-a cãutat o scuzã pentru a se sustrage aducerii la îndeplinire a voii lui Dumnezeu. În timpul celor trei zile cât a tinut cãlãtoria, al a avut suficient timp sã se gândeascã si sã se îndoiascã de Dumnezeu, dacã el ar fi dorit sã se îndoiascã. El ar fi putut gândi cã prin sacrificarea fiului sãu avea sã fie privit ca un ucigas, un al doilea Cain, cã acest fapt ar fi fãcut ca învãtãtura lui sã fie lepãdatã si dispretuitã si sã-i nimiceascã astfel puterea de a face bine semenilor sãi. El ar fi putut argumenta cã vârsta sa îl scutea de ascultare. Dar patriarhul n-a cãutat refugiu în nici una din aceste scuze. Avraam era si el om; sentimentele si atasamentele lui erau ca si ale noastre; dar el nu s-a oprit ca sã întrebe cum avea sã se împlineascã fãgãduinta fãcutã, dacã Isaac avea sã fie sacrificat. El n-a stat sã discute cu inima lui chinuitã. El stia cã Dumnezeu este drept si neprihãnit în toate cerintele Lui si împlini porunca primitã, pânã la litera ei.

Prin simboluri si fãgãduinte Dumnezeu „a propovãduit lui Avraam înainte de Evanghelie” (Gal.3,8 KJV). Iar credinta patriarhului s-a prins de Rãscumpãrãtorul ce avea sã vinã. Isus spunea iudeilor: „Tatãl vostru, Avraam, a sãltat de bucurie cã are sã vadã ziua Mea; a vãzut-o si s-a bucurat ” (Ioan 8,56). Berbecul adus ca jertfã în locul lui Isaac Îl reprezenta pe Fiul lui Dumnezeu, care avea sã fie sacrificat în locul nostru. Când omul a fost dat mortii din cauza cãlcãrii Legii lui Dumnezeu, Tatãl, privind asupra Fiului Sãu, spuse pãcãtosului: „Trãieste, am gãsit un pret de rãscumpãrare”.

Pentru ca sã imprime în mintea lui Avraam valoarea Evangheliei, cum si pentru a-i pune la probã credinta, Dumnezeu îi poruncise sã aducã jertfã pe fiul sãu. Chinul de moarte prin care el a trecut în timpul zilelor de teribilã încercare a fost îngãduit pentru ca el sã poatã întelege, din propria sa experientã, ceva din mãretia sacrificiului fãcut de Dumnezeul cel vesnic pentru mântuirea omului.

Nici o altã încercare nu i-ar fi pricinuit lui Avraam un astfel de chin sufletesc, cum a fost aducerea fiului sãu ca jertfã. Dumnezeu L-a dat pe Fiul Sãu pradã unei morti chinuitoare si pline de ocarã. Îngerilor, care erau martori la umilirea si chinul sufletesc al Fiului lui Dumnezeu, nu li s-a îngãduit sã intervinã, ca în cazul lui Isaac. Nu a fost nici un glas care sã strige: „Destul”. Pentru a salva neamul omenesc cãzut, Împãratul slavei Si-a dat viata. Ce dovadã mai puternicã poate fi datã cu privire la mila si iubirea fãrã de margini a lui Dumnezeu? „El care n-a crutat nici chiar pe Fiul Sãu, ci L-a dat pentru noi toti, cum nu ne va da fãrã platã, împreunã cu El, toate lucrurile?” (Rom.8,32).

Sacrificiul cerut lui Avraam nu a fost numai pentru binele sãu si nici chiar numai spre folosul generatiilor viitoare; ci a fost de asemenea pentru învãtãtura fiintelor lipsite de pãcat din cer si din celelalte lumi. Câmpul luptei dintre Hristos si Satana – câmp în care se aduce la îndeplinire Planul de Mântuire – este Manualul întregului Univers.

Pentru cã Avraam dãduse pe fatã o lipsã de credintã în fãgãduintele lui Dumnezeu, Satana îl acuzase înaintea îngerilor si înaintea lui Dumnezeu de faptul cã a dat gres în a îndeplini conditiile legãmântului, dovedindu-se astfel nedemn de binecuvântãrile lui Dumnezeu. Dumnezeu dorea sã dovedeascã înaintea întregului cer credinciosia slujitorului Sãu, pentru a demonstra cã nu poate fi primitã decât numai o ascultare desãvârsitã cum si pentru a face mai clar Planul de Mântuire înaintea lor.

Fiinte ceresti au fost martore la scena punerii la probã a credintei lui Avraam si a supunerii lui Isaac. Încercarea aceasta a fost mult mai grea decât aceea prin care trecuse Adam. Ascultarea de interdictia pusã înaintea primilor nostri pãrinti nu aducea cu sine nici o durere, dar porunca datã lui Avraam cerea sacrificiul cel mai chinuitor. Întregul cer privi cu uimire si admiratie ascultarea nesovãitoare a lui Avraam. Tot cerul a pretuit credinciosia lui. Acuzatiile lui Satana au fost dovedite ca fiind false. Dumnezeu declarã slujitorului Sãu: „Stiu acum cã te temi de Dumnezeu (cu toate învinuirile lui Satana) întrucât n-ai crutat pe fiul tãu, pe singurul tãu fiu, pentru Mine” (vers.12). Legãmântul lui Dumnezeu, întãrit lui Avraam printr-un jurãmânt înaintea fiintelor din celelalte lumi, dovedeste faptul cã ascultarea va fi rãsplãtitã.

Fusese greu chiar si pentru îngeri sã pãtrundã întelesul adânc al tainei mântuirii – sã înteleagã faptul cã Comandantul cerului, Fiul lui Dumnezeu, trebuia sã moarã pentru omul vinovat. Când lui Avraam i-a fost datã porunca de a aduce ca jertfã pe fiul sãu, aceasta a trezit interesul fiintelor ceresti. Cu un viu interes, ele au urmãrit fiecare pas în aducerea la îndeplinire a acestei porunci.

Când, la întrebarea lui Isaac: „Unde este mielul pentru arderea de tot?”, Avraam a rãspuns: „Domnul Însusi va purta de grijã de miel” si când mâna tatãlui a fost opritã în momentul în care era gata sã înjunghie pe fiul sãu, si berbecul de care Se îngrijise Dumnezeu a fost adus ca jertfã în locul lui Isaac – s-a revãrsat atunci luminã asupra tainei mântuirii si chiar îngerii au înteles mult mai clar hotãrârea minunatã pe care Dumnezeu o luase pentru mântuirea omului (1 Petru 1,12).

Ellen WhitePatriarhi si Profeti, Incercarea credintei

Planul de Mantuire – Jertfa lui Abel (II)

Iunie 2, 2011

Gen 4:4 – Abel a adus si el o jertfa de mancare din oile intai nascute ale turmei lui si din grasimea lor. Domnul a privit cu placere spre Abel si spre jertfa lui;

Evr.11:4 – Prin credinta a adus Abel lui Dumnezeu o jertfa mai buna decat Cain. Prin ea a capatat el marturia ca este neprihanit, caci Dumnezeu a primit darurile lui. Si prin ea vorbeste el inca, macar ca este mort.

Rom 3:25 – Pe El, Dumnezeu L-a randuit mai dinainte sa fie, prin credinta in sangele Lui, o jertfa de ispasire, …

1 Ioan 2:2 – El este jertfa de ispasire pentru pacatele noastre; si nu numai pentru ale noastre, ci pentru ale intregii lumi.

1 Petru 18:19,20 – caci stiti ca nu cu lucruri pieritoare, cu argint sau cu aur, ati fost rascumparati ci cu sangele scump al lui Hristos, Mielul fara cusur si fara prihana. El a fost cunoscut mai inainte de intemeierea lumii si a fost aratat la sfarsitul vremurilor pentru voi.

Cain si Abel reprezintã douã clase de oameni, care vor exista întotdeauna în lume pânã la încheierea vremurilor. Una dintre clase se foloseste de jertfa rânduitã pentru pãcat, în timp ce cealaltã clasã se aventureazã sã depindã de propriile ei merite; jertfa lor este o jertfã lipsitã de puterea mijlocirii divine si, astfel, ea nu este în stare sã-l facã pe om sã aibã iarãsi parte de favoarea lui Dumnezeu. Cãci numai prin meritele Domnului Isus pãcatele noastre pot fi iertate. Aceia care nu simt nevoia de sângele lui Hristos, care cred cã prin propriile lor fapte, fãrã harul divin, pot sã-si asigure aprobarea lui Dumnezeu, fac aceeasi gresealã pe care a fãcut-o si Cain. Dacã nu primesc sângele curãtitor, ei sunt sub osândã. O altã cale prin care sã poatã scãpa de sub blestemul pãcatului nu existã.

La început, blestemul asupra pământului nu s-a simţit decât puţin; dar acum asupra lui apăsa un blestem dublu. Cain şi Abel reprezintă cele două categorii, drepţi şi nedrepţi, credincioşi şi necredincioşi, care există de la căderea omului până la a doua venire a lui Hristos. Cain, care şi-a omorât fratele, îi reprezintă pe cei răi care vor fi invidioşi pe cei neprihăniţi şi-i vor urî pentru că sunt mai buni decât ei. Vor fi geloşi pe ei, îi vor persecuta şi-i vor da la moarte, din cauză că faptele bune ale acestora le condamnă calea lor păcătoasă.

Clasa închinãtorilor care urmeazã pilda lui Cain cuprinde cea mai mare parte a lumii, deoarece aproape toate religiile false s-au bazat pe acelasi principiu, si anume cã omul se poate sprijini pe propriile sale eforturi spre a fi mântuit. Unii sustin cã neamul omenesc nu are nevoie de mântuire, ci de progres, cã omul poate sã se înnobileze, sã se înalte si sã se renascã de la sine. Dupã cum Cain a socotit cã poate obtine favoarea divinã printr-un dar cãruia îi lipsea sângele jertfei, tot astfel si acestia asteaptã sã înalte neamul omenesc pânã la înãltimea standardului divin fãrã sã aibã nevoie de ispãsire. Istoria vietii lui Cain ne aratã care sunt în mod sigur urmãrile. Ea ne aratã ce poate ajunge omul despãrtit de Hristos. Neamul omenesc nu are puterea sã se renascã singur. El nu tinde sã meargã în sus, cãtre cele dumnezeiesti, ci în jos, cãtre cele satanice. Unica noastrã nãdejde este Hristos. „Cãci nu este sub cer nici un alt nume dat oamenilor, în care trebuie sã fim mântuiti. Cãci în nimeni altul nu este mântuire” (Fapte 4,12).

Adevãrata credintã, care se întemeiazã în totul pe Hristos, se va da pe fatã prin ascultare fatã de toate cerintele lui Dumnezeu. Din zilele lui Adam si pânã în prezent, marea luptã se dã cu privire la ascultarea de Legea lui Dumnezeu. În toate veacurile au fost oameni care au pretins cã au drept la binecuvântãrile lui Dumnezeu, chiar în timp ce nesocoteau unele dintre poruncile Sale. Dar Sfintele Scripturi ne spun cã prin fapte „este fãcutã desãvârsitã credinta” si cã, fãrã faptele ascultãrii, credinta „este moartã” (Iacov 2,22.17). Acela care mãrturiseste cã Îl cunoaste pe Dumnezeu „si nu pãzeste poruncile Lui, este un mincinos, si adevãrul nu este în el” (1 Ioan 2,4).

Când Cain a vãzut cã jertfa lui a fost respinsã, s-a mâniat pe Domnul si pe Abel; el s-a mâniat pentru cã Dumnezeu n-a primit ceea ce omul pusese în locul jertfei rânduite de Dumnezeu si s-a mâniat pe fratele sãu pentru cã alesese sã asculte de Dumnezeu, în loc sã se uneascã cu el în revolta împotriva Lui.

La fel, în toate veacurile, cei rãi i-au urât pe cei care erau mai buni ca ei. Viata de ascultare si de credintã nesovãielnicã a lui Abel era o continuã mustrare pentru Cain. „Oricine face rãul, urãste lumina si nu vine la luminã, ca sã nu i se vãdeascã faptele” (Ioan 3,20). Cu cât este mai strãlucitoare lumina cereascã, reflectatã de caracterul servilor credinciosi ai lui Dumnezeu, cu atât mai clar se vãd pãcatele celor netemãtori de Dumnezeu si cu atât mai hotãrâte vor fi strãduintele lor de a-i nimici pe aceia care le tulburã pacea.

Uciderea lui Abel a fost primul exemplu de vrãjmãsia despre care Dumnezeu spusese cã va exista între sarpe si sãmânta femeii – între Satana si supusii sãi si Hristos si urmasii Lui. Prin pãcatul omului, Satana a câstigat stãpânirea asupra neamului omenesc, dar Hristos avea sã-l facã în stare sã lepede jugul lui. Ori de câte ori, prin credinta în Mielul lui Dumnezeu, un suflet renuntã sã mai slujeascã pãcatului, mânia lui Satana se aprinde.

Viata cea sfântã a lui Abel era o mãrturie împotriva sustinerilor lui Satana cã este cu neputintã ca omul sã tinã Legea lui Dumnezeu. Când Cain, împins de duhul cel rãu, a vãzut cã nu îl poate stãpâni pe Abel, s-a înfuriat asa de tare, încât i-a luat viata. Si, ori de câte ori se va afla cineva care va sta pentru apãrarea dreptãtii Legii lui Dumnezeu, acelasi spirit se va da pe fatã împotriva lui. Este acelasi spirit care în decursul tuturor veacurilor a înãltat rugurile si a aprins focul pentru a-i nimici pe ucenicii lui Hristos. Dar cruzimile îngrãmãdite asupra urmasilor lui Isus sunt insuflate de Satana si de oastea lui, deoarece acestia nu-i pot constrânge sã li se supunã. Aceasta este furia unui vrãjmas înfrânt. Fiecare martir al lui Isus a murit ca biruitor. Profetul spune: „Ei l-au biruit (pe ‘balaurul cel mare, sarpele cel vechi, numit diavolul si Satana’), prin sângele Mielului si prin cuvântul mãrturisirii lor, si nu si-au iubit viata chiar pânã la moarte” (Apoc.12,11.9).

Crutând viata primului ucigas, Dumnezeu a dat întregului univers o lectie în legãturã cu marea luptã. Istoria întunecatã a vietii lui Cain si a urmasilor sãi a fost o ilustrare a ceea ce s-ar fi putut întâmpla dacã i s-ar fi îngãduit pãcãtosului sã trãiascã vesnic si sã aducã la îndeplinire revolta lui împotriva lui Dumnezeu. Îndelunga rãbdare a lui Dumnezeu nu a avut alt rezultat decât acela cã pãcãtosii au devenit mai îndrãzneti si mai sfidãtori în nelegiuirea lor. Cincisprezece veacuri dupã ce s-a rostit sentinta asupra lui Cain, universul a fost martor al roadelor pe care le-au adus influenta si exemplul lui, în crimele si stricãciunea care au inundat pãmântul. S-a fãcut vizibil faptul cã sentinta de moarte rostitã asupra neamului omenesc decãzut, din cauza cãlcãrii Legii lui Dumnezeu, era atât dreaptã, cât si plinã de îndurare. Cu cât oamenii trãiau mai mult în pãcat, cu atât se ticãloseau mai rãu. Sentinta divinã, care a pus capãt unei vieti de nelegiuire fãrã frâu si a scãpat lumea de influenta acelora care se împietreau în rãzvrãtirea lor, era mai mult o binecuvântare decât un blestem.

Satana este fãrã încetare la lucru, cu energie neobositã si sub o mie de mãsti, ca sã înfãtiseze rãu caracterul si cârmuirea lui Dumnezeu. Cu planuri bine întocmite si larg cuprinzãtoare, cu puteri miraculoase, el a luptat ca sã-i tinã pe locuitorii lumii sub înselãciunile sale. Dumnezeu, Cel Nemãrginit si Atotîntelept, vede sfârsitul de la început, iar în tratarea rãului, planurile Sale sunt întinse si mult cuprinzãtoare. Scopul Sãu a fost nu numai acela de a înfrânge revolta, ci si de a demonstra înaintea întregului univers natura rãzvrãtirii. În desfãsurarea sa, planul lui Dumnezeu arãta atât dreptatea, cât si mila Sa, îndreptãtind pe deplin întelepciunea si neprihãnirea Sa în felul în care El trateazã rãul.

Locuitorii sfinti ai celorlalte lumi urmãreau cu cel mai profund interes evenimentele ce se petreceau pe pãmânt. În conditiile existente în lume înainte de potop, ei au vãzut ilustrate urmãrile conducerii pe care Lucifer se strãduia sã o întroneze în cer, înlãturând autoritatea lui Hristos si dând la o parte Legea lui Dumnezeu. În pãcãtosii încãpãtânati ai lumii de dinainte de potop, ei au vãzut supusii asupra cãrora domnea Satana.

Gândurile inimii oamenilor erau în fiecare zi îndreptate spre rãu (Gen.6,5). Fiecare emotie, fiecare impuls al inimii si fiecare închipuire a mintii erau în luptã cu principiile dumnezeiesti de curãtie, pace si iubire. Toate acestea erau un exemplu al stricãciunii îngrozitoare, rezultat al actiunii lui Satana de a înlãtura de la fãpturile lui Dumnezeu restrictiile sfintei Sale Legi. Prin faptele ce vor fi aduse la ivealã în desfãsurarea marii lupte, Dumnezeu va demonstra principiile, rânduielile guvernãrii Sale, care au fost falsificate de Satana si de cãtre toti aceia pe care el i-a înselat. Dreptatea Lui va fi în cele din urmã recunoscutã de întreaga lume, desi aceastã recunoastere va veni prea târziu pentru a-i mai putea salva pe rebeli.

Viaţa lui Adam a fost plină de întristare, umilinţă şi pocăinţă continuă. Pe măsură ce-i învăţa pe copiii şi nepoţii lui frica de Domnul, şi-a reproşat adesea cu amărăciune păcatul care adusese atâta nenorocire asupra urmaşilor lui. Când a părăsit frumosul Eden, gândul că trebuie să moară l-a cutremurat cu groază. El vedea moartea ca pe o calamitate înfricoşătoare. Pentru prima oară a făcut cunoştinţă cu realitatea grozavă a morţii în familia omenească prin chiar fiul său, Cain, care şi-a ucis fratele. Plină de cea mai amară remuşcare pentru propria-i nelegiuire, lipsit de fiul lui, Abel, şi privind la Cain ca fiind ucigaşul acestuia şi cunoscând blestemul lui Dumnezeu asupra lui, inima lui Adam a fost copleşită de durere. Cu cea mai mare asprime şi-a imputat prima fărădelege. El a implorat iertarea lui Dumnezeu prin Jertfa făgăduită. A simţit profund mânia lui Dumnezeu pentru crima lui comisă în Paradis. Mai târziu el a fost martorul corupţiei generale care, în final, L-a provocat pe Dumnezeu să-i distrugă pe locuitorii pământului printr-un potop. Sentinţa de moarte pronunţată asupra lui de către Creator i-a părut teribilă la început. După ce a trăit câteva sute de ani, însă, a văzut că Dumnezeu era drept şi milos ca să pună capăt unei vieţi nenorocite.

Ellen WhitePatriarhi si Profeti, Cain si Abel pusi la incercare

Ellen WhiteIstoria Mantuirii, Cain, Abel si jertfele lor

Planul de Mantuire – Jertfa lui Abel (I)

Iunie 1, 2011

Gen 4:4 – Abel a adus si el o jertfa de mancare din oile intai nascute ale turmei lui si din grasimea lor. Domnul a privit cu placere spre Abel si spre jertfa lui;

Evr.11:4 – Prin credinta a adus Abel lui Dumnezeu o jertfa mai buna decat Cain. Prin ea a capatat el marturia ca este neprihanit, caci Dumnezeu a primit darurile lui. Si prin ea vorbeste el inca, macar ca este mort.

Rom 3:25 – Pe El, Dumnezeu L-a randuit mai dinainte sa fie, prin credinta in sangele Lui, o jertfa de ispasire, …

1 Ioan 2:2 – El este jertfa de ispasire pentru pacatele noastre; si nu numai pentru ale noastre, ci pentru ale intregii lumi.

1 Petru 18:19,20 – caci stiti ca nu cu lucruri pieritoare, cu argint sau cu aur, ati fost rascumparati ci cu sangele scump al lui Hristos, Mielul fara cusur si fara prihana. El a fost cunoscut mai inainte de intemeierea lumii si a fost aratat la sfarsitul vremurilor pentru voi.

Cain şi Abel, fiii lui Adam, aveau caractere foarte diferite. Acesti frati au fost pusi la încercare, asa dupã cum si Adam fusese mai înaintea lor pus la încercare, pentru a se dovedi dacã ei vor crede si vor asculta de cuvântul lui Dumnezeu. Ei cunosteau mãsurile luate pentru mântuirea omului si întelegeau sistemul jertfelor pe care le rânduise Dumnezeu.

Abel se temea de Dumnezeu. Cain nutrea sentimente de răzvrătire şi murmura împotriva lui Dumnezeu din cauza blestemului pronunţat împotriva lui Adam şi din cauză că şi pământul era blestemat datorită păcatului lui. Cain a îngãduit ca mintea lui sã alerge pe aceleasi cãi care l-au dus pe Satana la cãdere, cultivând dorinta de înãltare de sine si punând la îndoialã dreptatea si autoritatea divinã.

Aceşti fraţi fuseseră învăţaţi cu privire la măsurile luate pentru salvarea omenirii. Li se cerea să îndeplinească un sistem de ascultare umilă, în care să-şi dovedească reverenţa faţă de Dumnezeu, credinţa şi dependenţa de Mântuitorul promis, prin sacrificarea mieilor întâi născuţi şi aducerea lor ca o solemnă ardere de tot înaintea lui Dumnezeu. Această jertfă îi făcea să-şi amintească mereu păcatul, precum şi pe Mântuitorul care avea să vină şi care trebuia să fie măreaţa jertfă pentru om.

Abel a adus din întâii născuţi ai turmei şi din grăsime, după cum poruncise Dumnezeu; cu deplină încredere în Mesia care avea să vină, şi cu veneraţie smerită, şi-a oferit jertfa. Dumnezeu i-a respectat darul. O lumină a fulgerat din cer şi a consumat jertfa lui Abel. Cain nu vede nici o manifestare ca dovadă a acceptării jertfei lui. Cei doi frati au înãltat altarele lor la fel si fiecare a adus o jertfã. Abel a adus o jertfã din turmã, asa dupã cum cereau învãtãturile Domnului.

Cain şi-a adus darul Domnului având în inima sa nemultumire si necredintã cu privire la jertfa fãgãduitã si la nevoia de a aduce jertfe ca daruri. El nu era dispus să urmeze cu stricteţe planul de ascultare, să-şi procure un miel şi să-l ofere împreună cu roadele pământului. A luat numai din roade şi nu a ţinut seama de cerinţa lui Dumnezeu. Domnul îi făcuse cunoscut lui Adam că fără vărsare de sânge nu poate exista iertare a păcatului.

Darul sãu nu dovedea pocãintã fatã de pãcat. El gândea, asa cum multi gândesc astãzi, cã ar fi o dovadã de slãbiciune a urma exact planul rânduit de Dumnezeu, de a se încrede în totul pentru mântuire în ispãsirea Mântuitorului fãgãduit. El a ales calea încrederii în sine. El avea sã se înfãtiseze în virtutea propriilor sale merite.

El nu a adus mielul si nu a unit sângele mielului cu darul sãu, ci a adus roadele sale, produsele muncii sale. El a adus darul sãu ca o favoare pe care o fãcea lui Dumnezeu, prin care nãdãjduia sã-si asigure binecuvântarea divinã. Cain a ascultat prin faptul cã a zidit un altar, a ascultat sã aducã o jertfã; dar el a dat pe fatã numai o ascultare partialã. Partea esentialã, recunoasterea nevoii unui Mântuitor, a fost trecutã cu vederea.

În ce priveste nasterea si învãtãtura religioasã, acesti frati erau egali. Amândoi erau pãcãtosi si amândoi recunosteau cerintele lui Dumnezeu de respect si închinare. Privitã din punct de vedere al manifestãrii exterioare, religia lor era aceeasi pânã la un anumit punct, dar, dincolo de acesta, deosebirea dintre cei doi era mare.

Abel a înteles marele principiu al mântuirii. El s-a recunoscut pãcãtos, a vãzut pãcatul si plata pãcatului, moartea, stând între sufletul sãu si comuniunea cu Dumnezeu. El a dus jertfa înjunghiatã, viata sacrificatã, recunoscând astfel cerinta Legii care fusese cãlcatã. Prin sângele vãrsat, a privit la jertfa viitoare, Hristos, murind pe crucea Golgotei, si, punându-si încrederea în ispãsirea ce urma sã fie adusã acolo, a primit mãrturia cã este îndreptãtit, iar jertfa sa primitã.

Cain a avut aceeasi ocazie de a învãta si a primi aceste adevãruri, cum a avut si Abel. El nu era victima unui plan arbitrar. Nu a fost ales unul dintre frati ca sã fie primit de Dumnezeu, iar celãlalt sã fie lepãdat. Abel a ales credinta si ascultarea; Cain, necredinta si rãzvrãtirea. În aceasta constã întreaga problemã.

Abel şi-a avertizat fratele să nu vină înaintea Domnului fără o jertfă de sânge. Cain, fiind cel mai mare, n-a vrut să-l asculte pe fratele lui. I-a dispreţuit sfatul şi şi-a adus jertfa cu îndoială şi murmur în ceea ce priveşte necesitatea ceremoniei. Iar Dumnezeu nu i-a acceptat-o. Cain se mânie pe Domnul şi pe fratele lui.

Cu toatã nesocotirea de cãtre Cain a poruncii divine, Dumnezeu nu l-a pãrãsit; ci S-a plecat sã stea de vorbã cu omul care se arãtase asa de irational. Si Domnul i-a zis lui Cain: „Pentru ce te-ai mâniat, si pentru ce ti s-a posomorât fata?” (Gen.4,6.7). Printr-un sol îngeresc, i-a fost transmisã avertizarea divinã: „Dacã faci bine, vei fi bine primit; dar dacã faci rãu, pãcatul pândeste la usã” (Gen.4,7). Alegerea depindea de Cain. Dacã se încredea în meritele Mântuitorului fãgãduit si avea sã asculte de cerintele lui Dumnezeu, el urma sã se bucure de favoarea Lui. Dar dacã avea sã stãruie în necredintã si fãrãdelege, el nu avea nici un motiv sã se plângã de faptul cã Dumnezeu l-a lepãdat.

În gelozia şi ura lui, devine duşmanul lui Abel şi-l ocărăşte. Abel îi arată cu blândeţe fratelui său greşelile şi faptul că răul este în el. Cain, însă, îşi urăşte fratele din momentul în care Dumnezeu Îşi manifestă dovezile acceptării faţă de acesta. Abel caută să-i potolească mânia vorbindu-i despre mila arătată de Dumnezeu faţă de părinţii lor, prin faptul că le-a salvat viaţa când ar fi putut să aducă pe dată moartea asupra lor. El îi spune lui Cain că Dumnezeu îi iubeşte, altfel nu L-ar fi dat pe Fiul Lui, sfânt şi nevinovat, să sufere mânia pe care merita s-o sufere omul pentru neascultarea lui.

Dar în loc sã-si recunoascã pãcatul, Cain a continuat sã se plângã de nedreptatea lui Dumnezeu. Plin de mânie, el i-a adus reprosuri fratelui sãu si a cãutat sã-l atragã într-o ceartã cu privire la felul în care Se poartã Dumnezeu cu ei. Cu umilintã, dar fãrã teamã si hotãrât, Abel a apãrat dreptatea si bunãtatea lui Dumnezeu.  Ratiunea si constiinta îi spuneau cã Abel avea dreptate; dar era furios pentru faptul cã acela care ar fi trebuit sã asculte de sfatul lui îsi putea îngãdui sã fie de altã pãrere si cã nu putea câstiga nici o simpatie în rãzvrãtirea lui. În furia mâniei lui, îl omorî pe fratele sãu. Cain l-a urât si l-a ucis pe fratele sãu nu pentru cã Abel sãvârsise vreo faptã rea, ci „pentru cã faptele lui erau rele, iar ale fratelui sãu erau neprihãnite” (1 Ioan 3,12).

Ellen WhitePatriarhi si Profeti, Cain si Abel pusi la incercare

Ellen WhiteIstoria Mantuirii, Cain, Abel si jertfele lor