Archive for Mai 2011

Planul de Mantuire (II)

Mai 24, 2011

Ioan 1:29 – A doua zi, Ioan a vazut pe Isus venind la el si a zis: „Iata Mielul lui Dumnezeu care ridica pacatul lumii!

Ioan.3:16 – Fiindca atat de mult a iubit Dumnezeu lumea, ca a dat pe singurul Lui Fiu, pentru ca oricine crede in El sa nu piara, ci sa aiba viata vesnica.

Rom 3:25 – Pe El, Dumnezeu L-a randuit mai dinainte sa fie, prin credinta in sangele Lui, o jertfa de ispasire, …

1 Ioan 2:2 – El este jertfa de ispasire pentru pacatele noastre; si nu numai pentru ale noastre, ci pentru ale intregii lumi.

1 Ioan 4:10 – Si dragostea sta nu in faptul ca noi am iubit pe Dumnezeu, ci in faptul ca El ne-a iubit pe noi si a trimis pe Fiul Sau ca jertfa de ispasire pentru pacatele noastre.

1 Petru 18:19,20 – caci stiti ca nu cu lucruri pieritoare, cu argint sau cu aur, ati fost rascumparati ci cu sangele scump al lui Hristos, Mielul fara cusur si fara prihana. El a fost cunoscut mai inainte de intemeierea lumii si a fost aratat la sfarsitul vremurilor pentru voi.

Planul Mântuirii are un mai larg si mai profund scop decât mântuirea omului, nu numai pentru acest lucru a venit Hristos pe pãmânt; El n-a venit numai ca locuitorii acestei mici lumi sã poatã considera Legea lui Dumnezeu asa cum ar trebui privitã, ci lucrul acesta a fost fãcut pentru apãrarea caracterului lui Dumnezeu înaintea întregului Univers. La acest rezultat al marelui sãu sacrificiu – influenta sa asupra inteligentelor altor lumi, ca si asupra omului – Mântuitorul a privit chiar înaintea crucificãrii Sale, când a spus: „Acum are loc judecata lumii acesteia, acum stãpânitorul lumii acesteia va fi aruncat afarã. Si dupã ce voi fi înãltat de pe pãmânt, voi atrage la Mine pe toti oamenii” (Ioan 12,31-32).

Jertfa lui Hristos pentru salvarea omului nu numai cã va face cerul accesibil pentru oameni, dar, înaintea întregului Univers, va fi justificatã atitudinea lui Dumnezeu si a Fiului fatã de rãzvrãtirea lui Satana. Ea va stabili perpetuitatea Legii lui Dumnezeu si va descoperi natura si rezultatele pãcatului.

La început, marea luptã s-a dat în legãturã cu Legea lui Dumnezeu. Satana a cãutat sã dovedeascã faptul cã Dumnezeu era nedrept, cã Legea Sa era gresitã si cã binele Universului cerea ca ea sã fie schimbatã. Atacând Legea, el tinea sã rãstoarne autoritatea Autorului ei. În aceastã luptã, trebuia sã se vadã dacã rânduielile divine erau necorespunzãtoare, si deci era posibil sã fie schimbate, sau sunt desãvârsite si de neschimbat.

Când Satana a fost aruncat din ceruri, el s-a hotãrât sã facã pãmântul împãrãtia sa. Când i-a ispitit si i-a înfrânt pe Adam si Eva, el a crezut cã a câstigat stãpânirea asupra acestui pãmânt: „pentru cã”, spunea el, „ei m-au ales în calitate de conducãtor al lor”. El pretindea cã iertarea era imposibil de acordat pãcãtosului, si de aceea fiintele ce compuneau neamul omenesc cãzut erau de drept supusii lui, iar lumea era a lui. Dar Dumnezeu a dat pe singurul Sãu scump Fiu – Unul egal cu Sine – sã poarte pedeapsa nelegiuirii si sã ofere o cale prin care ei sã poatã fi readusi în gratia Sa si în cãminul lor din Eden. Hristos S-a angajat sã-l rãscumpere pe om si sã salveze lumea din mâna lui Satana. Marea luptã a început în ceruri si avea sã fie decisã în acelasi loc, pe acelasi teren pe care Satana îl pretindea ca fiind al lui.

A fost lucrul de care s-a mirat întregul Univers, si anume ca Hristos sã Se umileascã spre a salva neamul omenesc. Ca Acela care a mers din stea în stea si din planetã în planetã, supraveghind si conducând totul, satisfãcând, în providenta Sa, nevoile tuturor fiintelor din vasta Sa creatiune – ca El sã consimtã sã pãrãseascã slava Sa si sã ia asupra Sa natura omeneascã, aceasta a fost o tainã pe care inteligentele necãzute în pãcat din alte lumi doreau sã o înteleagã.

Când Hristos a venit în lumea noastrã în trup omenesc, toti erau nespus de interesati sã-L urmeze în timp ce parcurgea, pas cu pas, calea însângeratã de la iesle la Golgota. Cerul a retinut insultele si batjocurile pe care El le-a primit si a stiut cã ele au fost rostite la instigarea lui Satana. Ei au vãzut lucrarea agentilor împotrivirii mergând înainte, pe Satana, aducând mereu întuneric, necazuri si suferintã asupra neamului omenesc, iar pe Hristos, lucrând împotriva acestora.

Ei au urmãrit lupta dintre luminã si întuneric, în timp ce aceasta crestea în intensitatea ei. Si când Hristos, în agonia Sa de pe cruce, a strigat: „S-a sfârsit” (Ioan 19,30), un strigãt de triumf a rãsunat prin toate lumile si chiar în cer. Finalul marii lupte ce se desfãsura de atâta timp în aceastã lume era acum hotãrât, si Hristos era biruitor. Moartea Sa a dat rãspuns la întrebarea dacã Tatãl si Fiul au suficientã dragoste pentru om, ca sã dea pe fatã renuntare la sine si un spirit de sacrificiu. Satana si-a descoperit adevãratul sãu caracter, ca mincinos si ucigas. S-a vãzut cã acelasi spirit, cu care el i-a convins pe fiii oamenilor ce se aflau sub puterea sa, va fi manifestat dacã i se va permite sã controleze fiintele inteligente ale cerului. Într-un glas, fiintele din Universul întreg, care au rãmas credincioase lui Dumnezeu, s-au unit în a preamãri conducerea divinã.

Dacã Legea ar fi putut fi schimbatã, atunci omul ar fi putut fi salvat si fãrã sacrificiul lui Hristos; dar faptul cã a trebuit ca Hristos sã-Si dea viata pentru neamul omenesc cãzut dovedeste cã Legea lui Dumnezeu nu îl va scuti pe pãcãtos de cerintele ei. S-a demonstrat astfel cã plata pãcatului este moartea. Când Hristos a murit, nimicirea lui Satana a devenit o certitudine.

Dar dacã Legea ar fi fost desfiintatã la cruce, asa cum pretind multi, atunci agonia si moartea Fiului celui scump al lui Dumnezeu ar fi fost îndurate numai pentru a-i da lui Satana exact ceea ce el a pretins; atunci, printul rãului ar fi triumfat, iar acuzatiile lui împotriva conducerii divine ar fi fost dovedite. Chiar faptul cã Hristos a luat asupra Sa vinovãtia nelegiuirii omului este un argument puternic pentru toate fiintele inteligente, cã Legea este de neschimbat, cã Dumnezeu este drept, milostiv, dând pe fatã renuntare la sine, si cã dreptatea si mila infinite s-au unit în administrarea guvernãrii Sale.

Ellen WhitePatriarhi si Profeti, Planul de Mantuire

Anunțuri

Planul de Mantuire (I)

Mai 23, 2011

Gen. 3:15 – Vrajmasie voi pune intre tine si femeie, intre samanta ta si samanta ei. Aceasta iti va zdrobi capul, si tu ii vei zdrobi calcaiul.

Ioan.3:16 – Fiindca atat de mult a iubit Dumnezeu lumea, ca a dat pe singurul Lui Fiu, pentru ca oricine crede in El sa nu piara, ci sa aiba viata vesnica.

Rom 3:25 – Pe El, Dumnezeu L-a randuit mai dinainte sa fie, prin credinta in sangele Lui, o jertfa de ispasire, …

Evr. 7:27 – caci lucrul acesta l-a facut o data pentru totdeauna, cand S-a adus jertfa pe Sine insusi.

1 Ioan 2:2 – El este jertfa de ispasire pentru pacatele noastre; si nu numai pentru ale noastre, ci pentru ale intregii lumi.

1 Ioan 4:10 – Si dragostea sta nu in faptul ca noi am iubit pe Dumnezeu, ci in faptul ca El ne-a iubit pe noi si a trimis pe Fiul Sau ca jertfa de ispasire pentru pacatele noastre.

1 Petru 18:19,20 – caci stiti ca nu cu lucruri pieritoare, cu argint sau cu aur, ati fost rascumparati din felul desert de vietuire pe care-l mosteniserati de la parintii vostri, ci cu sangele scump al lui Hristos, Mielul fara cusur si fara prihana. El a fost cunoscut mai inainte de intemeierea lumii si a fost aratat la sfarsitul vremurilor pentru voi.

Evr. 9:26 – Hristos, acum, la sfarsitul veacurilor, S-a aratat o singura data, ca sa stearga pacatul prin jertfa Sa.

Cãderea omului în pãcat a umplut cerul de durere. Lumea pe care Dumnezeu o fãcuse a ajuns ruinatã de blestemul pãcatului si locuitã de fiinte omenesti sortite mizeriei si mortii. Se pãrea cã nu existã nici o scãpare pentru aceia care au cãlcat Legea. Îngerii si-au încetat cântecele lor de laudã. Peste tot, în curtile cerului, era plânset din cauza ruinei pe care o adusese pãcatul. Fiului lui Dumnezeu, Comandantul lui cel glorios al cerului, I s-a fãcut milã de neamul omenesc cãzut. Inima Sa a fost miscatã de o netãrmuritã milã, atunci când vaietele lumii s-au înãltat pânã la El. Dar iubirea divinã concepuse un plan prin care omul sã poatã fi rãscumpãrat. Legea lui Dumnezeu cãlcatã cerea viata pãcãtosului.

În tot Universul nu se afla decât Unul singur care, în folosul omului, putea sã satisfacã cerintele ei. Deoarece Legea divinã este tot asa de sfântã ca si Dumnezeu, numai cineva deopotrivã cu Dumnezeu putea face ispãsire pentru cãlcarea ei. Nimeni altul, ci numai Hristos putea sã rãscumpere neamul omenesc din blestemul Legii si sã-l aducã iarãsi în armonie cu cerul. Hristos avea sã ia asupra Sa vinovãtia si rusinea pãcatului – pãcat ce este atât de dezgustãtor pentru un Dumnezeu sfânt, încât avea sã-L despartã pe Tatãl de Fiul Sãu. Hristos avea sã coboare pânã în adâncurile mizeriei, pentru a salva neamul omenesc din ruina lui.

Comandantul oştilor îngereşti le-a făcut cunoscut îngerilor faptul că se găsise o cale de scăpare pentru omul pierdut. Le-a spus că a stăruit pe lângă Tatăl Său, oferindu-Se să-Şi dea viaţa ca răscumpărare şi să ia asupra Lui sentinţa de moarte, pentru ca omul să poată găsi iertare prin El; ca, prin meritele sângelui Său şi prin ascultare de Legea lui Dumnezeu, omul să poată avea favoarea lui Dumnezeu, să fie adus în frumoasa grădină şi să mănânce din rodul pomului vieţii.

Hristos nu le-a ascuns nimic, ci le-a descoperit Planul de Mântuire, dar la început îngerii nu s-au putut bucura. Isus le-a spus că va sta între mânia Tatălui Său şi omul vinovat, că va purta fărădelegea şi batjocura şi doar câţiva Îl vor primi ca fiind Fiul lui Dumnezeu.

Aproape toţi Îl vor urî şi-L vor respinge. Îşi va părăsi toată slava din cer, va veni pe pământ ca om, Se va smeri ca un om, va cunoaşte, din proprie experienţă, diferitele ispite de care este asaltat omul, ca să ştie cum să-i ajute pe aceia care vor fi ispitiţi; iar în final, după ce misiunea Lui ca învăţător va fi îndeplinită, va fi dat în mâinile oamenilor şi va îndura aproape orice fel de cruzime şi suferinţă pe care le-ar putea produce Satana şi îngerii lui prin oamenii răi inspiraţi de el; va suferi cea mai crudă moarte, atârnat între cer şi pământ ca un păcătos vinovat; va îndura ceasuri îngrozitoare de agonie, la care nici îngerii nu vor putea privi, ci îşi vor acoperi feţele.

El nu va suferi numai agonie fizică, ci şi mintală, care nici nu se poate compara cu suferinţa corpului. Greutatea păcatelor întregii lumi va apăsa asupra lui. El le-a spus îngerilor că va muri, va învia a treia zi şi Se va înălţa la Tatăl Său ca să mijlocească pentru omul îndărătnic şi vinovat.  Planul de Mântuire fusese alcãtuit mai înainte de aducerea la existentã a pãmântului, cãci Hristos este „Mielul care a fost junghiat de la întemeierea lumii” (Apoc.13,8); totusi, a fost o luptã chiar pentru Împãratul Universului ca sã dea pe Fiul Sãu sã moarã pentru neamul omenesc cãzut.  Dumnezeu avea sã fie manifestat în Hristos, „împãcând lumea cu Sine” (2 Cor.5,19).

Datoritã pãcatului, omul a ajuns atât de decãzut, încât era imposibil ca prin el însusi sã vinã în armonie cu Cel a cãrui naturã este bunãtate si curãtie. Dar Hristos, dupã ce l-a rãscumpãrat pe om de sub condamnarea Legii, poate sã dea putere divinã, care sã se uneascã cu eforturile omenesti. Astfel, prin pocãintã fatã de Dumnezeu si credintã în Hristos, copiii lui Adam, cãzuti în pãcat, pot iarãsi deveni „copii ai lui Dumnezeu” (1 Ioan 3,2). Singurul plan prin care se putea realiza mântuirea omului angrena cerul întreg în sacrificiul sãu infinit.

Îngerii s-au aruncat cu faţa la pământ înaintea Lui. Şi-au oferit vieţile lor. Isus le-a spus că prin moartea Lui îi va salva pe mulţi şi că viaţa unui înger nu poate plăti vina. Numai viaţa Sa ar putea fi acceptată de Tatăl ca răscumpărare pentru om. Le-a mai spus că ei vor avea rolul de a fi cu El şi de a-L întări în diferite ocazii; că va lua natura căzută a omului şi că tăria Lui nu va fi nici măcar egală cu cea a îngerilor; că ei vor fi martorii umilirii şi marilor Lui suferinţe; că, văzând aceste lucruri precum şi ura oamenilor împotriva Lui, vor fi mişcaţi de cele mai profunde sentimente şi, datorită dragostei faţă de El, vor dori să-L salveze şi să-L elibereze din mâinile ucigaşilor Lui; dar că nu trebuie să intervină, pentru a nu împiedica nimic din cele ce vor vedea, şi că vor avea un rol la învierea Lui; că Planul de Mântuire a fost pus la punct şi că Tatăl Său l-a acceptat.

Hristos i-a asigurat pe îngeri cã, prin moartea Sa, El va rãscumpãra pe multi si va nimici pe acela care are puterea mortii. El va recâstiga Împãrãtia pierdutã prin pãcãtuire, iar cei rãscumpãrati o vor mosteni împreunã cu El si vor locui pentru totdeauna acolo. Pãcatul si pãcãtosii nu vor mai fi, pentru ca sã nu mai tulbure niciodatã pacea cerului sau a pãmântului. El a cerut ostilor ceresti sã fie de acord cu acest plan, pe care Tatãl Sãu l-a acceptat, si sã se bucure cã, prin moartea Sa, omul cãzut poate fi reîmpãcat cu Dumnezeu. Atunci, o bucurie, o inexprimabilã bucurie a umplut cerul. Slava si binecuvântarea unei lumi rãscumpãrate au întrecut pânã si durerea si sacrificiul Printului vietii.

Prima fãgãduintã cu privire la rãscumpãrare i-a fost comunicatã omului în sentinta pronuntatã asupra lui Satana în grãdinã. Domnul a declarat atunci: „Vrãjmãsie voi pune între tine si femeie, între sãmânta ta si sãmânta ei. Aceasta îti va zdrobi capul, iar tu îi vei zdrobi cãlcâiul” (Gen.3,15). Aceastã sentintã rostitã în auzul primilor nostri pãrinti a fost pentru ei o fãgãduintã. În timp ce prevestea un rãzboi între om si Satana, declara, de asemenea, cã puterea acestui mare adversar avea sã fie zdrobitã în cele din urmã. Adam si Eva stãteau ca niste nelegiuiti înaintea dreptului Judecãtor, asteptând sentinta pe care o cerea cãlcarea poruncii divine, dar, mai înainte ca ei sã audã de viata de muncã grea si de necazurile care aveau sã fie partea lor sau sentinta cã ei trebuia sã se întoarcã în tãrânã, ei au auzit cuvintele care le-au dat sperantã. Desi aveau sã sufere din cauza puterii vrãjmasului lor, ei puteau privi înainte, spre biruinta finalã.

Când a auzit cã între el si femeie, între sãmânta lui si sãmânta ei va exista vrãjmãsie, Satana a stiut cã lucrarea lui de stricare a naturii omenesti avea sã fie întreruptã, cã prin unele mijloace omul avea sã fie fãcut în stare sã reziste puterii lui. Dar, pe mãsurã ce Planul de Mântuire a fost mai bine fãcut cunoscut, Satana si îngerii lui s-au bucurat pentru faptul cã l-au fãcut pe om sã cadã în pãcat si sã-L aducã aici, jos, pe Fiul lui Dumnezeu, din înalta Lui pozitie. El a afirmat cã planurile sale fuseserã pânã aici pline de succes pe pãmânt si cã, atunci când Hristos avea sã ia asupra Sa natura omeneascã, El va fi de asemenea biruit, înfrânt, si în acest fel va putea fi anihilatã rãscumpãrarea neamului omenesc.

Îngerii cerului au dezvãluit primilor nostri pãrinti planul pe care Dumnezeu l-a fãcut pentru mântuirea lor. Adam si tovarãsa lui au primit asigurarea cã, în ciuda pãcatului lor mare si grav, nu aveau sã fie lãsati sub controlul lui Satana. Fiul lui Dumnezeu S-a oferit sã facã ispãsire, cu propria Sa viatã, pentru pãcatul lor. Un timp de probã avea sã le fie dat si, prin pocãintã si credintã în Hristos, ei vor putea sã devinã iarãsi copii ai lui Dumnezeu.

Sacrificiul cerut pentru nelegiuirea lor le-a descoperit lui Adam si Evei caracterul sacru al Legii lui Dumnezeu si ei au vãzut, asa cum nu vãzuserã niciodatã pânã atunci, vinovãtia pãcatului si rezultatele lui. În remuscarea si durerea lor, ei au cerut ca pedeapsa sã nu cadã asupra Lui, a Aceluia a cãrui dragoste fusese izvorul întregii lor bucurii, ci mai degrabã sã vinã asupra lor si asupra urmasilor lor. Li s-a spus însã cã, deoarece Legea lui Dumnezeu este temelia guvernãrii Sale în ceruri, ca si pe pãmânt, nici chiar viata unui înger nu putea fi primitã ca jertfã pentru neascultarea lor. Nici unul dintre preceptele ei nu putea fi anulat sau schimbat pentru a putea veni în întâmpinarea omului, în starea sa cãzutã; doar Fiul lui Dumnezeu, care l-a creat pe om, numai El putea face ispãsirea aceasta. Dupã cum neascultarea si pãcatul lui Adam au adus nenorocire si moarte, tot astfel, sacrificiul lui Hristos avea sã aducã viatã si nemurire.

Nu numai omul, ci si pãmântul – din cauza pãcatului – a ajuns sub puterea celui rãu si trebuia sã fie restaurat prin Planul de Mântuire. La crearea sa, Adam a fost asezat ca stãpân peste pãmânt. Dar, prin cedarea în fata ispitei, el a fost adus sub stãpânirea lui Satana. „Cãci fiecare este robul lucrului de care este biruit” (2 Petru 2,19). Când omul a devenit robul lui Satana, stãpânirea pe care o avea a trecut la învingãtorul sãu. În acest fel, Satana a devenit „dumnezeul veacului acestuia” (2 Cor.4,4). El a uzurpat stãpânirea asupra pãmântului, care la început i-a fost datã lui Adam. Dar Hristos, prin sacrificiul Sãu, a plãtit pedeapsa pãcatului si nu numai cã îl va rãscumpãra pe om, ci va recâstiga si stãpânirea pierdutã.

În nevinovãtia sa, Adam se bucurase de comuniunea deschisã cu Fãcãtorul sãu; dar pãcatul a adus despãrtirea între Dumnezeu si om si numai jertfa ispãsitoare a lui Hristos, numai ea putea face punte peste abis, fãcând posibilã comunicarea binecuvântãrii sau a mântuirii, din ceruri, pe pãmânt. Omul era încã lipsit de o legãturã directã cu Creatorul sãu, dar Dumnezeu avea sã comunice cu El prin Hristos si prin îngeri.

În acest fel i-au fost descoperite lui Adam evenimentele importante din istoria mântuirii, din momentul în care a fost pronuntatã sentinta divinã în Eden si pânã la potop, si mai departe, la prima venire a Fiului lui Dumnezeu. Lui i-a fost arãtat cã, în timp ce sacrificiul lui Hristos avea sã fie suficient de valoros pentru salvarea întregii omeniri, multi aveau mai degrabã sã aleagã o viatã de pãcat decât una de pocãintã si ascultare. Prin satisfacerea apetitului si a pasiunilor, oamenii vor ajunge incapabili sã mai aprecieze marile adevãruri ale Planului de Mântuire. Cu toate acestea, Hristos, credincios scopului pentru care a pãrãsit cerul, avea sã continue sã se intereseze de oameni, invitându-i sã ascundã slãbiciunile si deficientele lor în El; avea sã Se îngrijeascã de nevoile tuturor acelora care prin credintã aveau sã vinã la ElSi totdeauna vor exista unii, putini la numãr, care vor pãstra cunoasterea de Dumnezeu si vor rãmâne nemânjiti, nezdruncinati în mijlocul nelegiuirii ce abundã în jurul lor.

Ellen WhitePatriarhi si Profeti, Planul de Mantuire

Ellen WhiteIstoria Mantuirii, Planul de Mantuire

Sistemul Ceremonial al Jertfelor si Planul de Mantuire!

Mai 18, 2011

Gen 3:21 – Domnul Dumnezeu a facut lui Adam si nevestei lui haine de piele si i-a imbracat cu ele.

Gen 4:4 – Abel a adus si el o jertfa de mancare din oile intai nascute ale turmei lui si din grasimea lor. Domnul a privit cu placere spre Abel si spre jertfa lui;

Isa: 53:10 – Domnul a gasit cu cale sa-L zdrobeasca prin suferinta… Dar, dupa ce Isi va da viata ca jertfa pentru pacat…

Ioan 1:29 – A doua zi, Ioan a vazut pe Isus venind la el si a zis: „Iata Mielul lui Dumnezeu care ridica pacatul lumii!

Rom 3:25 – Pe El, Dumnezeu L-a randuit mai dinainte sa fie, prin credinta in sangele Lui, o jertfa de ispasire, …

Evr. 7:27 – caci lucrul acesta l-a facut o data pentru totdeauna, cand S-a adus jertfa pe Sine insusi.

Evr. 9:14 –  sangele lui Hristos, care, prin Duhul cel vesnic, S-a adus pe Sine insusi jertfa fara pata lui Dumnezeu…

Evr. 9:26,28 – fiindca atunci ar fi trebuit sa patimeasca de mai multe ori de la intemeierea lumii; acum, la sfarsitul veacurilor, S-a aratat o singura data, ca sa stearga pacatul prin jertfa Sa. Hristos, dupa ce S-a adus jertfa o singura data, ca sa poarte pacatele multora, Se va arata a doua oara, nu in vederea pacatului, ca sa aduca mantuirea celor ce-L asteapta.

1 Ioan 2:2 – El este jertfa de ispasire pentru pacatele noastre; si nu numai pentru ale noastre, ci pentru ale intregii lumi.

1 Ioan 4:10 – Si dragostea sta nu in faptul ca noi am iubit pe Dumnezeu, ci in faptul ca El ne-a iubit pe noi si a trimis pe Fiul Sau ca jertfa de ispasire pentru pacatele noastre.

1 Petru 18:19,20 – caci stiti ca nu cu lucruri pieritoare, cu argint sau cu aur, ati fost rascumparati din felul desert de vietuire pe care-l mosteniserati de la parintii vostri, ci cu sangele scump al lui Hristos, Mielul fara cusur si fara prihana. El a fost cunoscut mai inainte de intemeierea lumii si a fost aratat la sfarsitul vremurilor pentru voi.

Jertfa pentru păcat

Când Adam a adus o jertfă pentru păcat, potrivit cu învăţăturile speciale ale lui Dumnezeu, a fost pentru el cea mai dureroasă ceremonie. Mâna lui trebuia să se ridice pentru a lua viaţa pe care numai Dumnezeu o poate da şi să aducă o jertfă pentru păcat. Pentru prima oară a fost martorul morţii. În timp ce privea victima sângerândă, zvârcolindu-se în agonia morţii şi reprezentându-L pe Fiul lui Dumnezeu, trebuia să-L vadă, prin credinţă, pe Acela care avea să moară ca jertfă pentru om.

Această jertfă pentru păcat, stabilită de Dumnezeu, trebuia să-i amintească permanent lui Adam de vina sa şi de recunoaşterea cu pocăinţă a păcatului lui. Acest fapt, de a lua viaţa, i-a dat lui Adam o înţelegere mai profundă şi mai clară a nelegiuirii sale, pe care n-o putea ispăşi nimic altceva decât moartea Fiului scump al lui Dumnezeu. El a fost uimit de bunătatea infinită şi iubirea fără seamăn care erau dispuse să plătească un astfel de preţ pentru a-l salva pe vinovat.

Când Adam ucidea victima nevinovată, i se părea că vărsa cu mâinile sale sângele Fiului lui Dumnezeu. Ştia că, dacă ar fi rămas credincios lui Dumnezeu şi Legii Lui sfinte, n-ar fi existat moarte pentru nici un animal sau om. Totuşi, în jertfa pentru păcat, ce arăta către jertfa măreaţă şi desăvârşită a Domnului Hristos, a apărut o stea de speranţă spre a lumina viitorul întunecat şi îngrozitor şi a-l elibera de sub deznădejdea şi ruina totală.

La început, capul fiecărei familii era considerat conducătorul şi preotul familiei. Mai târziu, când oamenii s-au înmulţit pe pământ, bărbaţi numiţi de Dumnezeu au îndeplinit acest serviciu solemn al aducerii jertfelor pentru popor.

În mintea păcătoşilor, sângele animalului jertfit trebuia să fie asociat cu sângele Fiului lui Dumnezeu. Moartea victimei avea să dovedească tuturor că plata păcatului este moartea. Prin actul jertfei, păcătosul îşi recunoştea vina şi îşi manifesta credinţa, privind înainte către sacrificiul măreţ şi desăvârşit al Domnului Hristos, pe care Îl reprezenta victima. Fără ispăşirea Fiului Său, Dumnezeu nu putea transmite omului binecuvântare sau salvare. Dumnezeu era gelos pentru onoarea Legii Sale. Călcarea ei a produs o despărţire înspăimântătoare între Dumnezeu şi om. Lui Adam, în starea lui de nevinovăţie, i s-a oferit comunicare directă, liberă şi plăcută cu Făcătorul lui. După nelegiuirea lui, însă, Dumnezeu a comunicat cu omul prin Hristos şi prin îngeri.

Dumnezeu i-a îmbrăcat cu haine din piei, ca să-i protejeze de frigul şi de căldura la care erau expuşi. Lui Adam i-au fost descoperite evenimente viitoare importante, de la excluderea lui din Eden la potop şi apoi până la prima venire a Domnului Hristos pe pământ. Dragostea pentru Adam şi urmaşii lui Îl va determina pe Fiul lui Dumnezeu să Se coboare până acolo încât să ia natura omenească şi în felul acesta, prin propria-I umilire, să-i înalţe pe toţi cei care vor crede în El. O asemenea jertfă avea suficientă valoare ca să salveze întreaga lume; dar numai câţiva se vor folosi de mântuirea adusă lor printr-un sacrificiu aşa de minunat.

Cei mai mulţi nu vor fi de acord cu condiţiile ce li se cer pentru a fi părtaşi la măreaţa Lui salvare. Ei vor prefera păcatul şi călcarea Legii lui Dumnezeu, mai degrabă decât pocăinţa, ascultarea şi dependenţa prin credinţă de meritele jertfei oferite. Această jertfă avea o valoare infinită, putând să-l facă pe omul care se va folosi de ea mai scump decât aurul, chiar mai scump decât aurul de Ofir.

Adam a fost purtat de-a lungul generaţiilor şi a văzut înmulţirea crimei, a vinei şi a degradării, din cauză că omul va ceda înclinaţiilor lui naturale puternice de a călca Legea sfântă a lui Dumnezeu. A văzut blestemul lui Dumnezeu apăsând tot mai greu asupra rasei umane, asupra turmelor şi asupra pământului, din cauza nelegiuirii neîntrerupte a omului. I s-a arătat că nedreptatea şi violenţa vor spori în mod constant; totuşi, în tot acest val de nefericire şi durere, întotdeauna vor fi câţiva care vor păstra cunoaşterea de Dumnezeu şi vor rămânea nepătaţi în mijlocul degenerării morale predominante.

Adam a fost făcut să înţeleagă ce este păcatul: călcarea Legii. I s-a arătat că degenerarea morală, mintală şi fizică va veni asupra omenirii ca rezultat al nelegiuirii, până ce lumea se va umple de cu orice fel de nenorocire. Zilele omului au fost scurtate din cauza propriului său păcat, care a constat în nesocotirea Legii celei drepte a lui Dumnezeu. În cele din urmă, omenirea s-a degradat aşa de mult, încât părea o rasă inferioară şi aproape fără valoare. În general nu erau în stare să aprecieze taina Calvarului, adevărurile măreţe şi înalte ale ispăşirii şi Planul de Mântuire, din cauza îngăduinţei faţă de gândirea firească. Totuşi, fără a ţine seama de slăbiciunile oamenilor şi de puterea lor scăzută mintală, morală şi fizică, Domnul Hristos, credincios scopului pentru care a părăsit cerul, continuă să fie interesat de cei slabi, depreciaţi şi degeneraţi şi-i invită să-şi ascundă în El slăbiciunea şi marile lipsuri. Dacă vor veni la El, El va răspunde tuturor nevoilor lor.

Jertfele si sacrificiile au fost poruncite de Dumnezeu spre a fi pentru om o continuã amintire si o recunoastere plinã de pocãintã a pãcatului sãu, cum si o mãrturisire a credintei sale în Rãscumpãrãtorul fãgãduit. Ele aveau rolul de a imprima în neamul omenesc cãzut adevãrul solemn cã pãcatul a fost acela care a adus moartea. Pentru Adam, aducerea primei jertfe a fost o ceremonie dintre cele mai dureroase. Mâna sa a trebuit sã se ridice spre a lua viata, pe care numai Dumnezeu o putea da. A fost pentru prima datã când el a fost martor al mortii si a fost constient de faptul cã, dacã ar fi fost ascultãtor de Dumnezeu, nu ar fi existat moartea omului sau a animalelor.

Ellen White – Istoria Mantuirii, Ispitirea si caderea

Ellen WhiteIstoria Mantuirii, Planul de Mantuire

Ellen WhitePatriarhi si Profeti, Planul de Mantuire