Archive for aprilie 2011

Simbolurile profetice ale Pastelui

aprilie 27, 2011

Ex.12:21 – Moise a chemat pe toti bãtrânii lui Israel, si le-a zis: „Duceti-vã de luati un miel pentru familiile voastre, si junghiati Pastele.

Ex. 12:7,8 – Sa ia din sangele lui si sa unga amandoi stalpii usii si pragul de sus al caselor unde il vor manca. Carnea s-o manance chiar in noaptea aceea, fripta la foc; si anume s-o manance cu azime si cu verdeturi amare.

Ex 12,11 – Când îl veti mânca, sã aveti mijlocul încins, încãltãmintele în picioare, si toiagul în mânã; si sã-l mâncati în grabã; cãci sunt Pastele Domnului.

Exod 12:12-14 – In noaptea aceea, Eu voi trece prin tara Egiptului si voi lovi pe toti intaii nascuti din tara Egiptului, de la oameni pana la dobitoace; si voi face judecata impotriva tuturor zeilor Egiptului, Eu, Domnul. Sangele va va sluji ca semn pe casele unde veti fi. Eu voi vedea sangele si voi trece pe langa voi, asa ca nu va va nimici nicio urgie, atunci cand voi lovi tara Egiptului. Si pomenirea acestei zile s-o pastrati si s-o praznuiti printr-o sarbatoare in cinstea Domnului; s-o praznuiti ca o lege vesnica pentru urmasii vostri.

Pentru creştini, Paştele conţine un bogat simbolism profetic care arăta spre Isus Hristos. Noul Testament învaţă în mod explicit că sărbătorile israelite sunt „umbra lucrurilor viitoare” (Col. 2:16-17; Evr. 10:1), adică răscumpărarea prin sângele lui Isus Hristos  „caci stiti ca nu cu lucruri pieritoare, cu argint sau cu aur, ati fost rascumparati din felul desert de vietuire pe care-l mosteniserati de la parintii vostri, ci cu sangele scump al lui Hristos, Mielul fara cusur si fara prihana. (1 Petru 18:19) Să reţinem că cele relatate în Exod, capitolul 12, ne reamintesc de Mântuitorul nostru şi de voia Sa pentru noi.

Inima şi sufletul evenimentului de la Paşte era harul mântuitor al lui Dumnezeu. Dumnezeu i-a scos pe Israeliţi din Egipt nu fiindcă erau un popor merituos, ci pentru că El i-a iubit şi a rămas credincios legământului Său (Deut. 7:7-10). În mod asemănător, mântuirea pe care noi o primim de la Hristos ne vine prin harul minunat al lui Dumnezeu (Efes. 2:8-10; Tit 3:4-5).

Scopul sângelui stropit pe stâlpii uşilor era să salveze de la moarte întâiul născut al fiecărei familii; acest sânge arăta către vărsarea sângelui lui Hristos pe cruce, pentru a ne salva de la moarte şi de mânia lui Dumnezeu împotriva păcatului (Ex. 12:13, 23, 27; Evr. 9:22).

Mielul de Paşte a fost o Jertfă” (Ex. 12:27) care a îndeplinit rolul de substitut pentru întâiul născut; această jertfă arăta spre moartea lui Hristos ca substitut al morţii credinciosului (Rom. 3:25, ). Pavel îl numeşte, în mod explicit, pe Hristos Mielul nostru de Paşte care a fost jertfit pentru noi (I Cor. 5:7). Mielul de parte bărbătească desemnat pentru moarte trebuia să fie „fără cusur” (Ex. 12:5); mielul prefigurează neprihănirea lui Hristos, Fiul desăvârşit al lui Dumnezeu (Ioan 8:46; Evr. 4:15).

Consumarea mielului ca hrană reprezenta identificarea comunităţii israelite cu moartea mielului, o moarte care îi salva de la moartea fizică, în mod asemănător, participarea la Cina Domnului reprezintă participarea noastră la moartea lui Hristos, o moarte care ne salvează din moartea spirituală (I Cor. 10:16-17; 11:24-26).

Ca şi în cazul Paştelui, doar jertfa iniţială, moartea Sa pe cruce, a fost o jertfă eficientă. Noi sărbătorim Cina Domnului ca un act comemorativ „spre pomenirea Lui” (I Cor.11:24).

Stropirea cu sânge a stâlpilor şi a pragului de sus al uşii a fost făcută în credinţă plină de ascultare (Ex. 12:28, Evr. 11:28); acest răspuns al credinţei a adus răscumpărarea prin sânge (Ex. 12:7, 13).  Mântuirea prin sângele lui Hristos este obţinută numai prin ascultarea credinţei (Rom. 1:5, compară cu 16;26).

Mielul de Paste trebuia să fie mâncat împreună cu pâine nedospită (Ex. 12:8). Deoarece în Biblie aluatul simbolizează, în mod obişnuit, păcatul şi corupţia (Ex. 13:7, Mat. 16:6, Marcu 8;15), această pâine nedospită a reprezentat despărţirea de Egipt a Israeliţilor răscumpăraţi, adică de lume şi de păcat (Ex. 12:15 ).

În mod asemănător, poporul răscumpărat al lui Dumnezeu este chemat să se separe de lumea păcătoasă şi să se dedice numai lui Dumnezeu.

Reclame

Pastele si Isus Hristos

aprilie 26, 2011

Ex.12:21 – Moise a chemat pe toti bãtrânii lui Israel, si le-a zis: „Duceti-vã de luati un miel pentru familiile voastre, si junghiati Pastele.

Ex. 12:7,8 – Sa ia din sangele lui si sa unga amandoi stalpii usii si pragul de sus al caselor unde il vor manca. Carnea s-o manance chiar in noaptea aceea, fripta la foc; si anume s-o manance cu azime si cu verdeturi amare.

Ex 12,11 – Când îl veti mânca, sã aveti mijlocul încins, încãltãmintele în picioare, si toiagul în mânã; si sã-l mâncati în grabã; cãci sunt Pastele Domnului.

Exod 12:12-14 – In noaptea aceea, Eu voi trece prin tara Egiptului si voi lovi pe toti intaii nascuti din tara Egiptului, de la oameni pana la dobitoace; si voi face judecata impotriva tuturor zeilor Egiptului, Eu, Domnul. Sangele va va sluji ca semn pe casele unde veti fi. Eu voi vedea sangele si voi trece pe langa voi, asa ca nu va va nimici nicio urgie, atunci cand voi lovi tara Egiptului. Si pomenirea acestei zile s-o pastrati si s-o praznuiti printr-o sarbatoare in cinstea Domnului; s-o praznuiti ca o lege vesnica pentru urmasii vostri.

Paştele trebuia să fie atât un act comemorativ, cât şi un act preînchipuitor, care să arate nu numai înapoi, la eliberarea din Egipt, ci şi înainte, la marea eliberare pe care Isus Hristos avea s-o aducă la îndeplinire în eliberarea poporului Său din sclavia păcatului.

Mielul de jertfă Îl reprezintă pe „Mielul lui Dumnezeu”, în care este unica noastră nădejde de mântuire. Apostolul spune: „Căci Hristos, Paştele nostru, a fost jertfit” (1 Cor.5,7).
 
Nu a fost de ajuns ca mielul pascal să fie junghiat; ci sângele lui trebuia să fie stropit pe stâlpii uşii; tot astfel este nevoie ca meritele sângelui lui Hristos să fie aplicate sufletului. Noi trebuie să credem nu numai că El a murit pentru lume, ci că a murit pentru fiecare dintre noi, în mod individual.
 
Noi trebuie să ne însuşim meritele jertfei ispăşitoare.Isopul folosit pentru stropirea sângelui era un simbol al curăţirii,fiind astfel folosit la curăţirea leprei şi a acelora care se întinau prin atingerea cu cei morţi. (Ps.51,7)

Mielul trebuia pregătit în întregime şi nici un os nu trebuia să-i fie zdrobit. Tot astfel, nici un os al Mielului lui Dumnezeu, care urma să moară pentru noi, nu trebuia să fie zdrobit (Ioan 19,36). În felul acesta a fost reprezentată plinătatea desăvârşită a jertfei lui Hristos.

Carnea trebuia mâncată. Nu este de ajuns să credem în Hristos pentru iertarea păcatelor; prin credinţă noi trebuie să primim fără încetare putere şi hrană spirituală de la El, prin Cuvântul Său. Hristos spune: „Adevărat, adevărat, vă spun, că, dacă nu mâncaţi trupul Fiului omului şi dacă nu beţi sângele Lui, nu aveţi viaţă în voi. Cine mănâncă trupul Meu şi bea sângele Meu, rămâne în Mine şi Eu rămân în el” (Ioan 6,53-54). Iar pentru a lămuri însemnătatea celor spuse, El a zis: „Cuvintele pe care vi le-am spus Eu sunt duh şi viaţă” (vers.63).

Isus a primit Legea Tatălui Său, a trăit în viaţa Sa de fiecare zi principiile ei, a dat pe faţă spiritul ei şi a arătat puterea ei binefăcătoare asupra inimii. Ioan spune: „Şi Cuvântul S-a făcut trup şi a locuit printre noi, plin de har şi de adevăr. Şi noi am privit slava Lui, o slavă întocmai ca slava singurului născut din Tatăl” (Ioan 1,14)

Urmaşii lui Hristos trebuie să fie părtaşi ai experienţei Lui. Ei trebuie să primească şi să asimileze Cuvântul lui Dumnezeu, aşa încât el să ajungă forţa motrice a vieţii şi acţiunilor lor. Prin puterea lui Hristos ei trebuie să fie schimbaţi spre a ajunge asemenea Lui şi a reflecta însuşirile dumnezeieşti.

Ei trebuie să mănânce carnea şi să bea sângele Fiului lui Dumnezeu sau, dacă nu, n-au viaţă în ei înşişi. Spiritul şi lucrarea lui Hristos trebuie să devină spiritul şi lucrarea ucenicilor Săi.

Mielul trebuia mâncat cu ierburi amare, ca o amintire a trecutului, a amărăciunii robiei în Egipt. La fel, când ne hrănim din Hristos, trebuie să facem lucrul acesta cu inima zdrobită, din cauza păcatelor noastre.

Folosirea azimilor avea, de asemenea, o însemnătate. Această însemnătate este cuprinsă în mod expres în legea serbării Paştelui, păzită cu stricteţe de către evrei în practicile lor, astfel încât nici un fel de aluat să nu se găsească în casele lor în timpul acestei sărbători.

Tot astfel aluatul păcatului trebuie să fie îndepărtat de la toţi aceia care vor să primească viaţa şi hrana de la Hristos. De aceea Pavel scrie bisericii din Corint: „Măturaţi aluatul cel vechi, ca să fiţi o plămădeală nouă, cum şi sunteţi, fără aluat; căci Hristos, Paştele noastre, a fost jertfit. Să prăznuim dar praznicul acesta nu cu un aluat vechi, nici cu un aluat de răutate şi viclenie, ci cu azimile curăţiei şi adevărului” (1 Cor.5,7- 8).
 
Înainte de a obţine libertatea, robii trebuia să-şi dovedească credinţa în marea eliberare care era gata să se înfăptuiască.Semnul sângelui trebuia pus pe casele lor şi trebuia ca ei să se separe, ei şi familiile lor, de egipteni şi să se strângă înăuntrul caselor lor.
 
Dacă izraeliţii ar fi nesocotit în vreo privinţă oarecare vreuna din îndrumările primite, dacă ar fi neglijat să-şi separe copiii de egipteni, dacă ar fi junghiat mielul, dar n-ar fi uns stâlpii uşii cu sânge, sau dacă vreunul dintre ei ar fi ieşit din casă, n-ar mai fi fost în siguranţă. S-ar fi putut ca în sinceritatea inimii lor să fi crezut că au făcut tot ce era necesar, dar sinceritatea lor nu i-ar fi izbăvit. Toţi aceia care nu aveau să ia seama la îndrumările Domnului aveau să-l piardă pe întâiul lor născut, lovit de mâna îngerului pierzător.

Prin ascultare, poporul trebuia să dea dovadă de credinţă. Tot astfel, toţi aceia care nădăjduiesc să fie salvaţi prin meritele sângelui lui Hristos îşi vor da seama că şi ei înşişi au de făcut ceva, pentru a-şi asigura mântuirea.

În timp ce numai Hristos, numai El singur, ne poate răscumpăra de sub pedeapsa neascultării, noi trebuie să ne întoarcem de la păcat, la ascultare. Omul trebuie să fie mântuit prin credinţă, şi nu prin fapte; cu toate acestea, credinţa sa trebuie să fie dovedită prin faptele sale.

Dumnezeu L-a dat pe Fiul Său să moară ca ispăşire pentru păcat. El a făcut cunoscut lumina adevărului, calea vieţii, El a dat mijloacele ajutătoare, rânduieli şi privilegii; acum, omul trebuie să coopereze cu aceste instrumente salvatoare; el trebuie să aprecieze şi să folosească ajutoarele pe care Dumnezeu i le-a pus la dispoziţie – să creadă şi să asculte de toate cerinţele dumnezeieşti.

Ellen WhitePatriarhi si Profeti, cap. Pastele

Pastele si poporul Israel

aprilie 23, 2011

Exod 12:3,5,6 – Domnul a zis lui Moise şi lui Aaron în ţara Egiptului: Vorbiţi întregii adunări a lui Israel, şi spuneţi-i: ,În ziua a zecea a acestei luni, fiecare om să ia un miel de fiecare familie, un miel de fiecare casă. Să fie un miel fără cusur, de parte bărbătească, de un an; Sa-l pastrati pana in ziua a paisprezecea a lunii acesteia; si toata adunarea lui Israel sa-l injunghie seara.

Exod 12: 4 – Daca sunt prea putini in casa pentru un miel, sa-l ia cu vecinul lui cel mai de aproape, dupa numarul sufletelor; sa faceti socoteala cat poate manca fiecare din mielul acesta.

Exod 12:7,8 – Sa ia din sangele lui si sa unga amandoi stalpii usii si pragul de sus al caselor unde il vor manca. Carnea s-o manance chiar in noaptea aceea, fripta la foc; si anume s-o manance cu azime si cu verdeturi amare.

Exod 12:10,11- Sa nu lasati nimic din el pana a doua zi dimineata; si, daca va ramane ceva din el pe a doua zi dimineata, sa-l ardeti in foc. Cand il veti manca, sa aveti mijlocul incins, incaltamintea in picioare si toiagul in mana; si sa-l mancati in graba; caci este Pastele Domnului.

Exod 12:12-14 – In noaptea aceea, Eu voi trece prin tara Egiptului si voi lovi pe toti intaii nascuti din tara Egiptului, de la oameni pana la dobitoace; si voi face judecata impotriva tuturor zeilor Egiptului, Eu, Domnul. Sangele va va sluji ca semn pe casele unde veti fi. Eu voi vedea sangele si voi trece pe langa voi, asa ca nu va va nimici nicio urgie, atunci cand voi lovi tara Egiptului. Si pomenirea acestei zile s-o pastrati si s-o praznuiti printr-o sarbatoare in cinstea Domnului; s-o praznuiti ca o lege vesnica pentru urmasii vostri.

Când cererea pentru eliberarea lui Israel a fost prezentată pentru prima dată împăratului Egiptului, s-a dat avertizarea celei mai teribile plăgi. Moise primise porunca să-i spună lui faraon: „Aşa vorbeşte Domnul: ‘Israel este fiul Meu, întâiul Meu născut’. Îţi spun: ‘Lasă pe fiul Meu să plece, ca să-Mi slujească; dacă nu vrei să-l laşi să plece, voi ucide pe fiul tău, pe întâiul tău născut'” (Ex.4,22.23).

Deşi dispreţuiţi de egipteni, izraeliţii fuseseră onoraţi de Dumnezeu prin faptul că fuseseră puşi deoparte ca să fie păstrătorii Legii Sale. Datorită binecuvântărilor şi privilegiilor speciale care le erau acordate, ei aveau întâietate între naţiuni, aşa cum avea primul născut între fraţii săi.

Pedeapsa despre care Egiptul fusese avertizat de la început avea să fie cea din urmă. Dumnezeu este îndelung răbdător şi bogat în milă. El are o grijă duioasă faţă de fiinţele făcute după chipul Său. Dacă pierderea recoltelor şi a turmelor şi cirezilor ar fi adus Egiptul la pocăinţă, atunci copiii n-ar mai fi fost loviţi; dar naţiunea s-a împotrivit cu încăpăţânare poruncii divine şi, de aceea, lovitura finală era gata să cadă.

Înainte de aducerea la îndeplinire a acestei hotărâri prin Moise, Domnul a dat îndrumări copiilor lui Israel cu privire la plecarea lor din Egipt şi, în mod deosebit, cu privire la ocrotirea lor de pedeapsa care avea să vină. Fiecare familie, singură sau împreună cu altele, trebuia să „junghie” un miel sau un ied „fără cusur” şi, cu un mănunchi de isop, să stropească sângele lui pe „pragul de sus şi cei doi stâlpi ai uşii” casei, pentru ca îngerul nimicitor, venind la miezul nopţii, să nu intre în acea locuinţă.

Ei trebuia să mănânce carnea „friptă la foc” cu „azimi şi verdeţuri amare”, noaptea, după cum spusese Moise: „Să aveţi mijlocul încins, încălţămintele în picioare şi toiagul în mână; şi să-l mâncaţi în grabă, căci sunt Paştele Domnului” (Ex.12,11).

În amintirea acestei mari eliberări trebuia ca poporul Israel să ţină o sărbătoare în fiecare an, în toate generaţiile viitoare. „Şi pomenirea acestei zile s-o păstraţi şi s-o prăznuiţi printr-o sărbătoare în cinstea Domnului; s-o prăznuiţi ca o lege veşnică pentru urmaşii voştri” (Ex.12,14).

Când ei aveau să prăznuiască această sărbătoare în anii ce aveau să vină, trebuia să le povestească copiilor lor istoria acestei mari eliberări, aşa după cum le spusese Moise: „Să răspundeţi: ‘Este jertfa de Paşte în cinstea Domnului, care a trecut pe lângă casele copiilor lui Israel în Egipt, când a lovit Egiptul, şi ne-a scăpat casele noastre'” (Ex.12,26-27).

Pe lângă acestea, întâii născuţi, atât dintre oameni, cât şi dintre animale, trebuia să fie ai Domnului, putând fi luaţi înapoi numai printr-o răscumpărare, ca recunoaştere a faptului că, atunci când întâii născuţi ai Egiptului au pierit, ai lui Israel, deşi au fost izbăviţi în mod minunat, ar fi fost şi ei părtaşi aceleiaşi sorţi, dacă nu s-ar fi adus jertfa ispăşitoare.(Num.3,13).

După ce Moise i-a făcut cunoscut lui Israel măsurile luate de Dumnezeu pentru eliberarea lui, „poporul s-a plecat şi s-a închinat până la pământ” (Ex.12,27). Fericita nădejde a eliberării, înspăimântătoarea cunoaştere a faptului că persecutorii lor aveau să fie fără întârziere pedepsiţi, grijile şi ostenelile datorate plecării lor precipitate – toate au fost acoperite pentru un timp de recunoştinţa faţă de bunul lor Salvator.

Mulţi dintre egipteni fuseseră conduşi la recunoaşterea Dumnezeului evreilor şi aceştia făceau acum rugămintea de a li se permite să găsească adăpost în casele izraeliţilor, când îngerul pierzător avea să treacă prin ţară. Ei au fost primiţi cu bucurie. Aceştia au făgăduit ca de aici înainte să slujească Dumnezeului lui Iacov şi să plece din Egipt o dată cu poporul Său.

Izraeliţii au ascultat de îndrumările pe care Dumnezeu le dăduse. Grabnic şi în taină, ei au făcut pregătirile pentru plecare. Familiile lor s-au adunat laolaltă, mielul pascal a fost junghiat, carnea friptă la foc, azimile şi ierburile amare pregătite. Tatăl, ca preot al familiei, a stropit sângele pe stâlpii casei şi apoi s-a alăturat familiei, înăuntrul casei. Ex. 212:21-27 – Moise a chemat pe toti batranii lui Israel si le-a zis: „Duceti-va de luati un miel pentru familiile voastre si injunghiati Pastele. Sa luati apoi un manunchi de isop, sa-l inmuiati in sangele din strachina si sa ungeti pragul de sus si cei doi stalpi ai usii cu sangele din strachina. Nimeni din voi sa nu iasa din casa pana dimineata. Cand va trece Domnul ca sa loveasca Egiptul, si va vedea sangele pe pragul de sus si pe cei doi stalpi ai usii, Domnul va trece pe langa usa si nu va ingadui Nimicitorului sa intre in casele voastre ca sa va loveasca. Sa paziti lucrul acesta ca o lege pentru voi si pentru copiii vostri in veac. Cand veti intra in tara pe care v-o va da Domnul, dupa fagaduinta Lui, sa tineti acest obicei sfant. Si cand va vor intreba copiii vostri: „Ce inseamna obiceiul acesta?”, sa raspundeti: „Este jertfa de Paste in cinstea Domnului, care a trecut pe langa casele copiilor lui Israel in Egipt, cand a lovit Egiptul, si ne-a scapat casele noastre.

În grabă şi în tăcere mielul pascal a fost mâncat. Cuprins de o teamă sfântă, poporul s-a rugat şi a vegheat; inima întâilor născuţi, de la bărbatul cel puternic şi până la copilul cel mic, bătea cu o teamă ce nu se poate exprima în cuvinte. Taţi şi mame îl strângeau în braţe pe iubitul lor întâi născut, gândindu-se la lovitura îngrozitoare ce avea să cadă în noaptea aceea. Dar nici una dintre locuinţele lui Israel n-a fost vizitată de îngerul aducător de moarte.

Semnul sângelui – semnul protecţiei Mântuitorului – era pe uşile lor şi nimicitorul n-a intrat.

Ellen WhitePatriarhi si Profeti, cap. Pastele

Pastele in istoria israelita / evreiasca

aprilie 22, 2011

Exod 12:3,5,6 – Domnul a zis lui Moise şi lui Aaron în ţara Egiptului: Vorbiţi întregii adunări a lui Israel, şi spuneţi-i: ,În ziua a zecea a acestei luni, fiecare om să ia un miel de fiecare familie,  Să fie un miel fără cusur, de parte bărbătească, de un an; …şi toată adunarea lui Israel să-l junghie seara.

Exod 12:7-10 – Să ia din sângele lui, şi să ungă amândoi stâlpii uşii şi pragul de sus al caselor unde îl vor mânca. Carnea s-o mănânce chiar în noaptea aceea, friptă la foc; şi anume s-o mănânce cu azimi şi cu verdeţuri amare. 

Exod 12:11-12 – Când îl veţi mânca, să aveţi mijlocul încins, încălţămintele în picioare, şi toiagul în mână; şi să-l mâncaţi în grabă; căci sunt Paştele Domnului.  In noaptea aceea, Eu voi trece prin ţara Egiptului, şi voi lovi pe toţi întâii-născuţi din ţara Egiptului, de la oameni până la dobitoace; şi voi face judecată împotriva tuturor zeilor Egiptului; Eu, Domnul.

Exod 12:13-14 – Sângele vă va sluji ca semn pe casele unde veţi fi. Eu voi vedea sângele, şi voi trece pe lângă voi, aşa că nu vă va nimici nici o urgie, atunci când voi lovi ţara Egiptului. Şi pomenirea acestei zile s-o păstraţi, şi s-o prăznuiţi printr-o sărbătoare în cinstea Domnului; s-o prăznuiţi ca o lege veşnică pentru urmaşii voştri.

Evrei 11:28 Prin credinţă a prăznuit el Paştele şi a făcut stropirea sângelui, pentru ca nimicitorul celor întâi născuţi să nu se atingă de ei.

Din acest moment al istoriei, poporul lui Dumnezeu a celebrat Paştele în fiecare primăvară, ca răspuns la porunca Sa potrivit căreia Paştele trebuia să fie „o lege veşnică” (Ex. 12:14). Era, însă, o jertfă de aducere aminte. Doar jertfa iniţială din Egipt a fost o jertfă efectivă, înainte ca Templul să fie construit, la fiecare Paşte.

Israeliţii se adunau în case, înjunghiau un miel, îndepărtau orice aluat din casele lor şi mâncau ierburi amare. Dar, mai cu seamă, ei relatau istoria ieşirii miraculoase a strămoşilor lor din ţara Egiptului şi din robia lui Faraon. Astfel, din generaţie în generaţie, poporul evreu îşi amintea de răscumpărarea lui de către Dumnezeu şi de eliberarea lor din Egipt   „Cand veti intra in tara pe care v-o va da Domnul, dupa fagaduinta Lui, sa tineti acest obicei sfant. Si cand va vor intreba copiii vostri: „Ce inseamna obiceiul acesta?”, sa raspundeti: „Este jertfa de Paste in cinstea Domnului, care a trecut pe langa casele copiilor lui Israel in Egipt, cand a lovit Egiptul, si ne-a scapat casele noastre. (Ex. 12:26)

Odată cu construirea Templului, Dumnezeu a poruncit ca sărbătorirea şi jertfirea mielului să aibă loc la Ierusalim (Deut. 16:1-6). Vechiul Testament consemnează câteva cazuri în care un Paşte cu semnificaţie deosebită a fost celebrat în cetatea sfântă (II Împ. 23:21-23; II Cron. 30:1-20; 35:1-19; Ezra 6:19-22).

Paştele era, de asemenea, sărbătorit de către Israeliţi şi în perioada Noului Testament. Singurul moment din copilăria lui Isus, relatat în Scriptură, este acela când părinţii Săi L-au luat la Ierusalim la vârsta de doisprezece ani pentru a sărbători Paştele (Luca 2:41-50). Mai târziu, Isus a mers în mod regulat la Ierusalim pentru Paşte (Ioan 2:13). Ultima cină pe care Isus a mâncat-o cu ucenicii Săi la Ierusalim cu puţin timp înainte de a fi răstignit în ajunul Paştelui, a fost o masă de Paşte (Mat. 26:1-2, 17-29).

Isus însuşi a fost răstignit în ajunul Paştelui, ca Mielul de Paşte  „Măturaţi aluatul cel vechi, ca să fiţi o plămădeală nouă, cum şi sunteţi, fără aluat; căci Hristos, Paştele nostru, a fost jertfit”  (I Cor. 5:7) care salvează din păcat şi din moarte pe toţi cei care cred.

Israeliţii sărbătoresc şi astăzi Paştele, deşi natura acestuia s-a schimbat oarecum. Deoarece nu mai există un Templu la Ierusalim unde poate fi sacrificat un miel conform celor poruncite în Deut. 16:1-6, sărbătoarea israelită contemporană nu mai este celebrată cu un miel junghiat. Dar membrii familiilor se mai adună încă împreună, orice aluat este îndepărtat în mod ceremonial din casele evreilor şi istoria ieşirii din Egipt este relatată de către tatăl familiei.

Pastele – dincolo de traditie si obiceiuri

aprilie 21, 2011

Exod 12:3,5,6 – Domnul a zis lui Moise şi lui Aaron în ţara Egiptului: Vorbiţi întregii adunări a lui Israel, şi spuneţi-i: ,În ziua a zecea a acestei luni, fiecare om să ia un miel de fiecare familie, un miel de fiecare casă. Să fie un miel fără cusur, de parte bărbătească, de un an; veţi putea să luaţi un miel sau un ied. Să-l păstraţi până în ziua a patrusprezecea a lunii acesteia; şi toată adunarea lui Israel să-l junghie seara.

Exod 12:7-10 – Să ia din sângele lui, şi să ungă amândoi stâlpii uşii şi pragul de sus al caselor unde îl vor mânca. Carnea s-o mănânce chiar în noaptea aceea, friptă la foc; şi anume s-o mănânce cu azimi şi cu verdeţuri amare.  Să nu-l mâncaţi crud sau fiert în apă; ci să fie fript la foc: atât capul, cât şi picioarele şi măruntaiele.  Să nu lăsaţi nimic din el până a doua zi dimineaţa; şi, dacă va rămâne ceva din el pe a doua zi dimineaţa, să-l ardeţi în foc.

Exod 12:11-12 – Când îl veţi mânca, să aveţi mijlocul încins, încălţămintele în picioare, şi toiagul în mână; şi să-l mâncaţi în grabă; căci sunt Paştele Domnului.  In noaptea aceea, Eu voi trece prin ţara Egiptului, şi voi lovi pe toţi întâii-născuţi din ţara Egiptului, de la oameni până la dobitoace; şi voi face judecată împotriva tuturor zeilor Egiptului; Eu, Domnul.

Exod 12:13-14 – Sângele vă va sluji ca semn pe casele unde veţi fi. Eu voi vedea sângele, şi voi trece pe lângă voi, aşa că nu vă va nimici nici o urgie, atunci când voi lovi ţara Egiptului. Şi pomenirea acestei zile s-o păstraţi, şi s-o prăznuiţi printr-o sărbătoare în cinstea Domnului; s-o prăznuiţi ca o lege veşnică pentru urmaşii voştri.

V-ati  intrebat vreodata care este semnificatia Pastelui si care este legatura dintre aceasta sarbatoare si Isus Hristos? Este Pastele o simpla traditie sau inseamna mai mult de atat? Va invit sa descoperim impreuna cui i-a fost data aceasta sarbatoare, in ce context istoric si ce legatura exista intre aceasta sarbatoare si Isus Hristos. Exod 12,11 – „Cand il veti manca, sa aveti mijlocul incins, incaltamintele in picioare si toiagul in mana; si sa-l mancati in graba; caci sunt Pastele Domnului.”

Cadrul istoric – De pe vremea plecarii din Egipt, aproximativ in anul 1445 in. Hr., poporul evreu (Iudeii de mai tarziu) a celebrat Pastele in primavara fiecarui an (in general in preajma Vinerii Mari si a Pastelui Crestin). Dupa mai mult de 400 de ani de robie in Egipt, Dumnezeu a hotarat sa izbaveasca pe urmasii lui Avraam, Isaac si Iacov din robie. El l-a ridicat pe Moise l-a randuit sa fie conducatorul Iesirii (Exod 3-4).

Ascultând de chemarea lui Dumnezeu, Moise l-a pus pe Faraon în faţa poruncii lui Dumnezeu: „Lasă pe poporul Meu să plece”. Pentru a-i dovedi lui Faraon seriozitatea mesajului Domnului, Moise prin puterea lui Dumnezeu, a chemat plăgile ca pedepse asupra Egiptului, în timpul acţiunii câtorva dintre acestea, Faraon a fost de acord să lase pe Israeliţi să plece; revenea, însă, asupra deciziei sale imediat ce plaga era ridicată. A venit timpul pentru ce-a de a zecea şi ultima plagă, singura care nu va mai da Egiptenilor posibilitatea vreunei alternative, silindu-i să scoată pe Israeliţi din Egipt. Dumnezeu a trimis un înger nimicitor peste toată ţara Egiptului ca să lovească cu moartea pe toţi întâii născuţi — atât ai oamenilor cât şi ai animalelor (Ex. 12:12).

Dat fiind faptul că şi Israeliţii se aflau în Egipt, cum ar fi putut ei să scape de îngerul nimicitor? Domnul a dat o poruncă specială poporului Său; ascultarea de ea va asigura protecţia Sa asupra fiecărei familii de Evrei şi asupra întâiului născut. Fiecare familie trebuia să ia un miel de un an, de parte bărbătească, fără cusur şi să-l înjunghie în seara celei de-a paisprezecea zi a lunii Abib; familiile cu un număr mai mic de membri  puteau împărţi un singur miel cu alţii (Ex. 12:4).

Cu o parte din sân­gele mielului sacrificat trebuia să stropească cei doi stâlpi şi pragul de sus al tocului uşii de la intrarea caselor lor. Când Nimicitorul avea să străbată ţara, el urma să treacă peste casele stropite cu acest sânge (astfel, termenul Paşte, de la ebraicul pesah, înseamnă „a sări peste”, „a trece peste” sau „a cruţa”), în felul acesta, prin sângele mielului înjunghiat, Israeliţii au fost cruţaţi de pedeapsa morţii care a venit peste toţi întâii născuţi egipteni.

Dumnezeu a instituit semnul sângelui nu fiindcă El nu ar fi putut distinge altfel pe Israeliţi de Egipteni, ci pentru că El a dorit să-l înveţe pe poporul Său importanţa ascultării şi a răscumpărării prin sânge, pregătindu-l astfel pentru ;,Mielul lui Dumnezeu” care, secole mai târziu, va ridica păcatul lumii (Ioan 1:29).

În acea noapte trebuia ca Israeliţii să fie îmbrăcaţi şi gata de plecare (Ex. 12:11). Lor li s-a poruncit să frigă, nu să fiarbă mielul şi să pregătească ierburi şi pâine fără aluat. La apropierea nopţii, trebuia ca ei să fie gata să mănânce hrana si să plece în grabă, atunci când Egiptenii urmau să vină şi să le ceară să părăsească ţara. Toate lucrurile s-au petrecut aşa cum a spus Domnul (Ex. 12:29-36).

Lacomia (III) – Parabola bogatului neintelept

aprilie 20, 2011

Luc.12:15 – Vedeti si paziti-va de orice fel de lacomie de bani; caci viata cuiva nu sta in belsugul avutiei lui.

Luca 12:1619 – Si le-a spus pilda aceasta: „Tarina unui om bogat rodise mult. Si el se gandea in sine si zicea: „Ce voi face? Fiindca nu mai am loc unde sa-mi strang roadele.”   „Iata”, a zis el, „ce voi face: imi voi strica granarele si voi zidi altele mai mari; acolo voi strange toate roadele si toate bunatatile mele;  si voi zice sufletului meu: „Suflete, ai multe bunatati stranse pentru multi ani; odihneste-te, mananca, bea si inveseleste-te!”

Luca 12:20,21 – Dar Dumnezeu i-a zis: „Nebunule! Chiar in noaptea aceasta ti se va cere inapoi sufletul; si lucrurile pe care le-ai pregatit ale cui vor fi?”  Tot asa este si cu cel ce isi aduna comori pentru el, si nu se imbogateste fata de Dumnezeu.”

Marc. 7:21 – Caci, din inima oamenilor, ies gandurile rele, …lacomiile, viclesugurile, inselaciunile, …nebunia.

Prin parabola bogatului neînţelept, Domnul Hristos a arătat nesăbuinţa celor care fac din lume singurul scop al vieţii lor. Acest om primise totul de la Dumnezeu. Soarelui i s-a îngăduit să strălucească peste pământul lui, pentru că razele lui cad atât peste cei drepţi, cât și peste cei nedrepţi. Ploile cerului coboară atât peste cei răi, cât și peste cei buni. Domnul a făcut ca vegetaţia să crească și câmpul să aducă roade îmbelșugate. Bogatul era în încurcătură, pentru că nu știa cum ar trebui să procedeze cu recolta lui.

Grânarele lui erau pline până la refuz și nu mai avea loc să-și depoziteze surplusul secerișului. El nu s-a gândit la Dumnezeu, de la care veniseră toate darurile lui. El nu și-a dat seama că Dumnezeu îl făcuse un administrator al bunurilor Sale, ca să-i poată ajuta pe cei nevoiași. El avea o ocazie binecuvântată de a fi un dăruitor al lui Dumnezeu, dar se gândea doar la modul în care urma să se îngrijească de confortul propriu.

În atenţia bogatului a fost adusă situaţia săracilor, a orfanilor, a văduvelor, a celor suferinzi și necăjiţi. Existau multe locuri unde putea fi de folos cu bunurile lui. El s-ar fi putut lipsi cu ușurinţă de o parte din belșugul lui și multe cămine ar fi fost eliberate de povara nevoilor. Mulţi oameni flămânzi ar fi putut fi hrăniţi, mulţi oameni goi ar fi putut fi îmbrăcaţi, multe inimi ar fi putut fi făcute fericite și multe rugăciuni pentru pâine și haine ar fi primit răspuns, iar cântecul lor de laudă s-ar fi înălţat la cer.

Domnul auzise rugăciunile celor nevoiași și, în bunătatea Sa, pregătise un răspuns pentru cei nenorociţi (Psalmi 68,10). Prin binecuvântările revărsate asupra bogatului, se pregătise o rezervă îmbelșugată pentru nevoile multora. Dar bogatul și-a închis inima faţă de strigătul celor nevoiași. Ţintele acestui om nu erau mai înalte ca acelea ale animalelor pieritoare.

El trăia ca și când nu ar fi existat nici un Dumnezeu, nici un cer și nici o viaţă viitoare, ca și când tot ce avea îi aparţinea și nu datora nimic nimănui, nici lui Dumnezeu și nici oamenilor. Psalmistul îl descria pe acest bogat, spunând: „Nebunul zice în inima lui: ’Nu este Dumnezeu’” (Psalmi 14,1). Acest om trăia și plănuia pentru sine. El vedea că viitorul îi este asigurat cu îmbelșugare și că nu-i rămâne nimic de făcut, decât să depoziteze roadele muncii sale și să se bucure de ele. El se considera favorizat mai presus de alţi oameni și își asuma meritele pentru administrarea lui înţeleaptă. El era onorat de concetăţenii lui ca fiind un om cu judecată sănătoasă și un cetăţean prosper. Pentru că oamenii te vor lăuda când îţi faci bine ţie însuţi (Psalmi 49,18).

Dar „înţelepciunea lumii acesteia este o nebunie înaintea lui Dumnezeu” (1 Corinteni 3,19). În timp ce bogatul privea în viitor, la anii de desfătare, Domnul avea planuri total diferite. Acestui administrator necredincios i s-a adresat următoarea solie: „’Nebunule! Chiar în noaptea aceasta ţi se va cere înapoi viaţa’.” Iată o cerere pe care banii nu o pot răscumpăra. Bogăţia pe care o acumulase nu putea cumpăra nici o graţiere. Într-o singură clipă, tot ce se străduise să adune de-a lungul întregii vieţi a devenit fără valoare pentru el. „Și lucrurile pe care le-ai pregătit, ale cui vor fi?” Terenurile lui întinse și grânarele pline urmau să intre în stăpânirea altcuiva. El „strânge la comori și nu știe cine le va lua” (Psalmi 39,6).

Bogatul nu dobândise acel unic lucru care ar fi putut avea valoare pentru el. Trăind pentru sine, el respinsese acea iubire divină care s-ar fi manifestat plină de milă faţă semenii lui. În felul acesta, el a respins însăși viaţa. Pentru că Dumnezeu este iubire, iar iubirea este viaţă. Acest om a ales mai degrabă lucrurile pământești, decât lucrurile spirituale, și trebuia să moară o data cu cele pământești. „Omul pus în cinste și fără pricepere este ca dobitoacele pe care le tai” (Psalmi 49,20).

Tot așa este și cu cel ce își adună comori pentru el și nu se îmbogăţește faţă de Dumnezeu.”  Tabloul acesta este valabil pentru oamenii din toate timpurile. Poţi plănui doar pentru binele egoist, poţi să-ţi aduni comori, poţi construi case mari și înalte, așa cum au făcut constructorii Babilonului antic, dar nu poţi clădi un zid atât de înalt sau o poartă atât de puternică, încât să împiedici solii nimicirii.

Împăratul Belșaţar „a dat un ospăţ mare în palatul său” și „au lăudat pe dumnezeii de aur, de argint, de aramă și de fier, de lemn și de piatră”. Dar mâna Celui Nevăzut a scris pe ziduri cuvintele blestemului, iar ameninţarea armatelor vrăjmașe s-a auzit la porţile palatului său. „Chiar în noaptea aceea, Belșaţar, împăratul Haldeilor, a fost omorât” (Daniel 5,30).

A trăi pentru sine înseamnă a muri. Setea de avuţie și dorinţa de a câștiga doar pentru folosul personal despart sufletul de viaţă. Preocuparea de a acapara, de a acumula pentru sine este spiritul lui Satana. Dar spiritul lui Hristos este acela de a dărui, de a te sacrifica pentru binele altora. „Și mărturisirea aceasta: ’Dumnezeu ne-a dat viaţă veșnică și această viaţă este în Fiul Său. Cine are pe Fiul, are viaţă, cine n-are pe Fiul lui Dumnezeu n-are viaţă’” (1 Ioan 5,11-12).

De aceea, Domnul Isus a spus: „Vedeţi și păziţi-vă de orice fel de lăcomie de bani, căci viaţa cuiva nu stă în belșugul avuţiei lui”  (Luca 12,15).

Ellen White, Parabolele Domnului Hristos –  Un câstig care înseamnã o pierdere

Lacomia (II)

aprilie 19, 2011

Luc.12:15 – Vedeti si paziti-va de orice fel de lacomie de bani; caci viata cuiva nu sta in belsugul avutiei lui.

Mat 6:21 – Pentru ca unde este comoara voastra, acolo va fi si inima voastra.

1 Tim. 6:10 –  Caci iubirea de bani este radacina tuturor relelor; si unii, care au umblat dupa ea, au ratacit de la credinta si s-au strapuns singuri cu o multime de chinuri.

Efeseni 5:5 – Caci stiti bine ca niciun un lacom de avere, care este un inchinator la idoli, n-are parte de mostenire in Imparatia lui Hristos si a lui Dumnezeu.   

Coloseni 3:5 – De aceea, omorati madularele voastre care sunt pe pamant: curvia, necuratia, patima, pofta rea si lacomia, care este o inchinare la idoli. 

Mai există un motiv pentru care trebuie să ne păzim de lăcomie. Să remarcăm ce a spus Isus în continuare: “Vedeti si paziti-va de orice fel de lacomie de bani; caci viata cuiva nu sta in belsugul avutiei lui.” (Luca 12:15)  Trebuie să medităm cu seriozitate la aceste cuvinte deoarece trăim într-o eră materialistă, în care oamenii consideră bogăţia cheia succesului şi a fericirii. Prin cuvintele de mai sus, Isus a arătat că sensul şi fericirea în viaţă nu depind de bunurile materiale, fie ele cât de multe.

Unii însă nu sunt de acord cu această idee. Gândindu-se că bunurile materiale fac viaţa mai uşoară şi mai plăcută, se străduiesc să-şi facă o carieră ca să-şi poată cumpăra orice aparatură, orice lucru pe care şi-l doresc. în opinia lor, asta înseamnă o viaţă reuşită. Dar cei ce gândesc aşa nu înţeleg mesajul lui Isus.  Isus nu a spus că este corect sau greşit să fim bogaţi. El însă a arătat clar că viaţa omului nu depinde de „lucrurile pe care le are”, în această privinţă, ştim cu toţii că pentru a trăi nu ne trebuie prea mult. Avem nevoie de ceva de mâncare, de ceva de îmbrăcat şi de un loc unde să dormim. Oamenii bogaţi au din belşug astfel de lucruri, iar cei săraci muncesc din greu pentru strictul necesar. La moarte însă nu mai există nicio diferenţă între bogat şi sărac; atunci totul se sfârşeşte (Eclesiastul 9:5, 6). Prin urmare, valoarea vieţii nu poate şi nu trebuie să depindă de lucrurile pe care le avem sau pe care le putem cumpăra. Vom înţelege şi mai bine această idee dacă ne gândim la ce fel de viaţă se referea de fapt Isus.

Când Isus a afirmat că „viaţa omului nu depinde de lucrurile pe care le are”, cuvântul „viaţă” folosit aici, în evanghelia lui Luca, (grecescul zoe) se referă nu la modul sau stilul de viaţă, ci la viaţa în sine, în sensul strict al cuvântului. Isus a spus deci că, indiferent că suntem săraci sau bogaţi, că trăim în lux sau că abia ne câştigăm existenţa, nu avem control deplin asupra duratei vieţii noastre. Nu putem şti dacă mâine vom mai fi în viaţă.

In Predica de pe munte, Isus a spus: „Cine dintre voi, îngrijorându-se, poate adăuga un cot la durata vieţii lui?” (Matei 6:27). Biblia arată clar că Dumnezeu este „izvorul vieţii” şi că numai el le poate da celor fideli „adevărata viaţă”, sau „viaţa veşnică”, fie în cer, fie pe pământ. – Psalmul 36:9; 1 Timotei 6:12, 19

Isus a arătat cât de uşor pot ajunge oamenii să aibă un punct de vedere deformat asupra vieţii. Indiferent că sunt bogaţi sau săraci, oamenii sunt imperfecţi şi au acelaşi sfârşit. Moise, din vechime, a remarcat: „Zilele anilor noştri ajung la şaptezeci de ani, iar pentru cei tari, la optzeci, dar strădania lor n-aduce decât necaz şi durere, căci trec repede şi noi zburăm” (Psalmul 90:10; Iov 14:1, 2; 1 Petru 1:24). Din acest motiv, cei care nu sunt în relaţii strânse cu Dumnezeu adoptă adesea mentalitatea despre care a vorbit apostolul Pavel: „să mâncăm şi să bem, căci mâine vom muri” (1 Corinteni 15:32). Alţii, conştienţi fiind că viaţa este scurtă şi nesigură, încearcă să găsească siguranţă şi stabilitate în bunurile materiale. Ei cred probabil că, dacă au multe lucruri care se pot vedea şi atinge, viaţa lor va fi oarecum mai sigură. De aceea, muncesc încontinuu să strângă bani şi bunuri, pe care le consideră cheia siguranţei şi a fericirii.  „Ei se incred in avutiile lor si se falesc cu bogatia lor cea mare. Ei isi inchipuie ca vesnice le vor fi casele, ca locuintele lor vor dainui din veac in veac, ei, care dau numele lor la tari intregi.  Dar omul pus in cinste nu dainuie, ci este ca dobitoacele care se taie.”  (Psalmul 49:6, 11, 12)

Este adevărat că un nivel de viaţă ridicat, adică a avea din belşug hrană, îmbrăcăminte, condiţii bune de locuit şi alte bunuri, poate contribui la o viaţă mai confortabilă, poate asigura o îngrijire medicală de mai bună calitate şi astfel poate lungi viaţa cu câţiva ani. Dar este o astfel de viaţă cu adevărat mai fericită şi mai sigură?

 Valoarea unei vieţi nu se măsoară în numărul de ani, nici în numărul de lucruri materiale pe care le are sau de care se foloseşte un om. Apostolul Pavel a avertizat asupra pericolului de a ne baza prea mult pe astfel de lucruri. El i-a scris lui Timotei:Indeamna pe bogatii veacului acestuia sa nu se ingamfe si sa nu-si puna nadejdea in niste bogatii nestatornice, ci in Dumnezeu, care ne da toate lucrurile din belsug, ca sa ne bucuram de ele. (1 Timotei 6:17)

Nu este înţelept să ne punem speranţa în bogăţii deoarece sunt „nesigure”. Patriarhul Iov era foarte bogat, însă când asupra lui s-au abătut nenorocirile, bogăţiile nu l-au putut ajuta; ele au dispărut peste noapte. Ceea ce i-a dat putere să facă faţă tuturor încercărilor şi necazurilor a fost prietenia sa strânsă cu Dumnezeu (Iov 1:1, 3, 20-22). Avraam nu a permis bogăţiilor pe care le avea să-l împiedice să accepte o misiune dificilă dată de Dumnezeu. Prin urmare, a fost binecuvântat devenind „tatăl unei mulţimi de naţiuni” (Geneza 12:1, 4; 17:4-6). Aceste exemple şi altele de acest fel sunt demne de imitat. Indiferent că suntem tineri sau în vârstă, cu toţii trebuie să ne analizăm ca să înţelegem ce este cu adevărat important în viaţa noastră şi în ce ne punem speranţa. — Efeseni 5:10; Filipeni 1:10.

Cele câteva cuvinte rostite de Isus despre lăcomie şi despre punctul de vedere corect asupra vieţii sunt într-adevăr pline de sens şi instructive. Insă Isus se gândea şi la alte lucruri, în continuare, el a spus o parabolă despre un om bogat, dar fără minte, o ilustrare care ne pune pe gânduri. Dar ce legătură există între această ilustrare şi viaţa noastră? Ce putem învăţa din ea? In articolul urmator am sa vorbesc despre aceasta parabola plina de semnificatii pt. noi astazi.

Lacomia (I)

aprilie 18, 2011

Luc.12:15 – Vedeti si paziti-va de orice fel de lacomie de bani; caci viata cuiva nu sta in belsugul avutiei lui.

Mat 6:21 – Pentru ca unde este comoara voastra, acolo va fi si inima voastra.

1 Tim. 6:10 –  Caci iubirea de bani este radacina tuturor relelor; si unii, care au umblat dupa ea, au ratacit de la credinta si s-au strapuns singuri cu o multime de chinuri.

Rom. 1:29 – Astfel, au ajuns plini de orice fel de nelegiuire, …de lacomie, de rautate;

Efes 4:19 -si-au pierdut orice pic de simtire, s-au dedat la desfranare si savarsesc cu lacomie orice fel de necuratie.

Lăcomia adesea însoţeşte prosperitatea şi poate duce la crimă. Bogăţia ne poate da atitudini greşite despre lucrurile materiale.

Este scris în Biblie: Iacov 4:1-2. „Care să fie pricina certurilor şi luptelor dintre voi? Nu cumva, puhoiul de dorinţe rele din lăuntrul vostru? Poftiţi ce nu-i al vostru şi atunci săvârşiţi omor, numai ca să puneţi mâna pe lucrul dorit. Vi se scurg ochii după tot ce au alţii şi, fiindcă ştiţi bine că nu o să ajungeţi niciodată să aveţi aşa ceva, vă luaţi la luptă să le smulgeţi cu forţa. Insă motivul pentru care nu aveţi ceea ce doriţi este că nu cereţi de la Dumnezeu” (NT pe înţelesul tuturor).

Dar ce inseamna cuvantul lacomie? Daca vom cauta in Dex-ul limbii romane vom gasi definitia acestui cuvant. Lacomie inseamna „poftă pe care o arce cineva de a mânca sau de a bea mult; fig. dorinţă necumpătată de câstig, de avere etc.; aviditate  Sursă : DEX’98 (43234)  – LauraGellner

BANI, proprietăţi, faimă, salarii mari, familie. în opinia majorităţii oamenilor, acestea sunt unităţi de măsură ale succesului şi garanţia unui viitor sigur. Atât în ţările bogate, cât şi în cele sărace mulţi urmăresc mai presus de orice să câştige bani şi să urce pe scara socială. Dar interesul faţă de lucrurile spirituale este în declin.

Biblia a prezis această situaţie. în paginile ei citim: “Sa stii ca in zilele din urma vor fi vremuri grele. Caci oamenii vor fi iubitori de sine, iubitori de bani, laudarosi, trufasi, …fara evlavie, fara dragoste fireasca, neiubitori de bine, vanzatori, obraznici, ingamfati; iubitori mai mult de placeri decat iubitori de Dumnezeu. (2 Tim. 3: 1-5)

Trăind zi de zi printre astfel de oameni, creştinii adevăraţi sunt supuşi în permanenţă la presiuni ca să se conformeze modului de gândire şi stilului lor de viaţă. Ce ne poate ajuta să ne împotrivim acestei lumi care vrea să ne determine ’să-i copiem comportarea şi obiceiurile’? — “Sa nu va potriviti chipului veacului acestuia, ci sa va prefaceti, prin innoirea mintii voastre, ca sa puteti deosebi bine voia lui Dumnezeu: cea buna, placuta si desavarsita. (Romani 12:2) Isus Hristos ne-a dat îndemnuri valoroase în această privinţă  “Sa ne uitam tinta la Capetenia si Desavarsirea credintei noastre, adica la Isus, care, pentru bucuria care-I era pusa inainte, a suferit crucea, a dispretuit rusinea, si sade la dreapta scaunului de domnie al lui Dumnezeu. (Evrei 12:2)  

Odată, când Isus îi explica mulţimii anumite adevăruri spirituale, un om l-a întrerupt zicându-i: „Invăţătorule, spune-i fratelui meu să împartă moştenirea cu mine”. Drept răspuns, Isus i-a dat acelui om, şi fiecăruia dintre cei prezenţi, câteva sfaturi foarte importante. El i-a avertizat împotriva lăcomiei şi a accentuat acest avertisment printr-o ilustrare care ne dă de gândit. E bine să dăm atenţie cuvintelor rostite de Isus cu acea ocazie şi să vedem ce foloase ne poate aduce aplicarea lor în propria viaţă. – Luca 12:13-21.

Inainte ca omul respectiv să intervină în discuţie, Isus îi îndemna pe discipoli şi pe alţii să se ferească de ipocrizie, să aibă curajul de a mărturisi că sunt în unitate cu Fiul omului şi să fie convinşi că vor fi ajutaţi de Duhul Sfânt (Luca 12:1-12). Acestea erau desigur lucruri importante, pe care discipolii trebuiau să le ia în serios. Aşadar, în timpul acestui discurs pătrunzător, un om îl întrerupe pe Isus cerându-i să medieze un conflict de familie cu privire la anumite bunuri materiale. De aici putem reţine o lecţie importantă.
S-a spus că „lucrurile la care ne gândim când auzim un îndemn religios arată ce caracter avem”. In timp ce Isus vorbea despre chestiuni spirituale importante, probabil că omul respectiv se gândea cum să câştige nişte bani. Biblia nu spune dacă nemulţumirea lui în legătură cu moştenirea era îndreptăţită. Poate că pur şi simplu încerca să profite de autoritatea lui Isus şi de reputaţia acestuia de judecător înţelept (Isaia 11:3, 4; Matei 22:16).

Mat 6:21 – Pentru ca unde este comoara voastra, acolo va fi si inima voastra. In orice caz, cererea lui a dezvăluit o problemă a inimii sale: o gravă lipsă de apreciere faţă de lucrurile spirituale. Ţinând cont de acest lucru, n-ar trebui să ne examinăm şi noi inima? De exemplu, la  serviciile religioase ni s-ar putea întâmpla să permitem minţii să zboare sau să ne gândim la ce vom face după aceste servicii religioase. Insă ar trebui să fim atenţi la program şi să ne gândim cum putem aplica informaţiile ca să ne întărim relaţiile cu Tatăl nostru ceresc. — Psalmul 22:22; Mar-cu 4:24.

Indiferent care a fost motivul acelei cereri, Isus a refuzat să se implice. El a răspuns: „Omule, cine m-a numit peste voi să judec sau să împart?” (Luca 12:14). El însă avea de făcut o lucrare mult mai importantă: să depună mărturie despre ADEVAR şi să-i înveţe pe oameni voinţa lui Dumnezeu (Ioan 18:37). Urmând exemplul său, nu trebuie să ne lăsăm distraşi de problemele obişnuite ale vieţii, ci să ne folosim timpul şi energia ca să predicăm vestea bună şi sa le facem cunoscut oamenilor ADEVARUL, acel adevar pe care insusi Isus l-a descoperit ucenicilor Sai, si nu numai lor ci si oamenilor din timpul Sau . – Matei 24:14; 28:19.

Isus putea să discearnă cele mai profunde intenţii ale inimii. Astfel, când omul i-a cerut să intervină într-o chestiune strict personală, Isus şi-a dat seama că cererea lui dezvăluia o problemă mult mai gravă. De aceea, nu i-a spus direct că refuza să se implice, ci a mers la rădăcina problemei: „Deschideţi ochii şi păziţi-vă de orice fel de lăcomie, căci, chiar dacă cineva are din belşug, viaţa lui nu depinde de lucrurile pe care le are”. — Luca 12:15.

Lăcomia nu este simpla dorinţă de a avea unele lucruri sau bani, care ar putea fi folosiţi cum se cuvine. Este dorinţa necumpătată de câştig, de avere, sau de a-ţi însuşi bunurile altuia. E pofta nesăţioasă de a avea anumite lucruri, probabil ale altuia, doar de dragul de a le avea, fără să ai neapărată nevoie de ele şi fără să te gândeşti la efectul pe care lăcomia ta o are asupra altora. Omul lacom permite dorinţelor să pună stăpânire pe gândurile şi pe faptele sale până acolo încât ele devin dumnezeul lui. Să ne amintim că apostolul Pavel 1-a numit pe omul lacom idolatru şi a spus că un astfel de om nu va moşteni Imparatia lui Dumnezeu. — „Caci stiti bine ca niciun un lacom de avere, care este un inchinator la idoli, n-are parte de mostenire in Imparatia lui Hristos si a lui Dumnezeu. (Efeseni 5:5);   „De aceea, omorati madularele voastre care sunt pe pamant: curvia, necuratia, patima, pofta rea si lacomia, care este o inchinare la idoli.”  (Coloseni 3:5)

Demn de remarcat este că Isus a avertizat asupra ‘oricărui fel de lăcomie’. Lăcomia îmbracă într-adevăr multe forme. Unele dintre acestea au fost enumerate în ultima dintre cele Zece Porunci, care spunea: “Sa nu poftesti casa aproapelui tau; sa nu poftesti nevasta aproapelui tau, nici robul lui, nici roaba lui, nici boul lui, nici magarul lui, nici vreun alt lucru care este al aproapelui tau. (Exod.20:17)

Biblia conţine foarte multe relatări despre persoane care au comis păcate grave din cauză că, într-un fel sau altul, au căzut pradă lăcomiei. Satana este primul care a dorit cu lăcomie ceva ce aparţine altcuiva. El a râvnit la gloria, onoarea şi autoritatea pe care le are numai Dumnezeu (Apocalipsa 4:11). Eva a vrut cu tot dinadinsul să fie independentă şi, fiindcă a fost înşelată, a atras asupra întregii omeniri păcatul şi moartea (Geneza 3:4-7). Demonii  sunt îngeri care au ajuns să fie nemulţumiţi de ‘locul lor iniţial şi şi-au părăsit locuinţa potrivită pentru ei’ ca să obţină un lucru la care nu aveau niciun drept (Iuda 6; Geneza 6:2). Să ne gândim, de asemenea, la Balaam, Acan, Ghehazi şi Iuda. în loc să se mulţumească cu ce aveau, ei au permis dorinţei necumpătate de a obţine anumite bunuri materiale să-i facă să abuzeze de privilegiile lor, fapt care i-a dus la dezastru.

Inainte de a avertiza asupra lăcomiei, Isus şi-a îndemnat ascultătorii: „Deschideţi ochii”. De ce a fost potrivit acest îndemn? Deoarece e foarte uşor să observăm lăcomia altora, dar rareori vom recunoaşte că noi înşine avem această problemă. Apostolul Pavel a spus că „iubirea de bani este rădăcina a tot felul de rele” (1 Timotei 6:9,10). Iar potrivit cuvintelor discipolului Iacov, „când [dorinţa greşită] devine roditoare, [ea] dă naştere păcatului” (Iacov 1:15). în armonie cu îndemnul lui Isus, trebuie ’să deschidem ochii’, nu ca să vedem dacă alţii sunt lacomi, ci ca să ne analizăm pe noi înşine, să vedem care sunt dorinţele inimii noastre şi ’să ne păzim de orice fel de lăcomie’.