Mat. 5:11 – … din pricina Mea, oamenii va vor ocari, va vor prigoni si vor spune tot felul de lucruri rele si neadevarate impotriva voastra!
Mat. 10:22 – Veti fi urati de toti, din pricina Numelui Meu; dar cine va rabda pana la sfarsit va fi mantuit.
Mat. 24:9,10 – Atunci va vor da sa fiti chinuiti si va vor omori; si veti fi urati de toate neamurile pentru Numele Meu. Atunci multi vor cadea, se vor vinde unii pe altii si se vor uri unii pe altii.
Mat. 24:21,22 – Pentru ca atunci va fi un necaz asa de mare, cum n-a fost niciodata de la inceputul lumii pana acum si nici nu va mai fi. Si daca zilele acelea n-ar fi fost scurtate, nimeni n-ar scapa; dar, din pricina celor alesi, zilele acelea vor fi scurtate.
Luca 21,16.17 – Veţi fi daţi în mâinile lor până şi de părinţii, fraţii, rudele şi prietenii voştri; şi vor omorî pe mulţi dintre voi. Veţi fi urâţi de toţi din pricina Numelui Meu.
2Tim.3:12 – De altfel, toti cei ce voiesc sa traiasca cu evlavie in Hristos Isus vor fi prigoniti.
Marea profeţie a lui Iisus, supranumita Apocalipsa de pe Muntele Maslinilor, se dovedeşte a fi un scurt comentariu al carţii lui Daniel şi o cheie a Apocalipsei lui Ioan. Anul 31 e.n. Iisus prezice caderea Ierusalimului, care avea sa aiba loc în aceeaşi generaţie, la anul 70 e.n. Distrugerea Ierusalimului fusese prezisa şi de Daniel (9:26-27), dar planul iniţial al lui Dumnezeu era ca oraşul sa nu fie cucerit niciodata, aşa cum prevazusera profeţii (Ier 31:38-40, Zah 2:5, 12:9, 14:14) şi cum sperase Iisus (Luca 19:41-44, Luca 7:30).
Iisus dezvaluie aici cele mai triste momente prin care aveau sa treaca urmaşii Lui din interiorul şi din afara naţiei iudaice. Faptele Apostolilor, Epistolele, Apocalipsa şi rapoartele istoriei confirma împlinirea acestor preziceri. Este un fapt straniu în lumea noastra ca religiile de stat produc cele mai multe necazuri inutile şi ca aparatorii tradiţiilor omeneşti sunt în stare sa-şi distruga membrii propriei familii care îmbraţişeaza religia lui Christos. Aceasta se întâmpla în Islam, în iudaism, între hinduşi şi, destul de des, în creştinismul tradiţionalist. În timp ce persecuţiile întaresc pe unii, alţii se poticnesc şi cad de la credinţa. Adesea foştii fraţi devin cei mai îndrazneţi adversari. Iisus a prevazut ca iubirea creştina nu-şi va pastra temperatura iniţiala în Biserica. Cei mai mulţi creştini aveau sa devina caldicei (Apoc 3:15-16). În timp ce creştinii aveau sa fie urâţi de toata lumea, spiritul urii avea sa patrunda în Biserica şi sa raceasca dragostea dintâi.
Mai întâi Evanghelia. Este planul lui Dumnezeu sa permita aceste persecuţii pentru curaţirea Bisericii de milioanele de oportunişti care o asalteaza în timpuri de libertate (Dan 11:30 b. 31 b. 33-35, 12:10). Dar persecuţia este şi cel mai puternic factor evanghelistic. În mod paradoxal, spiritul persecuţiei expune neputinţa disperata a Diavolului. Fara sa vrea, el creeaza ocazia Învingatorului de pe Cruce. Prin reţeaua umana, el stârneşte spiritele, face invitaţii, lipeşte afişe, face reclama, trezeşte curiozitatea, pregateşte terenul prin legi şi decrete, pentru ca, în cele din urma, Spiritul lui Dumnezeu sa poata vorbi în cele mai bune condiţii. În primele veacuri, creştinii erau atât de conştienţi de faptul ca persecuţia este ocazia de a depune marturie, încât termenul martys (martor), era aplicat celor prigoniţi, mutilaţi de torturi (marturisitori) sau ucişi pentru credinţa. De aici vine cuvântul martir.
Spre deosebire de avocaţi, martorii nu pregatesc discursuri. Când e vorba de simpla marturie, numai minciuna are nevoie de meditaţii şi repetiţii. Aceasta trebuie sa fie lecţia întâi pentru misiunea oricarui creştin în lume. Biserica adevarata îşi va sprijini eforturile pe Providenţa care ajuta în timp de nevoie, deoarece lucrarea aparţine în totul Spiritului Sfânt. Oricât de necesare sunt pregatirea intelectuala, instrumentele de studiu şi arta expunerii argumentelor, ceea ce câştiga încrederea este marturia personala pecetluita prin acceptarea suferinţei.
Urâţi de toata lumea. Biblia descrie starea pacatoasa a omenirii ca „vrednici de a fi urâţi şi urându-se unii pe alţii“. Dar, ceea ce este mai grav chiar, cuvântul lui Iisus („M-au urât fara temei!“) s-a împlinit cu urmaşii Lui. Faţa de evrei, anticii au avut în general dispreţ cultural şi ostilitate politica. Istoria s-a repetat apoi cu creştinii, când erau doar o „secta“ iudaica, urâta atât de evrei cât şi de creştini. Pentru ca tabloul sa fie complet, Biserica – mai corect, bisericile – creştine de azi, au şi ele sectanţii şi urâţii lor, ţapi de ispaşire pentru toate relele traite şi închipuite.
Sfârşitul Ierusalimului – anul 70 e.n. Iisus se refera aici la cartea lui Daniel, în care instructiuni ca „fii atent!“ şi „înţelege!“ se repeta des, în special acolo unde este dezvaluit adversarul apocaliptic şi religia lui (Dan 8:13.17, 9:23.25a.27b). „Cei ce fac raul“, fiii pustiitorului, n-au nici o şansa de a înţelege corect (Dan 12:9-10). Vechiul Testament foloseşte aceasta expresie dura cu referire la imaginile zeilor şi la alte elemente ale culturii idolatre (Deut 7:25-26, 1 Împ 11:5.7, Ier 7:30, Os 9:10). Expresia se refera, în mod clar, la idolatrie şi sabie. Luca vorbeşte despre armatele care aveau sa asedieze Ierusalimul. Într-adevar, steagurile romane erau zeificate şi prezenţa lor în incinta sacra a Ierusalimului ar fi reprezentat o maxima profanare.
În toamna anului 66, când legionarii lui Cestius au asediat Cetatea, reuşind sa patrunda pâna la zidul de nord al Templului, s-a produs o inexplicabila şi nestrategica retragere a romanilor în nişte ţinuturi care nu ofereau aparare şi unde Cestius a pierdut mulţi oameni. Fanaticii care aparau cetatea, credeau ca Dumnezeu le va da victoria finala, însa o parte din populaţie a vazut aici ocazia de a se refugia. Unii iudei au fugit la ţara, alţii l-au însoţit pe regele Agrippa care nu voia razboi cu romanii, alţii au parasit ţara. În acelaşi timp, iudeii creştinaţi, luând seama la avertizarea lui Iisus şi la sfaturile unor profeţi ai lor, au parasit cetatea şi s-au retras la Pella în Pereea, o zona muntoasa. În urma, ramânea vaiul (Luca 23:27-31).
Necaz mare. Este evident ca Iisus citeaza aici pe Daniel (12:1, cf. 9:12) care se referea la un ultim asediu al Ierusalimului (Dan 11:45, 12:7b). Gramatica textului este categorica în favoarea ideii ca Iisus vorbea despre grozaviile care urmau sa aiba loc în razboiul romanilor cu iudeii, în „ziua mâniei“ (Dan 8:19, 11:30.44). Acest necaz trebuia sa fie generalizat, scurt şi final. Dar daca profeţia era condiţionata, daca sfârşitul nu putea veni înainte de evanghelizarea lumii, ne putem aştepta ca, odata cu scurtarea iubirii sa se lungeasca şi sa se adânceasca necazul, timpul de ura. Ierusalimul a fost distrus în anul 70 de catre cezarul Titus, învinşii au fost crucificaţi sau luaţi prizonieri. Cetatea a fost devastata de romani şi avea sa ramâna sub ocupatie pagâna pâna când venirea „Împaratului iudeilor“ avea sa puna capat stapânirii neamurilor.Prof. Florin Laiu – Reflectii istorice si exegetice, Matei 24
Mesaje_Ceresti 
Lasă un răspuns