O epoca de intuneric spiritual (II)

Dan. 7:25 – El va rosti vorbe de hula impotriva Celui Preainalt, va asupri pe sfintii Celui Preainalt si se va incumeta sa schimbe vremurile si legea; si sfintii vor fi dati in mainile lui timp de o vreme, doua vremuri si o jumatate de vreme.

Apoc. 13:5-7 – I s-a dat o gura care rostea vorbe mari si hule. Si i s-a dat putere sa lucreze patruzeci si doua de luni. Ea si-a deschis gura si a inceput sa rosteasca hule impotriva lui Dumnezeu, sa-I huleasca Numele, cortul si pe cei ce locuiesc in cer. I s-a dat sa faca razboi cu sfintii si sa-i biruie. Si i s-a dat stapanire peste orice semintie, peste orice norod, peste orice limba si peste orice neam.

Apoc. 12:17 – Si balaurul, maniat pe femeie, s-a dus sa faca razboi cu ramasita semintei ei, care pazesc poruncile lui Dumnezeu si tin marturia lui Isus Hristos.

Luca 21,16.17 – Veţi fi daţi în mâinile lor până şi de părinţii, fraţii, rudele şi prietenii voştri; şi vor omorî pe mulţi dintre voi. Veţi fi urâţi de toţi din pricina Numelui Meu.

Rom 1:23,24 – si au schimbat slava Dumnezeului nemuritor intr-o icoana care seamana cu omul muritor, pasari, dobitoace cu patru picioare si taratoare. De aceea, Dumnezeu i-a lasat prada necuratiei, sa urmeze poftele inimilor lor;

Rom. 1:25 – caci au schimbat in minciuna adevarul lui Dumnezeu si au slujit si s-au inchinat fapturii in locul Facatorului, care este binecuvantat in veci!

Întunericul părea să se îndesească. Închinarea la chipuri a devenit aproape generală. Candelele ardeau înaintea icoanelor cărora le erau înălţate rugăciuni. Obiceiurile cele mai absurde şi mai superstiţioase predominau. Minţile oamenilor erau cu totul stăpânite de superstiţie, încât raţiunea părea că-şi pierduse influenţa. În timp ce preoţii şi episcopii erau iubitori de plăceri, senzuali şi corupţi, nu se putea aştepta decât ca poporul care privea la ei drept călăuze să fie cufundat în ignoranţă şi viciu.

Un alt pas spre supremaţia papală a fost făcut atunci când, în secolul al XI-lea, papa Grigore al VII-lea a proclamat desăvârşirea bisericii romane. Printre afirmaţiile pe care le susţinea, era una care declara că biserica n-a greşit niciodată, nici nu va putea greşi vreodată, în conformitate cu Sfintele Scripturi. Dar această afirmaţie nu era însoţită de dovezile din Scriptură. Pontiful cel mândru mai pretindea puterea de a-i detrona pe împăraţi şi declara că nici o hotărâre pe care ar fi pronunţat-o el nu putea fi răsturnată de nimeni, ci era prerogativul lui acela de a răsturna hotărârile altora.

Veacurile care au urmat au fost martore la o creştere continuă a rătăcirii în învăţăturile susţinute de Roma. Chiar şi înainte de naşterea papalităţii, învăţăturile filozofilor păgâni captivaseră atenţia şi-şi exercitau influenţa în biserică. Mulţi din cei care susţineau că sunt convertiţi se ţineau încă de învăţăturile filozofiei lor păgâneşti şi nu numai că ei continuau să le studieze, dar le impuneau şi altora, socotindu-le mijloace de a-şi extinde influenţa printre păgâni.

Rătăciri serioase au fost introduse în felul acesta în credinţa creştină. Printre cele mai de seamă erau credinţa în nemurirea de la natură a omului şi conştienţa lui în moarte. Această învăţătură a pus temelia pe care Roma şi-a întemeiat invocarea sfinţilor şi adorarea fecioarei Maria.

Din aceasta a izvorât şi rătăcirea cu privire la chinurile veşnice pentru cel care rămâne nepocăit şi care a fost încorporată, de timpuriu, în doctrina papală. Atunci a fost pregătită calea pentru introducerea unei alte născociri a păgânismului, pe care Roma a numit-o purgatoriu şi a folosit-o pentru a îngrozi mulţimile credule şi superstiţioase. Prin această rătăcire se afirma existenţa unui loc de tortură, în care sufletele acelora care n-au meritat condamnarea veşnică trebuie să sufere pedeapsa pentru păcatele lor şi din care, după ce sunt eliberate de necurăţie, sunt primite în ceruri.

Apoi a fost necesară o altă plăsmuire pentru a face ca Roma să fie în stare să profite de pe urma temerilor şi viciilor adepţilor ei. Aceasta a fost realizată prin învăţătura despre indulgenţe. Iertarea totală a păcatelor, trecute, prezente şi viitoare, şi scăparea de toate durerile şi pedepsele ce decurgeau din ele erau făgăduite tuturor acelora care se înscriau în războaiele pontifilor, pentru a-şi întinde stăpânirea lor lumească ca să-şi pedepsească vrăjmaşii sau pentru a-i extermina pe aceia care îndrăzneau să conteste supremaţia lor spirituală. Oamenii mai erau învăţaţi că, prin oferirea de bani bisericii, s-ar putea elibera de păcate şi ar putea elibera şi sufletele prietenilor lor decedaţi care erau predaţi flăcărilor chinuitoare. Prin mijloace de felul acesta, Roma şi-a umplut tezaurele şi a susţinut măreţia, luxul şi viciul pretinşilor reprezentanţi ai Aceluia care nu avusese unde să-Şi plece capul.

Rânduiala biblică a Cinei Domnului fusese înlocuită cu jertfa idolatră a liturghiei. Preoţii papali pretindeau că, prin bufoneriile lor fără sens, transformă pâinea şi vinul simplu în „trupul şi sângele lui Hristos” (Cardinalul Wiseman, The Real Presence of the Body and Blood of Our Lord Jesus Christ in the Blessed Eucharist, Proved From Scripture, lect.8, sect.3, par.26).

Cu o încumetare hulitoare, ei pretindeau în mod deschis că aveau puterea de a-L crea pe Dumnezeu, Creatorul tuturor lucrurilor. Creştinilor li s-a cerut, sub pedeapsa cu moartea, să manifeste credinţa în această oribilă rătăcire hulitoare a cerului. Mulţimile care refuzau erau date flăcărilor.

În secolul al XIII-lea, a fost înfiinţat cel mai teribil dintre toate instrumentele papalităţii – Inchiziţia. Prinţul întunericului s-a unit cu conducătorii ierarhiei papale. În conciliile lor tainice, Satana împreună cu îngerii lui stăpâneau minţile oamenilor nelegiuiţi, în timp ce, nevăzut, în mijlocul lor stătea un înger al lui Dumnezeu, luând un raport teribil al hotărârilor lor nelegiuite şi scriind istoria faptelor prea îngrozitoare pentru a fi văzute de ochiul omenesc. „Babilonul cel mare s-a îmbătat cu sângele sfinţilor”. Trupurile mutilate ale milioanelor de martiri strigau la Dumnezeu, cerând răzbunare asupra puterii apostate. Papalitatea devenise despotul lumii. Regi şi împăraţi se plecau în faţa hotărârilor pontifului roman. Soarta oamenilor, pentru prezent şi veşnicie, părea a fi sub stăpânirea lui. Timp de sute de ani învăţăturile Romei fuseseră primite fără rezervă pe scară largă, riturile ei fuseseră aduse la îndeplinire cu respect, sărbătorile ei fuseseră păzite peste tot. Clerul ei era onorat şi susţinut cu dărnicie. Niciodată până atunci biserica romană nu ajunsese la o demnitate, măreţie sau putere mai mare. Dar „miezul zilei papalităţii a fost miezul nopţii lumii” (J.A.Wylie, The History of Protestantism, b.1, cap.4).

Sfintele Scripturi erau aproape necunoscute nu numai de către popor, ci şi de către preoţi. Ca şi fariseii din vechime, conducătorii papali urau lumina care le descoperea păcatele. Legea lui Dumnezeu, măsura neprihănirii, fiind îndepărtată, ei exercitau puterea fără măsură şi practicau viciul fără frâu. Înşelătoria, avariţia şi desfrâul abundau. Oamenii nu se dădeau înapoi de la nici o crimă prin care puteau să câştige avere sau poziţie.

Palatele papilor şi ale prelaţilor erau scenele celor mai sălbatice dezmăţuri. Unii dintre pontifii care domneau erau vinovaţi de crime atât de revoltătoare, încât conducătorii pământeşti au încercat să-i detroneze pe aceşti demnitari ai bisericii, ca fiind monştri prea josnici pentru a mai putea fi îngăduiţi. Timp de veacuri, Europa n-a făcut nici un progres în literatură, arte sau civilizaţie. O paralizie morală şi intelectuală căzuse peste creştinătate. Starea lumii sub puterea romană prezenta o împlinire teribilă şi izbitoare a cuvintelor profetului Osea: „Poporul Meu piere din lipsă de cunoştinţă. Fiindcă ai lepădat cunoştinţa, şi Eu te voi lepăda… Fiindcă ai uitat Legea Dumnezeului tău, voi uita şi Eu pe copiii tăi!” „…Nu este adevăr, nu este îndurare, nu este cunoştinţă de Dumnezeu în ţară. Fiecare jură strâmb şi minte, ucide, fură şi preacurveşte; năpăstuieşte şi face omoruri după omoruri” (Osea 4,6.1.2.). Acestea au fost rezultatele îndepărtării Cuvântului lui Dumnezeu.

Ellen White – Tragedia Veacurilor, Cap. 3, O epoca de intuneric spiritual

O epoca de intuneric spiritual (I)

Dan. 7:25 – El va rosti vorbe de hula impotriva Celui Preainalt, va asupri pe sfintii Celui Preainalt si se va incumeta sa schimbe vremurile si legea; si sfintii vor fi dati in mainile lui timp de o vreme, doua vremuri si o jumatate de vreme.

Apoc. 13:2 – Fiara pe care am vazut-o semana cu un leopard; avea labe ca de urs si gura ca o gura de leu. Balaurul i-a dat puterea lui, scaunul lui de domnie si o stapanire mare.

Apoc. 13:5-7 – I s-a dat o gura care rostea vorbe mari si hule. Si i s-a dat putere sa lucreze patruzeci si doua de luni. Ea si-a deschis gura si a inceput sa rosteasca hule impotriva lui Dumnezeu, sa-I huleasca Numele, cortul si pe cei ce locuiesc in cer. I s-a dat sa faca razboi cu sfintii si sa-i biruie. Si i s-a dat stapanire peste orice semintie, peste orice norod, peste orice limba si peste orice neam.

Apoc. 12:17 – Si balaurul, maniat pe femeie, s-a dus sa faca razboi cu ramasita semintei ei, care pazesc poruncile lui Dumnezeu si tin marturia lui Isus Hristos.

Apoc. 12,6 – Şi femeia a fugit în pustie, într-un loc pregătit de Dumnezeu, ca să fie hrănită acolo o mie două sute şaizeci de zile.

Luca 21,16.17 – Veţi fi daţi în mâinile lor până şi de părinţii, fraţii, rudele şi prietenii voştri; şi vor omorî pe mulţi dintre voi. Veţi fi urâţi de toţi din pricina Numelui Meu.

2Tes. 2:3 – Nimeni sa nu va amageasca in vreun chip; caci nu va veni inainte ca sa fi venit lepadarea de credinta si de a se descoperi omul faradelegii, fiul pierzarii.

2Tes. 2:4,7 – potrivnicul care se inalta mai presus de tot ce se numeste „Dumnezeu” sau de ce este vrednic de inchinare. Asa ca se va aseza in Templul lui Dumnezeu, dandu-se drept Dumnezeu. Caci taina faradelegii a si inceput sa lucreze;

Înălţarea la putere a bisericii Romei a marcat începutul evului întunecat. Pe măsură ce puterea ei creştea, întunericul devenea mai profund. Credinţa a fost transferată de la Hristos, adevărata temelie, la papa de la Roma.

În loc să se încreadă în Fiul lui Dumnezeu pentru iertarea păcatelor şi pentru mântuirea veşnică, oamenii priveau la papa, la preoţii şi prelaţii cărora el le dăduse autoritatea. Ei erau învăţaţi că papa era mijlocitorul lor pământesc, că nimeni nu se putea apropia de Dumnezeu decât prin el; şi că el stătea în locul lui Dumnezeu pentru ei şi de aceea trebuia să i se dea ascultare.

O abatere de la cerinţele lui constituia un motiv suficient pentru cea mai aspră pedeapsă care venea peste trupurile şi sufletele ofensatorilor. În felul acesta minţile oamenilor erau întoarse de la Dumnezeu către oameni greşiţi, cu defecte şi cruzi, ba mai mult, chiar către prinţul întunericului, care-şi exercita puterea prin ei. Păcatul era deghizat într-un veşmânt de sfinţenie.

Când Scripturile sunt îndepărtate, iar omul ajunge să se privească pe sine ca fiind suprem, trebuie să ne aşteptăm numai la înşelătorie, amăgire şi nelegiuire josnică. O dată cu înălţarea legilor şi tradiţiilor omeneşti, s-a manifestat corupţia care totdeauna se naşte din părăsirea Legii lui Dumnezeu.

Acelea au fost zile primejdioase pentru biserica lui Hristos. Credincioşii purtători de steag erau fără îndoială puţini. Deşi adevărul n-a fost lăsat fără martori, uneori se părea totuşi că rătăcirea şi superstiţia vor predomina pe deplin, iar adevărata religie va fi izgonită de pe pământ. Evanghelia a fost pierdută din vedere, formele religioase deveneau mai numeroase, iar oamenii erau împovăraţi tot mai mult cu obligaţii riguroase.

Ei nu erau numai învăţaţi să privească la papa ca mijlocitor al lor, dar şi să-şi pună încrederea în propriile fapte, ca ispăşire pentru păcat. Pelerinajele lungi, faptele de penitenţă, închinarea la moaşte, înălţarea de biserici, altare şi morminte sfinte, plata sumelor mari pentru biserică – toate acestea şi multe altele asemănătoare erau încurajate pentru a îndepărta mânia lui Dumnezeu sau a asigura favoarea Sa, ca şi când Dumnezeu ar fi gândit ca oamenii, care s-ar fi mâniat pentru lucruri de nimic sau ar fi fost împăcat prin daruri sau fapte de pocăinţă!

Cu toate acestea, viciul era răspândit chiar printre conducătorii bisericii romane, iar influenţa ei părea să crească continuu. Spre încheierea secolului al VIII-lea, papistaşii au ridicat pretenţia că, în primele secole ale bisericii, episcopii Romei avuseseră aceeaşi putere spirituală pe care şi-o asumaseră acum. Pentru a fundamenta această pretenţie a trebuit să fie folosite unele mijloace spre a-i da o aparenţă de autoritate; şi acestea au fost sugerate uşor de către tatăl minciunii.

Au fost născocite de călugări scrieri vechi. Au fost descoperite hotărâri ale conciliilor despre care nu se auzise mai înainte şi care stabileau supremaţia generală a papei din primele timpuri. O biserică ce respinsese adevărul a primit cu lăcomie aceste amăgiri.

Puţinii ziditori credincioşi pe temelia adevărată (1 Cor. 3,10.11) au fost uluiţi şi încurcaţi atunci când absurdităţile învăţăturii rătăcitoare au împiedicat lucrarea. Ca şi ziditorii de pe zidurile Ierusalimului, din zilele lui Neemia, unii erau gata să spună: „Puterile celor ce duc poverile slăbesc, şi dărâmăturile sunt multe; nu vom putea să zidim zidul”. (Neem. 4,10). Obosiţi de lupta continuă împotriva persecuţiei, a înşelăciunii, a nelegiuirii şi a tuturor celorlalte piedici pe care Satana le putea născoci pentru a încurca înaintarea lor, unii care fuseseră clăditori credincioşi s-au descurajat; şi de dragul păcii şi al siguranţei pentru averile şi viaţa lor, au părăsit adevărata temelie.

Alţii, neînfricaţi de împotrivirea vrăjmaşilor lor, au declarat fără teamă: „Nu vă temeţi de ei; aduceţi-vă aminte de Domnul, care este mare şi înfricoşat” (vers. 14) şi au mers mai departe, fiecare cu sabia încinsă. (Efes. 6,17). Acelaşi spirit de ură şi de împotrivire faţă de adevăr i-a inspirat pe vrăjmaşii lui Dumnezeu din fiecare veac şi aceeaşi veghere şi fidelitate s-a cerut de la slujitorii Săi. Cuvintele lui Hristos spuse primilor ucenici se aplică şi urmaşilor Săi de la încheierea vremii: „Ceea ce vă spun vouă, spun tuturor, vegheaţi”. (Marcu 13,37)

Ellen White – Tragedia Veacurilor, Cap. 3, O epoca de intuneric spiritual

Vremurile si Legea schimbate

Dan. 7:25 – El va rosti vorbe de hula impotriva Celui Preainalt, va asupri pe sfintii Celui Preainalt si se va incumeta sa schimbe vremurile si legea; si sfintii vor fi dati in mainile lui timp de o vreme, doua vremuri si o jumatate de vreme.

Apoc. 12:17 – Si balaurul, maniat pe femeie, s-a dus sa faca razboi cu ramasita semintei ei, care pazesc poruncile lui Dumnezeu si tin marturia lui Isus Hristos.

2Tes. 2:3 – Nimeni sa nu va amageasca in vreun chip; caci nu va veni inainte ca sa fi venit lepadarea de credinta si de a se descoperi omul faradelegii, fiul pierzarii.

2Tes. 2:4,7 – potrivnicul care se inalta mai presus de tot ce se numeste „Dumnezeu” sau de ce este vrednic de inchinare. Asa ca se va aseza in Templul lui Dumnezeu, dandu-se drept Dumnezeu. Caci taina faradelegii a si inceput sa lucreze;

2 Tes. 2:10-12 – …cu toate amagirile nelegiuirii, pentru cei ce sunt pe calea pierzarii, pentru ca n-au primit dragostea adevarului ca sa fie mantuiti. Din aceasta pricina, Dumnezeu le trimite o lucrare de ratacire, ca sa creada o minciuna, pentru ca toti cei ce n-au crezut adevarul, ci au gasit placere in nelegiuire, sa fie osanditi.

Rom 1:23,24 – si au schimbat slava Dumnezeului nemuritor intr-o icoana care seamana cu omul muritor, pasari, dobitoace cu patru picioare si taratoare. De aceea, Dumnezeu i-a lasat prada necuratiei, sa urmeze poftele inimilor lor;

Rom. 1:25 – caci au schimbat in minciuna adevarul lui Dumnezeu si au slujit si s-au inchinat fapturii in locul Facatorului, care este binecuvantat in veci!

Profeţia afirma că papalitatea urma să „se încumete să schimbe vremile şi legea”. (Dan. 7,25). Încercarea de a face acest lucru nu a întârziat mult. Închinarea la chipuri şi moaşte a fost introdusă în creştinism în mod treptat, cu scopul de a le oferi convertiţilor de la păgânism un înlocuitor pentru închinarea la idoli şi a înlesni astfel primirea creştinismului cu numele. În cele din urmă, decretul unui conciliu general a recunoscut oficial acest sistem al idolatriei papale.

Pentru a completa lucrarea hulitoare, Roma s-a încumetat să înlăture din Legea lui Dumnezeu porunca a doua, care interzice închinarea la chipuri, şi să împartă porunca a zecea în două, pentru a se păstra numărul.  Spiritul de compromis cu păgânismul a deschis calea pentru o altă dispreţuire a autorităţii cerului. Satana, lucrând prin conducătorii neconsacraţi ai bisericii, s-a amestecat şi în porunca a patra şi a încercat să îndepărteze vechiul Sabat, ziua pe care Dumnezeu a binecuvântat-o şi a sfinţit-o (Gen. 2,2.3), iar în locul ei să înalţe sărbătoarea păzită de păgâni ca „venerabila zi a soarelui”.

La început, această schimbare n-a fost încercată în mod deschis. În primele veacuri, adevăratul Sabat a fost ţinut de toţi creştinii. Ei erau geloşi pe onoarea lui Dumnezeu şi, crezând că Legea Sa este de neschimbat, au păzit cu râvnă preceptele ei sfinte. Dar Satana a lucrat cu o mare subtilitate prin agenţii lui pentru a-şi atinge scopul. Pentru ca atenţia poporului să poată fi atrasă asupra duminicii, aceasta a fost declarată ca sărbătoare, în cinstea învierii lui Hristos. Slujbe religioase au fost ţinute în ea; era totuşi privită ca o zi de recreere, Sabatul fiind încă păzit cu sfinţenie.

Pentru a pregăti calea pentru lucrarea pe care plănuise să o îndeplinească, Satana îi făcuse pe iudei, înainte de venirea lui Hristos, să împovăreze Sabatul cu cele mai stricte pretenţii, făcând din păzirea lui o povară. Acum, folosind lumina falsă în care reuşise să-i facă să-l privească, a aruncat ocară asupra lui ca fiind o instituţie evreiască. În timp ce creştinii în general continuau să păzească duminica drept o sărbătoare a bucuriei, el i-a condus să facă din Sabat o zi de post, o zi de amărăciune şi tristeţe, pentru a-şi arăta ura lor faţă de iudaism.

În prima parte a secolului al IV-lea, împăratul Constantin a emis un decret care făcea din duminică o sărbătoare publică în întregul Imperiu Roman. Ziua soarelui a fost cinstită de către supuşii lui păgâni şi a fost onorată de creştini; politica împăratului era aceea de a uni interesele adverse ale creştinismului şi păgânismului. El a fost îndemnat să facă acest lucru de către episcopii bisericii care, conduşi de ambiţii şi însetaţi de putere, au înţeles că, dacă va fi păzită aceeaşi zi atât de către creştini, cât şi de păgâni, aceasta va uşura primirea cu numele a creştinismului, de către păgâni, şi în felul acesta puterea şi gloria bisericii vor creşte. Dar, în timp ce mulţi creştini temători de Dumnezeu erau conduşi treptat să primească duminica ca având un anume grad de sfinţenie, ei socoteau încă Sabatul adevărat ca sfinţit Domnului şi-l păzeau în ascultare de porunca a patra.

Cinstea arătată acestei zile, însă, nu era încă de ajuns pentru a-i împiedica pe creştini să privească adevăratul Sabat ca ziua sfântă a Domnului. Trebuia făcut încă un pas; sabatul fals trebuia înălţat la egalitate cu cel adevărat. La câţiva ani după decretul lui Constantin, episcopul Romei a conferit duminicii titlul de ziua Domnului. În felul acesta, oamenii au fost conduşi treptat să privească această zi ca având un grad de sfinţenie. Sabatul original era încă păstrat.

Arhiamăgitorul nu-şi terminase lucrarea. El s-a hotărât să adune lumea creştină sub steagul său şi să-şi exercite puterea prin locţiitorul lui, pontiful cel mândru, care pretindea că este reprezentantul lui Hristos. Prin păgânii pe jumătate convertiţi, prin prelaţii ambiţioşi şi prin credincioşii iubitori de lume, şi-a îndeplinit planul. Din timp în timp, au fost ţinute mari concilii, în care erau convocaţi demnitari ai bisericii din toată lumea. Aproape în fiecare conciliu Sabatul pe care Dumnezeu îl instituise era coborât din ce în ce mai mult, în timp ce duminica era în aceeaşi măsură înălţată. În felul acesta sărbătoarea păgână a ajuns în cele din urmă să fie onorată ca o instituţie divină, în timp ce Sabatul biblic a fost declarat o rămăşiţă a iudaismului, iar păzitorii lui au fost declaraţi blestemaţi.

Marele apostat reuşise să se înalţe „mai presus de tot ce se numeşte Dumnezeu sau de ce este vrednic de închinare”. (2 Tes. 2,4). El îndrăznise să schimbe singurul precept al Legii divine care îndreaptă fără greş toată omenirea către viul şi adevăratul Dumnezeu. În porunca a patra, Dumnezeu este descoperit ca fiind Creatorul cerului şi al pământului, şi prin aceasta Se deosebeşte de toţi zeii falşi. Deoarece era o amintire a lucrării de creaţiune, ziua a şaptea a fost sfinţită ca zi de odihnă pentru om. Ea a fost destinată să-L păstreze continuu în minţile oamenilor pe viul Dumnezeu ca izvor al existenţei şi ca obiect de închinare şi adorare. Satana se luptă să-i întoarcă pe oameni de la devotamentul lor faţă de Dumnezeu şi de la ascultarea de Legea Sa; de aceea îşi îndreaptă eforturile îndeosebi împotriva poruncii care Îl arată pe Dumnezeu ca Creator.

Protestanţii susţin acum că învierea lui Hristos în ziua duminicii a făcut din ea Sabatul creştin. Dar dovezi din Scriptură lipsesc. Nici o onoare de felul acesta n-a fost dată zilei acesteia de către Hristos sau apostolii Săi. Păzirea duminicii ca instituţie creştină, şi-a avut originea în acea „taină a fărădelegii” (2 Tes. 2,7), care şi-a început lucrarea chiar în zilele lui Pavel. Ce motiv temeinic poate fi dat pentru o schimbare pe care Scripturile nu o aprobă?

În veacul al şaselea, papalitatea devenise puternic întemeiată. Scaunul puterii ei a fost stabilit în cetatea imperială, iar episcopul Romei a fost declarat cap peste întreaga biserică. Păgânismul dăduse locul papalităţii. Balaurul dăduse fiarei „puterea lui, tronul lui, şi o mare stăpânire”. (Apoc. 13,2)  

Şi acum au început cei 1260 de ani de persecuţie papală, prevestiţi în profeţiile lui Daniel şi Apocalipsa (Daniel 7,25; Apoc. 13,5-7). Creştinii au fost obligaţi să aleagă fie să-şi părăsească integritatea şi să primească ceremoniile şi închinarea papală, fie să-şi petreacă viaţa în închisoare sau să sufere moartea pe roată, pe rug sau de securea călăului. Acum s-au împlinit cuvintele lui Isus: „Veţi fi daţi în mâinile lor până şi de părinţii, fraţii, rudele şi prietenii voştri; şi vor omorî pe mulţi dintre voi. Veţi fi urâţi de toţi din pricina Numelui Meu”. (Luca 21,16.17).

Persecuţia s-a dezlănţuit asupra celor credincioşi cu o mai mare furie decât oricând mai înainte, iar lumea a devenit un imens câmp de luptă. Pentru sute de ani, biserica lui Hristos şi-a găsit scăpare în izolare şi întuneric. Căci, zice profetul: „Şi femeia a fugit în pustie, într-un loc pregătit de Dumnezeu, ca să fie hrănită acolo o mie două sute şaizeci de zile”. (Apoc. 12,6)

Ellen White – Tragedia Veacurilor, Cap. 3, O epoca de intuneric spiritual