Marea Apostazie

2Timotei 3:1-5 – Sa stii ca in zilele din urma vor fi vremuri grele. Caci oamenii vor fi …iubitori mai mult de placeri decat iubitori de Dumnezeu; …avand doar o forma de evlavie, dar tagaduindu-i puterea.

Matei 24:12 – Si, din pricina inmultirii faradelegii, dragostea celor mai multi se va raci.

Mat. 5:11 –  … din pricina Mea, oamenii va vor ocari, va vor prigoni si vor spune tot felul de lucruri rele si neadevarate impotriva voastra!

2Tim. 3:12 – De altfel, toti cei ce voiesc sa traiasca cu evlavie in Hristos Isus vor fi prigoniti.

Întotdeauna au fost două clase printre cei care mărturisesc a fi urmaşii lui Hristos. În timp ce o clasă studiază viaţa Mântuitorului şi caută cu stăruinţă să-şi corecteze greşelile pentru a se asemăna Modelului, cealaltă clasă ocoleşte adevărurile clare, practice, care le descoperă rătăcirile. Chiar şi în cea mai bună stare a ei, biserica n-a fost formată numai din credincioşi adevăraţi, curaţi şi sinceri. Mântuitorul ne-a învăţat că cei care se complac în păcat nu vor trebui primiţi în biserică; cu toate acestea, El Şi-a ataşat bărbaţi care aveau defecte de caracter şi le-a încredinţat binefacerile învăţăturilor şi exemplului Său, pentru ca să aibă ocazia să-şi vadă greşelile şi să le îndrepte.

Printre cei doisprezece apostoli a fost un vânzător. Iuda a fost primit nu pentru defectele lui de caracter, ci în ciuda lor. El s-a unit cu ucenicii ca, prin învăţătura şi exemplul lui Hristos, să poată învăţa ce înseamnă un caracter creştin şi, în felul acesta, să fie adus să-şi vadă greşelile, să se pocăiască şi, cu ajutorul harului divin, să-şi curăţească sufletul „prin ascultare de adevăr”. Dar Iuda n-a umblat în lumina lăsată atât de îndurător să lumineze asupra lui. Prin îngăduirea păcatului, a invitat ispitele lui Satana. Trăsăturile lui rele de caracter au devenit predominante. El şi-a lăsat mintea sub stăpânirea puterilor întunericului şi se supăra atunci când greşelile îi erau mustrate; în felul acesta, a ajuns să săvârşească crima teribilă, de trădare a Învăţătorului său. Tot astfel fac şi cei care nutresc păcatul sub masca evlaviei, urăsc pe aceia care le tulbură pacea, condamnând cursul păcătos al vieţii lor. Când se iveşte ocazia favorabilă, ei îi trădează, ca şi Iuda, pe aceia care au căutat să-i mustre spre binele lor.

Apostolii aveau de luptat cu aceia din biserică ce pretindeau că sunt evlavioşi, în timp ce în ascuns nutreau nelegiuirea. Anania şi Safira lucrau de partea înşelătorilor, pretinzând că aduc o jertfă întreagă pentru Dumnezeu, în timp ce erau lacomi, reţinând o parte pentru ei. Duhul adevărului a descoperit apostolilor adevăratul caracter al acestor fraţi cu numele, iar judecăţile lui Dumnezeu au curăţit biserica de această pată. Această dovadă categorică a cercetării Duhului lui Hristos în biserică semăna groaza printre făţarnici şi făcătorii de rele. Ei nu mai puteau rămâne în legătură cu aceia care erau, în obiceiuri şi înclinaţii, reprezentanţi permanenţi ai lui Hristos; iar când încercările şi prigoana veneau asupra urmaşilor Săi, numai aceia care erau gata să părăsească totul pentru adevăr doreau să devină ucenici ai Săi. În felul acesta, atâta vreme cât persecuţia a continuat, biserica a rămas relativ curată. Dar când aceasta a încetat, s-au adăugat convertiţi care erau mai puţin sinceri şi devotaţi şi s-a deschis astfel o uşă prin care Satana putea să obţină un punct de sprijin. 

Pentru că nu este nici o legătură între Prinţul luminii şi prinţul întunericului, nu poate fi vreo legătură nici între ucenicii lor. Când au consimţit să se unească cu aceia care erau doar pe jumătate convertiţi din păgânism, creştinii au păşit pe o cale care i-a dus din ce în ce mai departe de adevăr. Satana a tresăltat, pentru că reuşise să amăgească un număr atât de mare dintre urmaşii lui Hristos. Apoi, a făcut ca puterea lui să apese şi mai mult asupra acestora şi i-a inspirat să-i persecute pe aceia care rămâneau credincioşi lui Dumnezeu. Nimeni nu ştia atât de bine cum să se împotrivească adevăratei credinţe creştine ca aceia care odinioară fuseseră apărătorii ei, aşa că aceşti creştini apostaziaţi, unindu-se cu tovarăşii lor pe jumătate păgâni, şi-au îndreptat lupta împotriva celor mai importante trăsături ale învăţăturilor lui Hristos.

Aceasta a cerut o luptă disperată din partea acelora care au stat cu fermitate împotriva amăgirilor şi urâciunilor care erau ascunse în haine sacerdotale şi introduse în biserică. Biblia nu era primită ca o măsură a credinţei. Doctrina cu privire la libertatea religioasă a fost clasificată drept erezie, iar susţinătorii ei au fost urâţi şi proscrişi.

După o luptă lungă şi aprigă, cei credincioşi, puţini la număr, s-au hotărât să rupă orice legătură cu biserica apostată, dacă ea refuza şi mai departe să se elibereze de rătăcire şi idolatrie. Ei au văzut că despărţirea era o necesitate absolută, dacă doreau să asculte de Cuvântul lui Dumnezeu. Nu şi-au permis să tolereze rătăciri fatale pentru sufletul lor şi să dea un exemplu care ar primejdui credinţa copiilor şi a copiilor copiilor lor. Pentru a asigura unitatea şi pacea, erau gata să facă orice concesie care corespundea cu ascultarea de Dumnezeu; dar simţeau că însăşi pacea ar fi fost prea scump câştigată cu jertfirea principiilor. Dacă unitatea se putea asigura numai prin compromiterea adevărului şi a neprihănirii, atunci preferau să rămână despărţiţi chiar şi în război. 

Bine ar fi pentru biserică şi pentru lume dacă  principiile care au animat acele suflete sincere ar fi reînviate în inimile acelora care se numesc poporul lui Dumnezeu. Există o indiferenţă alarmantă faţă de învăţăturile care sunt stâlpii credinţei creştine. Câştiga teren părerea că, în fond, ele nu sunt de importanţă vitală. Această degenerare întăreşte mâinile instrumentelor lui Satana, aşa încât teoriile rătăcirii şi amăgirile fatale, cărora cei credincioşi din veacurile trecute li s-au împotrivit şi le-au demascat cu primejdia vieţii lor, sunt privite astăzi favorabil de către mii de oameni care pretind că sunt urmaşii lui Hristos.

Primii creştini au fost cu adevărat un popor deosebit. Comportamentul fără reproş şi credinţa lor neclintită erau o mustrare continuă, care tulbura pacea păcătoşilor. Deşi puţini la număr, fără avere, poziţie sau titluri, ei produceau teamă făcătorilor de rele, când erau cunoscute învăţăturile şi caracterul lor. De aceea erau urâţi de cei nelegiuiţi, aşa cum Abel a fost urât de Cain cel necredincios. Din acelaşi motiv pentru care Cain l-a omorât pe Abel, aceia care au căutat să se scuture de mustrările Duhului Sfânt au dat la moarte pe poporul lui Dumnezeu. Şi tot din acelaşi motiv, iudeii L-au lepădat şi L-au răstignit pe Mântuitorul – deoarece curăţia şi sfinţenia caracterului Său erau o mustrare continuă pentru egoismul şi stricăciunea lor. Din zilele lui Hristos şi până astăzi, ucenicii Săi credincioşi au provocat ura şi împotrivirea acelora care iubesc şi urmează căile păcatului.

Atunci, cum poate fi numită Evanghelia o solie a păcii? Când Isaia a profetizat naşterea lui Mesia, i-a dat titlul de „Domn al păcii”. Când îngerii au adus păstorilor vestea că Hristos S-a născut, au cântat deasupra câmpiilor Betleemului: „Slavă lui Dumnezeu în locurile prea înalte, şi pe pământ pace şi între oameni bună învoire”. (Luca 2,14). În aparenţă, există o contradicţie între aceste declaraţii profetice şi cuvintele lui Hristos: „N-am venit să aduc pacea, ci sabia”. (Matei 10,34). Dar, înţelese bine, amândouă sunt într-o armonie desăvârşită. Evanghelia este o solie a păcii.

Creştinismul este un sistem care, dacă este primit şi ascultat, va răspândi pace, armonie şi fericire peste tot pământul. Religia lui Hristos îi va uni într-o frăţie strânsă pe toţi aceia care primesc învăţăturile ei. Misiunea lui Hristos a fost tocmai aceea de a-i împăca pe oameni cu Dumnezeu, şi pe unul cu altul. Dar, în majoritate, omenirea este sub controlul lui Satana, cel mai crud vrăjmaş al lui Hristos. Evanghelia prezintă oamenilor principiile vieţii care se deosebesc fundamental de obiceiurile şi dorinţele lor, şi din cauza aceasta se răzvrătesc împotriva ei. Oamenii urăsc curăţia care le descoperă şi le condamnă păcatele, în majoritate îi persecută şi îi distrug pe aceia care susţin cerinţele ei sfinte şi drepte. În sensul acesta – deoarece adevărurile înalte pe care ei le aduc provoacă ură şi luptă – Evanghelia este numită o sabie.

Tainica lucrare a providenţei, care îngăduie ca cel drept să sufere persecuţia din mâna celor răi, a fost o cauză de mare nedumerire pentru mulţi care sunt slabi în credinţă. Unii sunt gata să părăsească chiar încrederea lor în Dumnezeu, deoarece El îngăduie celor mai josnici oameni să prospere, în timp ce cei mai buni şi mai curaţi sunt apăsaţi şi chinuiţi de puterea lor crudă. Cum, întreabă ei, poate Acela care este drept şi milos şi care este nemărginit în putere să îngăduie o aşa nedreptate şi apăsare? Aceasta este o problemă care nu ne priveşte pe noi. Dumnezeu ne-a dat dovezi îndestulătoare cu privire la iubirea Sa şi nu trebuie să ne îndoim de bunătatea Sa atunci când nu putem înţelege lucrările providenţei Sale. Prevăzând îndoielile care urmau să apese pe sufletul lor în zilele de încercare şi întuneric, Mântuitorul spunea ucenicilor Săi: „Aduceţi-vă aminte de vorba, pe care v-am spus-o: Robul nu este mai mare decât stăpânul său”. „Dacă M-au prigonit pe Mine, şi pe voi vă vor prigoni; dacă au păzit Cuvântul Meu, şi pe al vostru îl vor păzi”. (Ioan 15,20). Isus a suferit pentru noi mai mult decât poate fi făcut să sufere oricare dintre urmaşii Săi, datorită cruzimii oamenilor nelegiuiţi. Aceia care sunt chemaţi să sufere chinul şi moartea de martir nu fac decât să calce pe urmele scumpului Fiu al lui Dumnezeu. El nu-i uită şi nici nu-i neglijează pe copiii Săi; dar îngăduie celor nelegiuiţi să descopere adevăratul lor caracter, pentru ca nici unul din aceia care doresc să facă voia Sa să nu fie amăgit cu privire la ei. Mai mult, cei neprihăniţi sunt puşi în cuptorul necazurilor, ca şi ei să fie curăţiţi; ca exemplul lor să-i convingă şi pe alţii de realitatea credinţei şi evlaviei lor; şi ca drumul lor neabătut să-i condamne pe cei răi şi necredincioşi. Domnul nu întârzie în împlinirea făgăduinţei Lui. (2 Petru 3,9).

Dumnezeu le îngăduie celor nelegiuiţi să progreseze şi să-şi descopere vrăjmăşia împotriva Lui, pentru ca atunci când vor umple măsura nelegiuirii lor, toţi să vadă dreptatea şi mila Sa în distrugerea lor deplină. Ziua răzbunării Sale este aproape când toţi aceia care au călcat Legea Sa şi au persecutat pe poporul Său vor primi o răsplată dreaptă a faptelor lor; când orice faptă de cruzime sau nedreptate faţă de credincioşii lui Dumnezeu va fi pedepsită ca şi când ar fi fost făcută faţă de Hristos Însuşi.

Există încă o problemă şi mai importantă, care trebuie să fie în atenţia bisericilor de astăzi. Apostolul Pavel spune că „toţi cei care vor să trăiască cu evlavie în Isus Hristos vor fi prigoniţi”. (2 Tim. 3,12). Atunci de ce persecuţia pare că a slăbit într-o mare măsură? Singurul motiv este că biserica s-a conformat cerinţelor lumii şi nu mai trezeşte nici o împotrivire. Religia care este la modă în zilele noastre nu are caracterul curat şi sfânt pe care l-a avut credinţa creştină în zilele lui Hristos şi ale apostolilor Săi. Datorită spiritului de compromis cu păcatul, din cauză că marile adevăruri ale Cuvântului lui Dumnezeu sunt privite cu indiferenţă, pentru că este atât de puţină evlavie în biserică, creştinismul este în aparenţă atât de popular în lume. Să se producă o reînviorare a credinţei şi puterii din prima biserică, şi atunci spiritul persecuţiei va fi reînviat, iar flăcările persecuţiei vor fi iarăşi aprinse.

Ellen White – Tragedia Veacurilor, Cap. 2, Persecutiile din primele veacuri

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare /  Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare /  Schimbă )

Conectare la %s


%d blogeri au apreciat: