Mat. 5:11 – … din pricina Mea, oamenii va vor ocari, va vor prigoni si vor spune tot felul de lucruri rele si neadevarate impotriva voastra!
Mat. 24:9,10 – Atunci va vor da sa fiti chinuiti si va vor omori; si veti fi urati de toate neamurile pentru Numele Meu. Atunci multi vor cadea, se vor vinde unii pe altii si se vor uri unii pe altii.
Mat. 24:21,22 – Pentru ca atunci va fi un necaz asa de mare, cum n-a fost niciodata de la inceputul lumii pana acum si nici nu va mai fi. Si daca zilele acelea n-ar fi fost scurtate, nimeni n-ar scapa; dar, din pricina celor alesi, zilele acelea vor fi scurtate.
2Tim. 3:12 – De altfel, toti cei ce voiesc sa traiasca cu evlavie in Hristos Isus vor fi prigoniti.
Mat. 24:14 – Evanghelia aceasta a Împărăţiei va fi propovăduită în toată lumea, ca să slujească de mărturie tuturor neamurilor. Atunci va veni sfârşitul.
Rom. 1:16,17 – ….Evanghelia lui Hristos ……este puterea lui Dumnezeu pentru mantuirea fiecaruia care crede….deoarece in ea este descoperita o neprihanire pe care o da Dumnezeu, prin credinta si care duce la credinta…
Când Isus a descoperit ucenicilor Săi soarta Ierusalimului şi scenele celei de a doua veniri, El a prevestit, de asemenea, şi experienţa poporului Său, de la data când urma să fie luat de la ei până la revenirea Sa cu putere şi slavă pentru eliberarea lor. De pe Muntele Măslinilor, Mântuitorul privea furtunile care erau gata să se abată asupra bisericii apostolice; şi, pătrunzând adânc în viitor, ochii Săi vedeau furtunile furioase şi distrugătoare, ce aveau să bată peste urmaşii Săi din veacurile viitoare, de întuneric şi prigoană. În câteva cuvinte de o însemnătate înspăimântătoare, El a profetizat despre atitudinea ostilă pe care conducătorii lumii urmau să o aibă faţă de biserica lui Dumnezeu. Urmaşii lui Hristos aveau să calce pe acelaşi drum al umilinţei, al ruşinii şi al suferinţei pe care a mers Domnul lor. Vrăjmăşia care a izbucnit împotriva Răscumpărătorului lumii se va manifesta împotriva tuturor acelora care urmau să creadă în Numele Său.
Istoria bisericii primare a fost martoră la împlinirea cuvintelor Mântuitorului. Puterile pământului şi ale iadului s-au aliniat împotriva lui Hristos în persoana urmaşilor Săi. Păgânismul a prevăzut că, dacă Evanghelia va birui, templele şi altarele lui vor fi îndepărtate; de aceea şi-a concentrat forţele pentru a distruge creştinismul. Au fost aprinse focurile prigoanei. Creştinii au fost deposedaţi de averi şi alungaţi din case, „au dus o mare luptă de suferinţe”. (Evrei 10,32). „Au suferit batjocuri, bătăi, lanţuri şi închisoare.” (Evrei 11,36). Un mare număr dintre ei şi-au pecetluit mărturia cu sângele lor. Nobil şi rob, bogat şi sărac, învăţat şi ignorant au fost ucişi fără milă.
Aceste persecuţii, începând cu Nero, cam prin vremea martiriului lui Pavel, au continuat secole de-a rândul cu o furie mai mare sau mai mică. Creştinii erau acuzaţi pe nedrept de crimele cele mai odioase şi declaraţi a fi cauza unor mari nenorociri – foamete, molimă şi cutremure. Deoarece deveniseră obiectul urii şi al bănuielilor generale, informatorii au stat gata, pentru câştig, să-i trădeze pe cei nevinovaţi. Au fost condamnaţi ca răsculaţi împotriva imperiului, ca duşmani ai religiei şi primejdioşi pentru societate. Un mare număr dintre ei au fost aruncaţi fiarelor sălbatice sau arşi de vii în amfiteatre. Unii au fost răstigniţi, alţii au fost îmbrăcaţi în piei de animale sălbatice şi aruncaţi în arene pentru a fi sfâşiaţi de câini. Chinul lor era adesea distracţia de căpetenie la serbările publice. Mulţimi impresionante se adunau pentru a se veseli, cu râsete şi aplauze, de priveliştea agoniei şi morţii lor.
Oriunde căutau adăpost, urmaşii lui Hristos erau vânaţi ca fiarele câmpului. Erau constrânşi să caute scăpare în locuri singuratice şi pustii. „Lipsiţi de toate, prigoniţi, munciţi, ei, de care lumea nu era vrednică, au rătăcit prin pustiuri, prin munţi, prin peşteri şi prin crăpăturile pământului.” (vers. 37. 38). Catacombele ofereau adăpost pentru mii dintre ei. Sub dealurile din afara cetăţii Romei, fuseseră săpate galerii lungi prin pământ şi stâncă; reţeaua întunecoasă şi complicată de tuneluri se întindea pe kilometri întregi, dincolo de zidurile cetăţii. În aceste adăposturi subterane, urmaşii lui Hristos îşi îngropau morţii; şi tot acolo, atunci când erau bănuiţi şi alungaţi, îşi găseau locuinţa. Când Dătătorul vieţii îi va trezi pe aceia care au luptat lupta cea bună, mulţi martiri pentru cauza lui Hristos vor ieşi din aceste catacombe întunecoase.
În cea mai sălbatică prigoană, aceşti martori pentru Isus şi-au păstrat credinţa nealterată. Deşi au fost lipsiţi de orice confort, ascunşi de lumina soarelui, făcându-şi căminul în mijlocul întunecos, dar prietenos al pământului, ei n-au scos nici un cuvânt de nemulţumire. Prin cuvinte de credinţă, de răbdare şi nădejde, ei se încurajau unul pe altul pentru a rezista lipsei şi necazului. Pierderea tuturor binecuvântărilor pământeşti nu i-a putut sili să renunţe la credinţa lor în Hristos. Încercările şi prigoana erau doar paşi care-i aduceau mai aproape de odihna şi răsplata lor.
Aceştia îşi reaminteau cuvintele Domnului lor, ca atunci când urmau să fie prigoniţi pentru Numele lui Hristos, să se bucure şi să se veselească, pentru că răsplata lor va fi mare în ceruri; căci tot aşa au fost prigoniţi şi proorocii care au fost înainte de ei. Se bucurau că sunt socotiţi vrednici să sufere pentru adevăr şi din mijlocul flăcărilor înălţau cântări de biruinţă. Privind prin credinţă în sus, ei Îl vedeau pe Hristos şi pe îngeri aplecându-se peste zidurile cerului, urmărindu-i cu cel mai adânc interes şi privind cu aprobare statornicia lor.
Zadarnice au fost străduinţele lui Satana de a distruge biserica lui Hristos prin violenţă. Marea luptă, în care ucenicii lui Isus şi-au dat viaţa, n-a încetat nici atunci când aceşti credincioşi purtători de steag au căzut la posturile lor. Ei au biruit chiar doborâţi. Lucrătorii lui Dumnezeu erau ucişi, dar lucrarea Sa a mers în mod neabătut înainte. Evanghelia a continuat să se răspândească, iar numărul adepţilor ei nu a încetat să crească. Ea a pătruns în regiuni care erau inaccesibile chiar şi vulturilor Romei. Un creştin, mustrându-i pe conducătorii păgâni care susţineau persecuţia, spunea: „Ne puteţi ucide, ne puteţi tortura, ne puteţi condamna… nedreptatea voastră este dovada că suntem nevinovaţi… Nici cruzimea nu vă foloseşte”. Aceasta nu era decât o invitaţie puternică de a aduce şi pe alţii la convingerea lor. „Cu cât suntem seceraţi mai des de voi, cu atât creştem la număr; sângele creştinilor este o sămânţă” … (Tertulian, Apologia par. 50).
Mii de oameni au fost închişi şi omorâţi, dar răsăreau alţii pentru a le lua locul. Iar aceia care au fost martirizaţi pentru credinţa lor erau asiguraţi în Hristos şi socotiţi de El biruitori. Ei luptaseră lupta cea bună şi urmau să primească cununa slavei la venirea lui Hristos. Suferinţele pe care le-au suportat i-au adus pe creştini mai aproape unul de altul şi de Răscumpărătorul lor. Exemplul vieţii şi al morţii lor era o mărturie permanentă în favoarea adevărului; şi acolo unde se aştepta mai puţin, supuşii lui Satana părăseau slujirea lui pentru a se înrola sub steagul lui Hristos.
Ellen White – Tragedia Veacurilor, Cap. 2, Persecutiile din primele veacuri
Mesaje_Ceresti 
Lasă un răspuns