Compromisul cu paganismul!

2Tes. 2:3 – Nimeni sa nu va amageasca in vreun chip; caci nu va veni inainte ca sa fi venit lepadarea de credinta si de a se descoperi omul faradelegii, fiul pierzarii.

2Tes. 2:4,7 – potrivnicul care se inalta mai presus de tot ce se numeste „Dumnezeu” sau de ce este vrednic de inchinare. Asa ca se va aseza in Templul lui Dumnezeu, dandu-se drept Dumnezeu. Caci taina faradelegii a si inceput sa lucreze; trebuie numai ca cel ce o opreste acum sa fie luat din drumul ei.

2Tes 2:9,10,12 – Aratarea lui se va face prin puterea Satanei, cu tot felul de minuni, de semne si puteri mincinoase. ………….si cu toate amagirile nelegiuirii, pentru cei ce sunt pe calea pierzarii, pentru ca n-au primit dragostea adevarului ca sa fie mantuiti. Din aceasta pricina, Dumnezeu le trimite o lucrare de ratacire, ca sa creada o minciuna, pentru ca toti cei ce n-au crezut adevarul, ci au gasit placere in nelegiuire, sa fie osanditi.

1 Timotei 4:1 – Dar Duhul spune lămurit că în vremile din urmă unii se vor lepăda de credinţă ca să se alipească de duhuri înşelătoare şi de învăţăturile dracilor.

Apostolul Pavel a prevestit, în a doua sa Epistolă către Tesaloniceni, o mare cădere de la credinţă, care urma să aibă ca rezultat întemeierea puterii papale. Chiar la acea dată timpurie, el a văzut strecurându-se în biserică rătăciri care urmau să pregătească drumul pentru dezvoltarea papalităţii. Puţin câte puţin, la început în linişte şi pe furiş, apoi mai deschis, pe măsură ce creştea în putere şi câştiga stăpânire peste minţile oamenilor, „taina fărădelegii” şi-a continuat lucrarea ei amăgitoare şi hulitoare.

Aproape pe nesimţite, obiceiurile păgânismului şi-au găsit intrarea în biserica creştină. Spiritul de compromis şi conformismul au fost reţinute pentru o vreme de persecuţiile crude, pe care biserica le-a suferit sub păgânism. Dar când persecuţia a încetat, iar creştinismul a intrat în curţile şi palatele împăraţilor, a fost lăsată la o parte simplitatea umilă a lui Hristos şi a apostolilor Lui, în schimbul pompei şi mândriei preoţilor şi conducătorilor păgâni; în locul cerinţelor lui Dumnezeu, au fost puse teoriile şi tradiţiile omeneşti.

Convertirea cu numele a lui Constantin, în prima parte a secolului IV, a produs o mare bucurie, iar lumea, îmbrăcată cu o formă a neprihănirii, a pătruns în biserică. Atunci lucrarea de corupţie a înaintat repede. Păgânismul, care părea că fusese învins, deveni biruitor. Spiritul lui stăpânea biserica. Învăţăturile, ceremoniile şi superstiţiile lui au fost introduse în credinţa şi închinarea pretinşilor urmaşi ai lui Hristos.

Acest compromis între păgânism şi creştinism a dat naştere la „omul fărădelegii”, prevestit în profeţie ca unul care se împotriveşte şi se înalţă pe sine mai presus de Dumnezeu. Acel sistem uriaş de religie falsă este capodopera puterii lui Satana – un monument al eforturilor lui de a se aşeza pe tron pentru a conduce pământul după voia lui. 

Satana mai încercase odată să ajungă la un compromis cu Hristos. A venit la Fiul lui Dumnezeu în pustia ispitei şi, arătându-I toate împărăţiile lumii împreună cu slava lor, s-a oferit să dea totul în mâinile Sale, dacă El va recunoaşte supremaţia prinţului întunericului. Hristos l-a mustrat pe ispititorul semeţ şi l-a obligat să plece. Dar Satana are un succes mai mare prezentând aceeaşi ispită omului. Pentru a-şi asigura câştiguri şi onoruri lumeşti, biserica a fost inspirată să caute favoarea şi sprijinul oamenilor mari ai pământului; şi, respingându-L astfel pe Hristos, ea a fost amăgită să încheie un legământ cu reprezentantul lui Satana – episcopul Romei.

Una dintre învăţăturile de seamă ale romanismului este aceea că papa este capul vizibil al bisericii universale a lui Hristos, învestit cu autoritate supremă peste episcopii şi preoţii din toate părţile lumii. Mai mult decât atât, papei i-au fost date chiar titlurile Dumnezeirii. A fost numit „Domnul Dumnezeul Papa” şi a fost declarat infailibil. El pretinde închinarea tuturor oamenilor. Aceeaşi pretenţie a fost ridicată de Satana în pustia ispitei şi este încă cerută de el prin biserica Romei, şi mulţimi imense sunt gata să-i aducă închinare.

Dar aceia care se tem de Dumnezeu şi-L respectă întâmpină această încumetare strigătoare la cer, aşa cum şi Hristos a întâmpinat pretenţiile vrăjmaşului viclean: „Domnului Dumnezeului tău să te închini şi numai Lui să-I slujeşti”. (Luca 4,8).

Dumnezeu n-a dat nici măcar o iotă în Cuvântul Său prin care să fi desemnat vreun om pentru a fi capul bisericii. Învăţătura despre supremaţia papală se opune direct învăţăturii Scripturilor. Papa nu poate avea nici o putere asupra bisericii lui Hristos afară de aceea obţinută prin uzurpare. Romaniştii au stăruit în a aduce protestanţilor acuzaţia de erezie şi de despărţire voită de adevărata biserică. Dar aceste acuzaţii li se aplică mai degrabă lor. Ei sunt aceia care au părăsit steagul lui Hristos şi s-au depărtat de „credinţa care a fost dată sfinţilor odată pentru totdeauna”. (Iuda 3)

Satana ştia bine că Sfintele Scripturi îi vor face pe oameni în stare să discearnă amăgirile lui şi să-i înfrângă puterea. Chiar Mântuitorul lumii a rezistat atacului său prin Cuvânt. La orice atac, Hristos prezenta scutul adevărului veşnic, spunând: „Stă scris”. La orice sugestie a adversarului, El opunea înţelepciunea şi puterea Cuvântului. Pentru ca Satana să-şi poată menţine stăpânirea sa asupra oamenilor şi pentru a întemeia autoritatea uzurpatorului papal, trebuia să-i ţină în necunoştinţă faţă de Scripturi.

Biblia L-ar fi înălţat pe Dumnezeu şi i-ar fi aşezat pe oamenii mărginiţi în adevărata lor poziţie; de aceea adevărurile ei sfinte trebuiau ascunse şi oprimate. Această logică a fost adoptată de biserica romană.

Timp de sute de ani circulaţia, răspândirea Bibliei a fost interzisă. Oamenilor le-a fost interzis să o citească sau să o aibă în casă, iar preoţii şi prelaţii fără principii interpretau învăţăturile ei pentru a susţine pretenţiile lor.

În felul acesta, papa a ajuns să fie recunoscut aproape în general ca locţiitor al lui Dumnezeu pe pământ, înzestrat cu autoritate peste biserică şi stat. Descoperitorul rătăcirii fiind îndepărtat, Satana lucra după cum îi era voia.

Ellen White, Tragedia Veacurilor, Cap. 3, O epoca de intuneric spiritual

Marea Apostazie

2Timotei 3:1-5 – Sa stii ca in zilele din urma vor fi vremuri grele. Caci oamenii vor fi …iubitori mai mult de placeri decat iubitori de Dumnezeu; …avand doar o forma de evlavie, dar tagaduindu-i puterea.

Matei 24:12 – Si, din pricina inmultirii faradelegii, dragostea celor mai multi se va raci.

Mat. 5:11 –  … din pricina Mea, oamenii va vor ocari, va vor prigoni si vor spune tot felul de lucruri rele si neadevarate impotriva voastra!

2Tim. 3:12 – De altfel, toti cei ce voiesc sa traiasca cu evlavie in Hristos Isus vor fi prigoniti.

Întotdeauna au fost două clase printre cei care mărturisesc a fi urmaşii lui Hristos. În timp ce o clasă studiază viaţa Mântuitorului şi caută cu stăruinţă să-şi corecteze greşelile pentru a se asemăna Modelului, cealaltă clasă ocoleşte adevărurile clare, practice, care le descoperă rătăcirile. Chiar şi în cea mai bună stare a ei, biserica n-a fost formată numai din credincioşi adevăraţi, curaţi şi sinceri. Mântuitorul ne-a învăţat că cei care se complac în păcat nu vor trebui primiţi în biserică; cu toate acestea, El Şi-a ataşat bărbaţi care aveau defecte de caracter şi le-a încredinţat binefacerile învăţăturilor şi exemplului Său, pentru ca să aibă ocazia să-şi vadă greşelile şi să le îndrepte.

Printre cei doisprezece apostoli a fost un vânzător. Iuda a fost primit nu pentru defectele lui de caracter, ci în ciuda lor. El s-a unit cu ucenicii ca, prin învăţătura şi exemplul lui Hristos, să poată învăţa ce înseamnă un caracter creştin şi, în felul acesta, să fie adus să-şi vadă greşelile, să se pocăiască şi, cu ajutorul harului divin, să-şi curăţească sufletul „prin ascultare de adevăr”. Dar Iuda n-a umblat în lumina lăsată atât de îndurător să lumineze asupra lui. Prin îngăduirea păcatului, a invitat ispitele lui Satana. Trăsăturile lui rele de caracter au devenit predominante. El şi-a lăsat mintea sub stăpânirea puterilor întunericului şi se supăra atunci când greşelile îi erau mustrate; în felul acesta, a ajuns să săvârşească crima teribilă, de trădare a Învăţătorului său. Tot astfel fac şi cei care nutresc păcatul sub masca evlaviei, urăsc pe aceia care le tulbură pacea, condamnând cursul păcătos al vieţii lor. Când se iveşte ocazia favorabilă, ei îi trădează, ca şi Iuda, pe aceia care au căutat să-i mustre spre binele lor.

Apostolii aveau de luptat cu aceia din biserică ce pretindeau că sunt evlavioşi, în timp ce în ascuns nutreau nelegiuirea. Anania şi Safira lucrau de partea înşelătorilor, pretinzând că aduc o jertfă întreagă pentru Dumnezeu, în timp ce erau lacomi, reţinând o parte pentru ei. Duhul adevărului a descoperit apostolilor adevăratul caracter al acestor fraţi cu numele, iar judecăţile lui Dumnezeu au curăţit biserica de această pată. Această dovadă categorică a cercetării Duhului lui Hristos în biserică semăna groaza printre făţarnici şi făcătorii de rele. Ei nu mai puteau rămâne în legătură cu aceia care erau, în obiceiuri şi înclinaţii, reprezentanţi permanenţi ai lui Hristos; iar când încercările şi prigoana veneau asupra urmaşilor Săi, numai aceia care erau gata să părăsească totul pentru adevăr doreau să devină ucenici ai Săi. În felul acesta, atâta vreme cât persecuţia a continuat, biserica a rămas relativ curată. Dar când aceasta a încetat, s-au adăugat convertiţi care erau mai puţin sinceri şi devotaţi şi s-a deschis astfel o uşă prin care Satana putea să obţină un punct de sprijin. 

Pentru că nu este nici o legătură între Prinţul luminii şi prinţul întunericului, nu poate fi vreo legătură nici între ucenicii lor. Când au consimţit să se unească cu aceia care erau doar pe jumătate convertiţi din păgânism, creştinii au păşit pe o cale care i-a dus din ce în ce mai departe de adevăr. Satana a tresăltat, pentru că reuşise să amăgească un număr atât de mare dintre urmaşii lui Hristos. Apoi, a făcut ca puterea lui să apese şi mai mult asupra acestora şi i-a inspirat să-i persecute pe aceia care rămâneau credincioşi lui Dumnezeu. Nimeni nu ştia atât de bine cum să se împotrivească adevăratei credinţe creştine ca aceia care odinioară fuseseră apărătorii ei, aşa că aceşti creştini apostaziaţi, unindu-se cu tovarăşii lor pe jumătate păgâni, şi-au îndreptat lupta împotriva celor mai importante trăsături ale învăţăturilor lui Hristos.

Aceasta a cerut o luptă disperată din partea acelora care au stat cu fermitate împotriva amăgirilor şi urâciunilor care erau ascunse în haine sacerdotale şi introduse în biserică. Biblia nu era primită ca o măsură a credinţei. Doctrina cu privire la libertatea religioasă a fost clasificată drept erezie, iar susţinătorii ei au fost urâţi şi proscrişi.

După o luptă lungă şi aprigă, cei credincioşi, puţini la număr, s-au hotărât să rupă orice legătură cu biserica apostată, dacă ea refuza şi mai departe să se elibereze de rătăcire şi idolatrie. Ei au văzut că despărţirea era o necesitate absolută, dacă doreau să asculte de Cuvântul lui Dumnezeu. Nu şi-au permis să tolereze rătăciri fatale pentru sufletul lor şi să dea un exemplu care ar primejdui credinţa copiilor şi a copiilor copiilor lor. Pentru a asigura unitatea şi pacea, erau gata să facă orice concesie care corespundea cu ascultarea de Dumnezeu; dar simţeau că însăşi pacea ar fi fost prea scump câştigată cu jertfirea principiilor. Dacă unitatea se putea asigura numai prin compromiterea adevărului şi a neprihănirii, atunci preferau să rămână despărţiţi chiar şi în război. 

Bine ar fi pentru biserică şi pentru lume dacă  principiile care au animat acele suflete sincere ar fi reînviate în inimile acelora care se numesc poporul lui Dumnezeu. Există o indiferenţă alarmantă faţă de învăţăturile care sunt stâlpii credinţei creştine. Câştiga teren părerea că, în fond, ele nu sunt de importanţă vitală. Această degenerare întăreşte mâinile instrumentelor lui Satana, aşa încât teoriile rătăcirii şi amăgirile fatale, cărora cei credincioşi din veacurile trecute li s-au împotrivit şi le-au demascat cu primejdia vieţii lor, sunt privite astăzi favorabil de către mii de oameni care pretind că sunt urmaşii lui Hristos.

Primii creştini au fost cu adevărat un popor deosebit. Comportamentul fără reproş şi credinţa lor neclintită erau o mustrare continuă, care tulbura pacea păcătoşilor. Deşi puţini la număr, fără avere, poziţie sau titluri, ei produceau teamă făcătorilor de rele, când erau cunoscute învăţăturile şi caracterul lor. De aceea erau urâţi de cei nelegiuiţi, aşa cum Abel a fost urât de Cain cel necredincios. Din acelaşi motiv pentru care Cain l-a omorât pe Abel, aceia care au căutat să se scuture de mustrările Duhului Sfânt au dat la moarte pe poporul lui Dumnezeu. Şi tot din acelaşi motiv, iudeii L-au lepădat şi L-au răstignit pe Mântuitorul – deoarece curăţia şi sfinţenia caracterului Său erau o mustrare continuă pentru egoismul şi stricăciunea lor. Din zilele lui Hristos şi până astăzi, ucenicii Săi credincioşi au provocat ura şi împotrivirea acelora care iubesc şi urmează căile păcatului.

Atunci, cum poate fi numită Evanghelia o solie a păcii? Când Isaia a profetizat naşterea lui Mesia, i-a dat titlul de „Domn al păcii”. Când îngerii au adus păstorilor vestea că Hristos S-a născut, au cântat deasupra câmpiilor Betleemului: „Slavă lui Dumnezeu în locurile prea înalte, şi pe pământ pace şi între oameni bună învoire”. (Luca 2,14). În aparenţă, există o contradicţie între aceste declaraţii profetice şi cuvintele lui Hristos: „N-am venit să aduc pacea, ci sabia”. (Matei 10,34). Dar, înţelese bine, amândouă sunt într-o armonie desăvârşită. Evanghelia este o solie a păcii.

Creştinismul este un sistem care, dacă este primit şi ascultat, va răspândi pace, armonie şi fericire peste tot pământul. Religia lui Hristos îi va uni într-o frăţie strânsă pe toţi aceia care primesc învăţăturile ei. Misiunea lui Hristos a fost tocmai aceea de a-i împăca pe oameni cu Dumnezeu, şi pe unul cu altul. Dar, în majoritate, omenirea este sub controlul lui Satana, cel mai crud vrăjmaş al lui Hristos. Evanghelia prezintă oamenilor principiile vieţii care se deosebesc fundamental de obiceiurile şi dorinţele lor, şi din cauza aceasta se răzvrătesc împotriva ei. Oamenii urăsc curăţia care le descoperă şi le condamnă păcatele, în majoritate îi persecută şi îi distrug pe aceia care susţin cerinţele ei sfinte şi drepte. În sensul acesta – deoarece adevărurile înalte pe care ei le aduc provoacă ură şi luptă – Evanghelia este numită o sabie.

Tainica lucrare a providenţei, care îngăduie ca cel drept să sufere persecuţia din mâna celor răi, a fost o cauză de mare nedumerire pentru mulţi care sunt slabi în credinţă. Unii sunt gata să părăsească chiar încrederea lor în Dumnezeu, deoarece El îngăduie celor mai josnici oameni să prospere, în timp ce cei mai buni şi mai curaţi sunt apăsaţi şi chinuiţi de puterea lor crudă. Cum, întreabă ei, poate Acela care este drept şi milos şi care este nemărginit în putere să îngăduie o aşa nedreptate şi apăsare? Aceasta este o problemă care nu ne priveşte pe noi. Dumnezeu ne-a dat dovezi îndestulătoare cu privire la iubirea Sa şi nu trebuie să ne îndoim de bunătatea Sa atunci când nu putem înţelege lucrările providenţei Sale. Prevăzând îndoielile care urmau să apese pe sufletul lor în zilele de încercare şi întuneric, Mântuitorul spunea ucenicilor Săi: „Aduceţi-vă aminte de vorba, pe care v-am spus-o: Robul nu este mai mare decât stăpânul său”. „Dacă M-au prigonit pe Mine, şi pe voi vă vor prigoni; dacă au păzit Cuvântul Meu, şi pe al vostru îl vor păzi”. (Ioan 15,20). Isus a suferit pentru noi mai mult decât poate fi făcut să sufere oricare dintre urmaşii Săi, datorită cruzimii oamenilor nelegiuiţi. Aceia care sunt chemaţi să sufere chinul şi moartea de martir nu fac decât să calce pe urmele scumpului Fiu al lui Dumnezeu. El nu-i uită şi nici nu-i neglijează pe copiii Săi; dar îngăduie celor nelegiuiţi să descopere adevăratul lor caracter, pentru ca nici unul din aceia care doresc să facă voia Sa să nu fie amăgit cu privire la ei. Mai mult, cei neprihăniţi sunt puşi în cuptorul necazurilor, ca şi ei să fie curăţiţi; ca exemplul lor să-i convingă şi pe alţii de realitatea credinţei şi evlaviei lor; şi ca drumul lor neabătut să-i condamne pe cei răi şi necredincioşi. Domnul nu întârzie în împlinirea făgăduinţei Lui. (2 Petru 3,9).

Dumnezeu le îngăduie celor nelegiuiţi să progreseze şi să-şi descopere vrăjmăşia împotriva Lui, pentru ca atunci când vor umple măsura nelegiuirii lor, toţi să vadă dreptatea şi mila Sa în distrugerea lor deplină. Ziua răzbunării Sale este aproape când toţi aceia care au călcat Legea Sa şi au persecutat pe poporul Său vor primi o răsplată dreaptă a faptelor lor; când orice faptă de cruzime sau nedreptate faţă de credincioşii lui Dumnezeu va fi pedepsită ca şi când ar fi fost făcută faţă de Hristos Însuşi.

Există încă o problemă şi mai importantă, care trebuie să fie în atenţia bisericilor de astăzi. Apostolul Pavel spune că „toţi cei care vor să trăiască cu evlavie în Isus Hristos vor fi prigoniţi”. (2 Tim. 3,12). Atunci de ce persecuţia pare că a slăbit într-o mare măsură? Singurul motiv este că biserica s-a conformat cerinţelor lumii şi nu mai trezeşte nici o împotrivire. Religia care este la modă în zilele noastre nu are caracterul curat şi sfânt pe care l-a avut credinţa creştină în zilele lui Hristos şi ale apostolilor Săi. Datorită spiritului de compromis cu păcatul, din cauză că marile adevăruri ale Cuvântului lui Dumnezeu sunt privite cu indiferenţă, pentru că este atât de puţină evlavie în biserică, creştinismul este în aparenţă atât de popular în lume. Să se producă o reînviorare a credinţei şi puterii din prima biserică, şi atunci spiritul persecuţiei va fi reînviat, iar flăcările persecuţiei vor fi iarăşi aprinse.

Ellen White – Tragedia Veacurilor, Cap. 2, Persecutiile din primele veacuri

Unirea crestinismului cu paganismul!

Marc. 7:7-9 – Degeaba Ma cinstesc ei, dand invataturi care nu sunt decat niste porunci omenesti. Voi lasati porunca lui Dumnezeu si tineti datina asezata de oameni…..Ati desfiintat frumos porunca lui Dumnezeu, ca sa tineti datina voastra.

Marc. 7:13 – ati desfiintat Cuvantul lui Dumnezeu, prin datina voastra.

Mat. 15:8,9 – Norodul acesta se apropie de Mine cu gura si Ma cinsteste cu buzele, dar inima lui este departe de Mine. Degeaba Ma cinstesc ei, invatand ca invataturi niste porunci omenesti.

Rom 1:23,24 – si au schimbat slava Dumnezeului nemuritor intr-o icoana care seamana cu omul muritor, pasari, dobitoace cu patru picioare si taratoare. De aceea, Dumnezeu i-a lasat prada necuratiei, sa urmeze poftele inimilor lor;

Rom. 1:25 – caci au schimbat in minciuna adevarul lui Dumnezeu si au slujit si s-au inchinat fapturii in locul Facatorului, care este binecuvantat in veci!

Col. 2:8 – Luati seama ca nimeni sa nu va fure cu filozofia si cu o amagire desarta, dupa datina oamenilor, dupa invataturile incepatoare ale lumii, si nu dupa Hristos.

1 Timotei 4:1 – Dar Duhul spune lămurit că în vremile din urmă unii se vor lepăda de credinţă ca să se alipească de duhuri înşelătoare şi de învăţăturile dracilor.

Rom 1:18 – Mania lui Dumnezeu se descopera din cer impotriva oricarei necinstiri a lui Dumnezeu si impotriva oricarei nelegiuiri a oamenilor care inabusa adevarul in nelegiuirea lor.

Zadarnice au fost străduinţele lui Satana de a distruge biserica lui Hristos prin violenţă. Marea luptă, în care ucenicii lui Isus şi-au dat viaţa, n-a încetat nici atunci când aceşti credincioşi purtători de steag au căzut la posturile lor. Ei au biruit chiar doborâţi. Lucrătorii lui Dumnezeu erau ucişi, dar lucrarea Sa a mers în mod neabătut înainte. Evanghelia a continuat să se răspândească, iar numărul adepţilor ei nu a încetat să crească. Ea a pătruns în regiuni care erau inaccesibile chiar şi vulturilor Romei. Un creştin, mustrându-i pe conducătorii păgâni care susţineau persecuţia, spunea: „Ne puteţi ucide, ne puteţi tortura, ne puteţi condamna… nedreptatea voastră este dovada că suntem nevinovaţi… Nici cruzimea nu vă foloseşte”. Aceasta nu era decât o invitaţie puternică de a aduce şi pe alţii la convingerea lor. „Cu cât suntem seceraţi mai des de voi, cu atât creştem la număr; sângele creştinilor este o sămânţă” … (Tertulian, Apologia par. 50).

De aceea, Satana şi-a făcut planul de a lupta cu mai mult succes împotriva guvernării lui Dumnezeu, înfigându-şi steagul în mijlocul bisericii creştine. Dacă urmaşii lui Hristos ar putea fi amăgiţi şi aduşi să fie neplăcuţi lui Dumnezeu, atunci puterea, tăria şi hotărârea lor ar slăbi, şi în felul acesta, ei ar cădea ca o pradă uşoară.

Marele vrăjmaş a încercat acum să câştige prin şiretenie ceea ce nu reuşise prin forţă. Prigoana a încetat, şi în locul ei au fost puse amăgirile primejdioase ale prosperităţii vremelnice şi ale onorurilor lumeşti. Cei idolatri au fost aduşi să primească o parte din credinţa creştină, în timp ce lepădau alte adevăruri esenţiale. Ei mărturiseau că-L primesc pe Isus ca Fiu al lui Dumnezeu şi cred în moartea şi învierea Sa, dar nu aveau nici o convingere despre păcat şi nu simţeau nevoia de pocăinţă şi de schimbare a inimii. Cu unele concesii din partea lor, ei au propus ca şi creştinii să facă concesii, pentru a ne putea uni cu toţii pe platforma credinţei în Hristos.

Acum, biserica se găsea într-o primejdie înfricoşătoare. Închisoarea, chinul, focul şi sabia fuseseră binecuvântări, în comparaţie cu aceasta. Unii creştini au rămas neabătuţi, declarând că nu puteau face nici un compromis. Alţii erau în favoarea părăsirii sau modificării unor trăsături ale credinţei lor şi a unirii cu aceia care primiseră o parte a creştinismului, susţinând că acestea ar fi mijloace pentru deplina lor convertire. Acesta a fost un timp de groază adâncă pentru urmaşii credincioşi ai lui Hristos. Sub mantia unui creştinism cu numele, Satana s-a strecurat în biserică pentru a strica credinţa şi pentru a întoarce minţile de la Cuvântul adevărului.

Un mare număr de creştini au consimţit, în cele din urmă, să coboare standardele lor şi s-a format o unire între creştinism şi păgânism. Deşi închinătorii la idoli susţineau că sunt convertiţi şi uniţi cu biserica, ei se agăţau încă de idolatria lor, schimbând numai obiectele închinării lor cu chipul lui Isus, şi chiar cu cel al Mariei şi al sfinţilor. Aluatul stricat al idolatriei, adus în felul acesta în biserică, şi-a continuat lucrarea lui nenorocită. Învăţături false, ritualuri superstiţioase şi ceremonii idolatre au fost incluse în credinţa şi în închinarea ei. Când urmaşii lui Hristos s-au unit cu închinătorii la idoli, religia creştină s-a stricat, iar biserica şi-a pierdut curăţia şi puterea. Totuşi, au fost unii care n-au fost înşelaţi de aceste amăgiri. Ei şi-au păstrat credincioşia faţă de Autorul adevărului şi s-au închinat numai lui Dumnezeu.  

Cuvintele lui Hristos erau o acuzaţie pentru întregul sistem fariseic. El declară că, aşezând pretenţiile lor mai presus de principiile divine, rabinii se aşezau mai presus de Dumnezeu. Obiceiurile şi tradiţiile aşa de mult apreciate de rabini erau din lumea aceasta, nu din cer. Oricât de mare era autoritatea lor faţă de popor, ele nu puteau să reziste, dacă erau puse la probă de Dumnezeu. Orice invenţie omenească pusă în locul poruncilor lui Dumnezeu va fi socotită ca fiind fără valoare, în ziua aceea când „Dumnezeu va aduce orice faptă la judecată, şi judecata aceasta se va face cu privire la tot ce este ascuns, fie bine, fie rău” (Ecl. 12,14).

Înlocuirea poruncilor lui Dumnezeu prin precepte omeneşti n-a încetat. Chiar şi între creştini se găsesc aşezăminte şi practici care n-au o temelie mai bună decât tradiţiile părinţilor. Asemenea întocmiri, întemeiate pe autoritatea omenească, le-au înlocuit pe cele dumnezeieşti. Oamenii se agaţă de tradiţiile lor, onorează obiceiurile şi cultivă ura împotriva acelora care caută să le arate greşeala. Astăzi, când suntem invitaţi să atragem atenţia asupra poruncilor lui Dumnezeu şi a credinţei lui Isus, vedem aceeaşi vrăjmăşie care s-a dat pe faţă şi în zilele lui Hristos. Despre poporul lui Dumnezeu din timpul sfârşitului, stă scris: „Balaurul, mâniat pe femeie, s-a dus să facă război cu rămăşiţa seminţei ei, care păzesc poruncile lui Dumnezeu şi ţin mărturia lui Isus Hristos” (Apoc. 12,17). 

În locul autorităţii aşa-numiţilor părinţi ai bisericii, Dumnezeu ne porunceşte să primim cuvântul Părintelui veşnic, Domnul cerului şi al pământului. Numai aici se află adevărul neamestecat cu rătăcirea. David spune: „Sunt mai învăţat decât toţi învăţătorii mei, căci mă gândesc la învăţăturile Tale. Am mai multă pricepere decât bătrânii, căci păzesc poruncile Tale” (Ps. 119,99.100). Toţi aceia care primesc autoritatea omenească, obiceiurile bisericii sau tradiţiile părinţilor să ia aminte la avertizarea cuprinsă în cuvintele lui Hristos: „Degeaba Mă cinstesc ei, dând învăţături care nu sunt decât nişte porunci omeneşti”.

Ellen White – Tragedia Veacurilor, Cap.2, Persecutiile din primele veacuri   

Ellen White – Hristos Lumina Lumii, Cap.42, Traditia

Persecuţii şi apostazie (I)

Mat. 5:11 –  … din pricina Mea, oamenii va vor ocari, va vor prigoni si vor spune tot felul de lucruri rele si neadevarate impotriva voastra!

Mat. 24:9,10 – Atunci va vor da sa fiti chinuiti si va vor omori; si veti fi urati de toate neamurile pentru Numele Meu.  Atunci multi vor cadea, se vor vinde unii pe altii si se vor uri unii pe altii.

Mat. 24:21,22 – Pentru ca atunci va fi un necaz asa de mare, cum n-a fost niciodata de la inceputul lumii pana acum si nici nu va mai fi. Si daca zilele acelea n-ar fi fost scurtate, nimeni n-ar scapa; dar, din pricina celor alesi, zilele acelea vor fi scurtate.

2Tim. 3:12 – De altfel, toti cei ce voiesc sa traiasca cu evlavie in Hristos Isus vor fi prigoniti.

Mat. 24:14 – Evanghelia aceasta a Împărăţiei va fi propovăduită în toată lumea, ca să slujească de mărturie tuturor neamurilor. Atunci va veni sfârşitul.

Rom. 1:16,17 – ….Evanghelia lui Hristos ……este puterea lui Dumnezeu pentru mantuirea fiecaruia care crede….deoarece in ea este descoperita o neprihanire pe care o da Dumnezeu, prin credinta si care duce la credinta…

Când Isus a descoperit ucenicilor Săi soarta Ierusalimului şi scenele celei de a doua veniri, El a prevestit, de asemenea, şi experienţa poporului Său, de la data când urma să fie luat de la ei până la revenirea Sa cu putere şi slavă pentru eliberarea lor. De pe Muntele Măslinilor, Mântuitorul privea furtunile care erau gata să se abată asupra bisericii apostolice; şi, pătrunzând adânc în viitor, ochii Săi vedeau furtunile furioase şi distrugătoare, ce aveau să bată peste urmaşii Săi din veacurile viitoare, de întuneric şi prigoană. În câteva cuvinte de o însemnătate înspăimântătoare, El a profetizat despre atitudinea ostilă pe care conducătorii lumii urmau să o aibă faţă de biserica lui Dumnezeu. Urmaşii lui Hristos aveau să calce pe acelaşi drum al umilinţei, al ruşinii şi al suferinţei pe care a mers Domnul lor. Vrăjmăşia care a izbucnit împotriva Răscumpărătorului lumii se va manifesta împotriva tuturor acelora care urmau să creadă în Numele Său.

Istoria bisericii primare a fost martoră la împlinirea cuvintelor Mântuitorului. Puterile pământului şi ale iadului s-au aliniat împotriva lui Hristos în persoana urmaşilor Săi. Păgânismul a prevăzut că, dacă Evanghelia va birui, templele şi altarele lui vor fi îndepărtate; de aceea şi-a concentrat forţele pentru a distruge creştinismul. Au fost aprinse focurile prigoanei. Creştinii au fost deposedaţi de averi şi alungaţi din case, „au dus o mare luptă de suferinţe”. (Evrei 10,32). „Au suferit batjocuri, bătăi, lanţuri şi închisoare.” (Evrei 11,36). Un mare număr dintre ei şi-au pecetluit mărturia cu sângele lor. Nobil şi rob, bogat şi sărac, învăţat şi ignorant au fost ucişi fără milă.

Aceste persecuţii, începând cu Nero, cam prin vremea martiriului lui Pavel, au continuat secole de-a rândul cu o furie mai mare sau mai mică. Creştinii erau acuzaţi pe nedrept de crimele cele mai odioase şi declaraţi a fi cauza unor mari nenorociri – foamete, molimă şi cutremure. Deoarece deveniseră obiectul urii şi al bănuielilor generale, informatorii au stat gata, pentru câştig, să-i trădeze pe cei nevinovaţi. Au fost condamnaţi ca răsculaţi împotriva imperiului, ca duşmani ai religiei şi primejdioşi pentru societate. Un mare număr dintre ei au fost aruncaţi fiarelor sălbatice sau arşi de vii în amfiteatre. Unii au fost răstigniţi, alţii au fost îmbrăcaţi în piei de animale sălbatice şi aruncaţi în arene pentru a fi sfâşiaţi de câini. Chinul lor era adesea distracţia de căpetenie la serbările publice. Mulţimi impresionante se adunau pentru a se veseli, cu râsete şi aplauze, de priveliştea agoniei şi morţii lor.

Oriunde căutau adăpost, urmaşii lui Hristos erau vânaţi ca fiarele câmpului. Erau constrânşi să caute scăpare în locuri singuratice şi pustii. „Lipsiţi de toate, prigoniţi, munciţi, ei, de care lumea nu era vrednică, au rătăcit prin pustiuri, prin munţi, prin peşteri şi prin crăpăturile pământului.” (vers. 37. 38). Catacombele ofereau adăpost pentru mii dintre ei. Sub dealurile din afara cetăţii Romei, fuseseră săpate galerii lungi prin pământ şi stâncă; reţeaua întunecoasă şi complicată de tuneluri se întindea pe kilometri întregi, dincolo de zidurile cetăţii. În aceste adăposturi subterane, urmaşii lui Hristos îşi îngropau morţii; şi tot acolo, atunci când erau bănuiţi şi alungaţi, îşi găseau locuinţa. Când Dătătorul vieţii îi va trezi pe aceia care au luptat lupta cea bună, mulţi martiri pentru cauza lui Hristos vor ieşi din aceste catacombe întunecoase.

În cea mai sălbatică prigoană, aceşti martori pentru Isus şi-au păstrat credinţa nealterată. Deşi au fost lipsiţi de orice confort, ascunşi de lumina soarelui, făcându-şi căminul în mijlocul întunecos, dar prietenos al pământului, ei n-au scos nici un cuvânt de nemulţumire. Prin cuvinte de credinţă, de răbdare şi nădejde, ei se încurajau unul pe altul pentru a rezista lipsei şi necazului. Pierderea tuturor binecuvântărilor pământeşti nu i-a putut sili să renunţe la credinţa lor în Hristos. Încercările şi prigoana erau doar paşi care-i aduceau mai aproape de odihna şi răsplata lor.

Aceştia îşi reaminteau cuvintele Domnului lor, ca atunci când urmau să fie prigoniţi pentru Numele lui Hristos, să se bucure şi să se veselească, pentru că răsplata lor va fi mare în ceruri; căci tot aşa au fost prigoniţi şi proorocii care au fost înainte de ei. Se bucurau că sunt socotiţi vrednici să sufere pentru adevăr şi din mijlocul flăcărilor înălţau cântări de biruinţă. Privind prin credinţă în sus, ei Îl vedeau pe Hristos şi pe îngeri aplecându-se peste zidurile cerului, urmărindu-i cu cel mai adânc interes şi privind cu aprobare statornicia lor.

Zadarnice au fost străduinţele lui Satana de a distruge biserica lui Hristos prin violenţă. Marea luptă, în care ucenicii lui Isus şi-au dat viaţa, n-a încetat nici atunci când aceşti credincioşi purtători de steag au căzut la posturile lor. Ei au biruit chiar doborâţi. Lucrătorii lui Dumnezeu erau ucişi, dar lucrarea Sa a mers în mod neabătut înainte. Evanghelia a continuat să se răspândească, iar numărul adepţilor ei nu a încetat să crească. Ea a pătruns în regiuni care erau inaccesibile chiar şi vulturilor Romei. Un creştin, mustrându-i pe conducătorii păgâni care susţineau persecuţia, spunea: „Ne puteţi ucide, ne puteţi tortura, ne puteţi condamna… nedreptatea voastră este dovada că suntem nevinovaţi… Nici cruzimea nu vă foloseşte”. Aceasta nu era decât o invitaţie puternică de a aduce şi pe alţii la convingerea lor. „Cu cât suntem seceraţi mai des de voi, cu atât creştem la număr; sângele creştinilor este o sămânţă” … (Tertulian, Apologia par. 50).

Mii de oameni au fost închişi şi omorâţi, dar răsăreau alţii pentru a le lua locul. Iar aceia care au fost martirizaţi pentru credinţa lor erau asiguraţi în Hristos şi socotiţi de El biruitori. Ei luptaseră lupta cea bună şi urmau să primească cununa slavei la venirea lui Hristos. Suferinţele pe care le-au suportat i-au adus pe creştini mai aproape unul de altul şi de Răscumpărătorul lor. Exemplul vieţii şi al morţii lor era o mărturie permanentă în favoarea adevărului; şi acolo unde se aştepta mai puţin, supuşii lui Satana părăseau slujirea lui pentru a se înrola sub steagul lui Hristos.

Ellen White – Tragedia Veacurilor,  Cap. 2, Persecutiile din primele veacuri