Sodoma si Gomora – imoralitatea dusa la extrem!

Geneza 18:20 – Şi Domnul a zis: „Strigătul împotriva Sodomei şi Gomorei s-a mărit, şi păcatul lor într-adevăr este nespus de greu.

Tef. 2:9 – Moabul va fi ca Sodoma, si …ca Gomora:  un loc acoperit cu maracini, o groapa de sare, un pustiu vesnic;

2 Petru 2:6 – daca a osandit El la pieire si a prefacut in cenusa cetatile Sodoma si Gomora, ca sa slujeasca de pilda celor ce vor trai in nelegiuire,

Iuda 1:7 – Tot asa, Sodoma si Gomora si cetatile dimprejurul lor, care se dadusera ca si ele la curvie si au poftit dupa trupul altuia, ne stau inainte ca o pilda,

Gen. 13:13 – Oamenii din Sodoma erau răi şi afară din cale de păcătoşi împotriva Domnului.

Romani 1:26.27 – ….Dumnezeu i-a lăsat în voia unor patimi scârboase; căci femeile lor au schimbat întrebuinţarea firească a lor în una care este împotriva firii; tot astfel, şi bărbaţii au părăsit întrebuinţarea firească a femeii, s-au aprins în poftele lor unii pentru alţii, au săvârşit parte bărbătească cu parte bărbătească lucruri scârboase şi au primit în ei înşişi plata cuvenită pentru rătăcirea lor.

Romani 1:28 – Fiindcă n-au căutat să păstreze pe Dumnezeu în cunoştinţa lor, Dumnezeu i-a lăsat în voia minţii lor blestemate, ca să facă lucruri neîngăduite.

Ezec. 16:49 – Iată care a fost nelegiuirea surorii tale Sodoma: era îngâmfată, trăia în belşug şi într-o linişte nepăsătoare, ea şi fiicele ei, şi nu sprijinea mâna celui nenorocit şi celui lipsit.

Sodoma era cea mai mândră dintre cetăţile din valea Iordanului, în ceea ce priveşte rodnicia şi frumuseţea ei. Arta şi comerţul contribuiau la îmbogăţirea îmgâmfatei cetăţi din câmpie. Comorile Orientului împodobeau palatele ei şi caravanele deşertului aduceau tezaurele lor de lucruri preţioase, aprovizionând astfel pieţele de negoţ. Cu puţină gândire sau osteneală puteau fi satisfăcute toate nevoile vieţii şi tot anul părea un şir de sărbători. Belşugul ce domnea în tot locul a dat naştere la lux şi mândrie. Lenevia şi bogăţia împietriseră inimile care n-au fost niciodată apăsate de lipsă sau împovărate de întristare. Iubirea de plăceri era favorizată de bogăţie şi trândăveală, iar oamenii se lăsau în voia plăcerilor senzuale.

Nimic nu este mai de dorit între oameni decât bogăţia şi o viaţă fără muncă şi tocmai acestea au dat naştere la păcatele ce au dus la nimicirea cetăţilor din câmpie. Viaţa lor nefolositoare şi trăită în lenevie i-a făcut o pradă uşoară ispitelor lui Satana şi au schimonosit chipul lui Dumnezeu. În loc să dea pe faţă caracterul divin, ei au ajuns satanici. Lenevia este cel mai mare blestem ce poate cădea peste oameni, căci viciul şi crima vin pe urma ei. Ea slăbeşte mintea, perverteşte înţelegerea şi înjoseşte sufletul.

Sodoma era plină de veselie şi petreceri, de banchete şi beţie. Pasiunile cele mai josnice şi cele mai brutale erau fără frâu. Oamenii nesocoteau făţiş pe Dumnezeu şi Legea Sa şi se complăceau în fapte de violenţă. Deşi aveau înaintea lor exemplul oamenilor dinainte de potop şi cunoşteau felul în care mânia lui Dumnezeu s-a manifestat în nimicirea lor, cu toate acestea ei au mers pe aceeaşi cale a nelegiuirii. La data când Lot s-a mutat în Sodoma, corupţia nu ajunsese generală şi, în mila Sa, Dumnezeu a îngăduit ca raze de lumină să strălucească în mijlocul întunericului moral. Când Avraam i-a scăpat pe captivi din mâna elamiţilor, atenţia poporului a fost îndreptată asupra credinţei adevărate.

Se apropia acum ultima noapte a Sodomei. Norii răzbunării îşi aruncaseră deja umbrele lor asupra cetăţii blestemate. Dar oamenii nu-şi dădeau seama de faptul acesta. În timp ce îngerii se apropiau pentru îndeplinirea misiunii lor de nimicire, oamenii visau încă belşug şi plăcere. Ultima zi a fost aidoma oricărei alte zile ce a venit şi a trecut. Seara se lăsa asupra unei scene plăcute şi în afară de orice pericol. Priveliştea, de o frumuseţe neîntrecută, era scăldată de razele soarelui ce cobora spre apus. Răcoarea serii îi atrăsese afară pe locuitorii cetăţii, iar mulţimile căutătoare de plăceri umblau într-o parte şi alta, dedate distracţiilor acelui ceas.

În amurg, doi străini se apropiară de poarta cetăţii. După înfăţişare, păreau că sunt călători care veneau să poposească peste noapte acolo. Nimeni nu întrezărea în călătorii aceştia umili pe puternicii vestitori ai judecăţii divine şi puţin se gândea mulţimea nepăsătoare şi veselă că, prin felul în care ei îi vor trata pe aceşti soli cereşti, chiar în noaptea aceea, vor atinge apogeul vinovăţiei lor, care atrăgea nenorocirea asupra îngâmfatei lor cetăţi.

Dar s-a găsit acolo un om care a dat pe faţă o atenţie plină de bunăvoinţă faţă de străini şi care i-a invitat acasă la el. Lot nu cunoştea adevărata lor origine, dar politeţea şi ospitalitatea erau ceva obişnuit la el; ele erau o parte a religiei lui, învăţături pe care le-a luat din exemplul lui Avraam. Dacă n-ar fi cultivat un spirit de curtoazie, ar fi fost lăsat să piară împreună cu restul Sodomei. Multe familii, închizând uşile în faţa unui străin, au ţinut afară pe solul lui Dumnezeu, care ar fi adus binecuvântare, nădejde şi pace.

Fiecare act al vieţii, cât de mărunt ar fi el, are influenţa lui spre bine sau spre rău. Credincioşia sau neglijenţa în ceea ce se pare că sunt cele mai mărunte datorii pot deschide uşa spre cele mai bogate binecuvântări ale vieţii sau spre cele mai mari nenorociri ale ei. Lucrurile mici sunt acelea care pun caracterul la probă. Dumnezeu Se bucură de faptele nepretenţioase ale unei vieţi de lepădare de sine, săvârşite cu o inimă voioasă şi binevoitoare. Noi nu trebuie să trăim pentru noi înşine, ci pentru alţii. Şi numai prin uitare de sine şi prin cultivarea unui spirit iubitor şi gata de a da ajutor putem face din viaţa noastră o binecuvântare. Micile atenţii, neînsemnatele fapte simple de curtoazie ajută mult la realizarea fericirii vieţii, pe când neglijarea acestora constituie – şi nu în mică măsură – nenorocirea vieţii omeneşti.

Văzând abuzurile la care erau expuşi străinii în Sodoma, Lot îşi făcuse ca o datorie a sa de a-i apăra la intrarea lor în cetate, oferindu-le ospitalitate în casa sa. Îngerii i-au făcut cunoscut lui Lot rostul misiunii lor: „Avem să nimicim acest loc, pentru că a ajuns mare plângere înaintea Domnului, împotriva locuitorilor lui.”  Străinii pe care Lot se străduise să-i ocrotească au făgăduit acum să-l apere pe el, să-i salveze pe toţi membrii familiei lui care vor fugi împreună cu el din cetatea nelegiuită.

Ingerii i-au poruncit să se scoale, să-şi ia nevasta şi cele două fiice care încă locuiau în casa sa şi să părăsească cetatea. Dar Lot zăbovea. Deşi era zilnic întristat văzând faptele de violenţă, el nu avea o înţelegere clară a nelegiuirii degradante şi respingătoare ce se practica în cetatea aceea ticăloasă. El nu-şi dădea seama de categorica necesitate ca judecăţile lui Dumnezeu să pună capăt păcatului.

Unii dintre copiii săi se alipiseră de Sodoma, iar soţia sa refuza să plece fără ei. Gândul de a-i părăsi pe aceia pe care-i preţuia cel mai mult pe acest pământ i se părea peste putinţă de suportat. Era greu să-şi lase casa luxoasă şi toată averea pe care o adunase din munca sa de o viaţă întreagă şi să plece ca un pribeag sărac. Nemaiştiind ce să zică de durere, el zăbovea, venindu-i greu să plece. Dacă n-ar fi fost îngerii lui Dumnezeu, toţi ar fi pierit în ruinele Sodomei. Solii cereşti l-au luat pe el, pe soţia şi pe fiicele lui de mână şi i-au scos afară din cetate.

Dar unul dintre fugari a îndrăznit să arunce o privire înapoi la cetatea blestemată şi a devenit un monument al judecăţii dumnezeieşti. Dacă Lot n-ar fi dat pe faţă ezitare în a asculta de avertizarea îngerilor, ci ar fi fugit cu toată hotărârea spre munţi, fără să mai facă vreo rugăminte sau să rostească vreun cuvânt de împotrivire, atunci şi soţia sa ar fi reuşit să scape.

Influenţa exemplului său ar fi salvat-o de la păcatul ce i-a pecetluit soarta. Dar tărăgănarea şi amânarea lui au făcut ca ea să nu ia în serios avertizarea divină. În timp ce trupul ei se afla pe câmpie, inima îi era agăţată de Sodoma şi a pierit împreună cu ea. Ea s-a răzvrătit împotriva lui Dumnezeu pentru faptul că judecăţile Lui au cuprins şi averea şi pe copiii ei, nimicindu-i. Cu toate că fusese aşa de mult favorizată, încât a fost chemată să părăsească cetatea nelegiuită, i s-a părut că a fost prea aspru tratată, deoarece averea, pentru care avusese nevoie de ani de zile ca s-o strângă, avea să fie lăsată pradă nimicirii.

În loc să primească cu recunoştinţă eliberarea, ea privi sfidător înapoi, ca o manifestare a dorinţei după viaţa acelora care au respins avertizarea divină. Păcatul ei a dovedit că nu era vrednică de viaţa pentru a cărei păstrare ea avea atât de puţină recunoştinţă.

Ellen White – Patriarhi si Profeti, Cap.14 – Distrugerea Sodomei

http://www.arkdiscovery.com/sodom_&_gomorrah.htm

Imoralitatea generatiei de astazi! (II)

Tabloul pe care inspiraţia ni l-a înfăţişat cu privire la lumea dinainte de potop reprezintă prea fidel starea de lucruri către care societatea modernă aleargă foarte repede. Chiar acum, în veacul acesta, şi în ţările pretins creştine, se săvârşesc zilnic crime tot aşa de negre şi de înfiorătoare ca acelea din pricina cărora au fost nimiciţi păcătoşii lumii de atunci.

Mai înainte de potop, Dumnezeu l-a trimis pe Noe să avertizeze lumea, ca oamenii să fie aduşi la pocăinţă şi să scape astfel de ameninţarea distrugerii. Pe măsură ce timpul revenirii lui Hristos se apropie, Domnul îi trimite pe slujitorii Săi spre a avertiza lumea cum să se pregătească pentru evenimentul cel mare. Mulţimea a fost într-o făţişă neascultare faţă de Legea lui Dumnezeu, iar acum, în mila Sa, El îi cheamă la ascultare de preceptele ei sfinte. Tuturor acelora care vor îndepărta păcatele din viaţa lor prin pocăinţă faţă de Dumnezeu şi credinţa în Hristos li se va oferi iertare. Dar multora li se pare că li se cere un sacrificiu prea mare, atunci când li se cere să-şi părăsească păcatele. Pentru că viaţa lor nu se armonizează cu principiile curate ale cârmuirii morale a lui Dumnezeu, ei resping avertizările şi tăgăduiesc autoritatea Legii Sale.  Din marea mulţime a oamenilor de pe pământ, dinainte de potop, numai opt suflete au crezut şi au ascultat Cuvântul lui Dumnezeu transmis prin Noe. Timp de o sută douăzeci de ani, predicatorul dreptăţii a avertizat lumea de nimicirea ce avea să vină, dar solia lui a fost lepădată şi dispreţuită.

Tot astfel este şi astăzi. Mai înainte ca Dătătorul Legii să vină ca să-i pedepsească pe cei neascultători, călcătorii de lege sunt avertizaţi să se pocăiască şi să se întoarcă la ascultare; dar pentru cei mai mulţi, aceste avertizări vor fi zadarnice. Apostolul Petru spune: „Înainte de toate, să ştiţi că în zilele din urmă vor veni batjocoritori plini de batjocuri, care vor trăi după poftele lor, şi vor zice: ‘Unde este făgăduinţa venirii Lui? (2 Petru 3, 3)

Pe măsură ce timpul incercării lor se apropia de încheiere, oamenii dinainte de potop se dedau mai mult la distracţii şi petreceri triviale. Cei ce aveau influenţă şi putere se străduiau să ţină mintea oamenilor preocupată de jocuri şi plăceri, ca nimeni şi nimic să nu fie cumva mişcat de ultima avertizare solemnă. Nu vedem noi oare repetându-se aceleaşi lucruri şi astăzi? În timp ce slujitorii lui Dumnezeu vestesc solia care face cunoscut că „sfârşitul lucrurilor este aproape”, lumea este absorbită în distracţii şi căutarea de plăceri. Există un şir nesfârşit de petreceri ce au ca rezultat nepăsare faţă de Dumnezeu şi îi împiedică pe oameni să fie impresionaţi de adevărul care este singurul ce-i poate salva de la nimicirea ce vine. În timpul lui Noe, filozofii declarau că este imposibil ca lumea să fie nimicită de apă; tot astfel se găsesc şi astăzi oameni de ştiinţă care se străduiesc să demonstreze că lumea nu poate fi nimicită prin foc – că acest lucru este în dezacord cu legile naturii. Dar Dumnezeul naturii, Făcătorul şi Diriguitorul legilor ei, poate folosi lucrarea mâinilor Lui ca aceasta să slujească împlinirii planurilor Sale.

Când oamenii cei mari şi înţelepţi au dovedit, spre satisfacţia lor, că era imposibil ca lumea să fie nimicită prin apă, când temerile oamenilor au fost potolite, când toţi considerau profeţia lui Noe ca o înşelăciune – iar el era privit ca un fanatic – atunci a fost timpul ca Dumnezeu să intervină. „Izvoarele Adâncului celui mare s-au rupt şi s-au deschis stăvilarele cerului” (Gen.7,11), iar batjocoritorii au fost aduşi la tăcere de apele potopului. Cu toată filozofia lor cu care se mândreau, oamenii şi-au dat prea târziu seama că înţelepciunea lor a fost o nebunie, că Dătătorul Legii este mai mare decât legile naturii şi că Cel Atotputernic nu este lipsit de mijloace pentru a-şi îndeplini planurile.

„Ce s-a întâmplat în zilele lui Noe” tot aşa va fi şi în ziua în care se va arăta Fiul omului” (Luca 17,26.30). „Ziua Domnului însă va veni ca un hoţ. În ziua aceea, cerurile vor trece cu trosnet, trupurile cereşti se vor topi de mare căldură, şi pământul cu tot ce este pe el, va arde” (2Petru 3,10). Când raţionamentul filozofiei a îndepărtat teama de judecăţile lui Dumnezeu, când învăţătorii religioşi îndreaptă atenţia spre lungi veacuri de prosperitate şi pace, iar lumea este absorbită într-un şir nesfârşit de afaceri şi plăceri, sădind şi clădind, petrecând şi veselindu-se, lepădând avertizările lui Dumnezeu şi bătându-şi joc de slujitorii Lui – „atunci o prăpădenie neaşteptată va veni peste ei, şi nu vor scăpa” (1 Tes.5,3).

Ellen White – Patriarhi si Profeti, Cap. 7, Potopul

Imoralitatea generatiei de astazi! (I)

2 Timotei 3:1-5 – Să ştii că în zilele din urmă vor fi vremuri grele. Căci oamenii vor fi iubitori de sine, iubitori de bani, lăudăroşi, trufaşi, hulitori, neascultători de părinţi, nemulţumitori, fără evlavie, fără dragoste firească, neînduplecaţi, clevetitori, neînfrânaţi, neîmblânziţi, neiubitori de bine, vânzători, obraznici, îngâmfaţi; iubitori mai mult de plăceri decât iubitori de Dumnezeu; având doar o formă de evlavie, dar tăgăduindu-i puterea. Depărtează-te de oamenii aceştia.

Romani 1:29-31 – Astfel, au ajuns plini de orice fel de nelegiuire, de curvie, de viclenie, de lăcomie, de răutate; plini de pizmă, de ucidere, de ceartă, de înşelăciune, de porniri răutăcioase; sunt şoptitori, bârfitori, urâtori de Dumnezeu, obraznici, trufaşi, lăudăroşi, născocitori de rele, neascultători de părinţi, fără pricepere, călcători de cuvânt, fără dragoste firească, neînduplecaţi, fără milă.

Romani 1:32 – Şi, măcar că ştiu hotărârea lui Dumnezeu, că cei ce fac asemenea lucruri sunt vrednici de moarte, totuşi, ei nu numai că le fac, dar şi găsesc de buni pe cei ce le fac.

Matei 24:38-39  – În adevăr, cum era în zilele dinainte de potop, când mâncau şi beau, se însurau şi se măritau, până în ziua când a intrat Noe în corabie,  şi n-au ştiut nimic, până când a venit potopul şi i-a luat pe toţi, tot aşa va fi şi la venirea Fiului omului.

 „Prin Cuvântul lui Dumnezeu”  lumea de atunci a pierit înecată de apă.  Iar cerurile şi pământul de acum sunt păzite şi păstrate prin acelaşi Cuvânt, pentru focul din ziua de judecată şi de pieire a oamenilor nelegiuiţi” (2 Petru 3,5-7). O altă furtună stă să vină. Pământul va fi din nou nimicit de mânia pustiitoare a lui Dumnezeu, iar păcatul şi păcătoşii vor fi nimiciţi.

Păcatele care au adus pedeapsa asupra lumii dinainte de potop se făptuiesc şi astăzi; temerea de Dumnezeu este alungată din inimile oamenilor, iar Legea Sa este tratată cu nepăsare şi dispreţ. Stricăciunea morală ce nu cunoştea oprelişti a acelei generaţii de oameni este egalată de aceea a neamului de oameni ce trăiesc astăzi.

Dumnezeu nu i-a condamnat pe oamenii dinainte de potop pentru că mâncau şi beau; El le dăduse în mod îmbelşugat roadele pământului pentru a le împlini nevoile fizice. Păcatul lor consta însă în faptul că se înfruptau din aceste daruri fără să fie mulţumitori Dătătorului şi, în ticăloşia lor, se lăsau în voia unui apetit fără frâu. Era normal, legal, ca ei să se căsătorească. Căsătoria făcea parte din legile stabilite de Dumnezeu; a fost una dintre primele instituţii pe care El le-a stabilit. El a dat îndrumări speciale în legătură cu această orânduire şi a îmbrăcat-o cu sfinţenie şi frumuseţe; dar aceste îndrumări au fost date uitării, şi căsătoria a fost pervertită şi făcută să slujească la satisfacerea pasiunilor.

O stare de lucruri asemănătoare există şi astăzi. Ceea ce în sine este drept, îngăduit, este dus la exces. Apetitul este satisfăcut fără nici un fel de reţinere. Aşa-zişii urmaşi de astăzi ai lui Hristos mănâncă şi beau împreună cu beţivii, în timp ce numele lor stau în mare cinste în registrele bisericii. Necumpătarea slăbeşte puterile morale şi spirituale şi pregăteşte calea pentru pasiunile josnice. Mulţimile nu se mai simt sub obligaţia morală de a pune frâu dorinţelor lor senzuale şi devin robii poftelor. Oamenii trăiesc pentru satisfacerea plăcerilor senzuale; ei trăiesc numai pentru lumea şi viaţa aceasta.

Extravaganţa a pus stăpânire pe toate clasele sociale. Integritatea este sacrificată pentru lux şi manifestări de paradă. Cei care sunt nerăbdători să ajungă bogaţi pervertesc dreptatea şi oprimă pe cel sărac şi „sclavii şi sufletele oamenilor” încă se mai vând şi cumpără. Înşelăciunea, mita şi jaful se lăfăiesc necondamnate atât în locurile de sus, cât şi în cele de jos. Ziarele abundă de relatări ale crimelor – crime săvârşite cu atâta sânge rece şi pentru motive atât de neînsemnate, încât se pare că s-a stins orice simţământ umanitar. Iar aceste atrocităţi au devenit atât de obişnuite, încât abia dacă mai dau loc la un comentariu sau dacă mai surprind pe cineva. Spiritul anarhiei pătrunde la toate popoarele şi izbucniri care din timp în timp constituie groaza lumii nu sunt decât indicii ale faptului că dedesubt arde focul pasiunilor şi nelegiuirilor care, o dată scăpat de sub control, va umple pământul cu vaiet şi mizerie.

Ellen White – Patriarhi si Profeti, Cap. 7, Potopul

Decaderea morala din timpul lui Noe! (II)

Petru 2:5 – daca n-a crutat El lumea veche, ci a scapat pe Noe, acest propovaduitor al  neprihanirii, impreuna cu alti sapte insi, cand a trimis potopul peste o lume de nelegiuiti;

Evr. 11:7 – Prin credinta Noe, cand a fost instiintat de Dumnezeu despre lucruri care inca nu se vedeau, si, plin de o teama sfanta, a facut un chivot ca sa-si scape casa; prin ea, el a osandit lumea si a ajuns mostenitor al neprihanirii care se capata prin credinta.

În mijlocul decăderii ce se întindea tot mai mult, Noe şi mulţi alţii s-au străduit să păstreze vie cunoaşterea adevăratului Dumnezeu şi să pună stavilă puhoiului de decădere morală. Cu o sută douăzeci de ani înainte de potop, Domnul i-a făcut cunoscut lui Noe, printr-un înger, planul Său şi l-a îndrumat să construiască o corabie. În timp ce lucra la corabie, el trebuia să vestească faptul că Dumnezeu avea să aducă un potop de ape pe pământ, spre a nimici pe cei nelegiuiţi. Aceia, însă, care aveau să primească, să creadă această solie şi care aveau să se pregătească pentru acest eveniment, prin pocăinţă şi schimbarea vieţii lor, vor găsi iertare şi vor fi salvaţi. În timp ce Noe adresa lumii soliile sale de avertizare, faptele sale mărturiseau despre sinceritatea lui. Aşa se face că credinţa lui a fost adusă la desăvârşire şi pusă în evidenţă. El a dat lumii un exemplu, crezând exact ceea ce spune Dumnezeu.

La început se părea că mulţi primesc avertizarea; şi totuşi ei nu s-au întors la Dumnezeu cu o adevărată pocăinţă. Nu erau dispuşi să renunţe la păcatele lor. În decursul timpului ce a trecut până la venirea potopului, credinţa lor a fost pusă la probă şi ei au dat greş în a suporta încercarea. Copleşiţi de necredinţa ce se întindea tot mai mult, în cele din urmă s-au alăturat vechilor lor prieteni în respingerea solemnei avertizări.

Unii erau pe deplin convinşi şi ar fi dat ascultare cuvintelor de avertizare; dar au fost atât de mulţi aceia care luau lucrurile în râs şi în bătaie de joc, încât ei s-au molipsit de acelaşi spirit, rezistând invitaţiilor milei şi, în curând, au fost printre cei mai îndrăzneţi şi cei mai obraznici batjocoritori; căci nimeni nu este atât de dârz şi nu se afundă mai adânc în păcat, ca aceia care au avut odată lumina, dar care au rezistat convingerilor date de Duhul lui Dumnezeu.

Nu toţi oamenii din generaţia aceea au fost idolatri, în deplinul înţeles al cuvântului. Mulţi mărturiseau a fi închinători ai lui Dumnezeu. Ei pretindeau că idolii lor erau reprezentări ale Divinităţii şi că prin ei poporul putea ajunge la o mai clară înţelegere a Fiinţei divine. Această clasă de oameni era în fruntea celor care respingeau propovăduirea lui Noe. În străduinţa de a-L înfăţişa pe Dumnezeu prin lucruri materiale, mintea lor a ajuns oarbă faţă de maiestatea şi puterea Lui; ei au încetat să-şi mai dea seama de sfinţenia caracterului Său sau de natura sfântă şi neschimbătoare a cerinţelor Lui.

Cum păcatul s-a generalizat, el a ajuns să li se pară din ce în ce mai puţin păcătos, iar în cele din urmă au declarat că Legea divină nu mai era în vigoare nicidecum; că era contrar caracterului lui Dumnezeu să pedepsească fărădelegea; ei au negat faptul că judecăţile Lui aveau să cadă asupra pământului. Dacă oamenii din generaţia aceea ar fi ascultat de Legea divină, ei ar fi recunoscut vocea lui Dumnezeu în avertizările slujitorului Său; dar mintea lor a fost aşa de orbită de respingerea luminii, încât au ajuns să creadă că în adevăr solia lui Noe era o înşelăciune.

De partea adevărului nu se găsea mulţimea sau majoritatea. Lumea se aliase contra dreptăţii şi Legii lui Dumnezeu, iar Noe era privit ca fanatic.  Lumea dinainte de potop gândea că, timp de secole, legile naturii fuseseră stabile. Ciclul anotimpurilor se desfăşura după rânduiala lor. Până la data aceea nu căzuse niciodată ploaie pe pământ; acesta era udat  de către o ceaţă sau de rouă.

Pe măsură ce timpul trecea, fără ca în natură să se vadă vreo schimbare, oamenii, a căror inimă a tremurat cândva de frică, au început să se liniştească. Ei au început să argumenteze, aşa cum mulţi susţin astăzi, că natura este mai presus de Dumnezeul naturii şi că legile ei sunt aşa de trainic stabilite, încât nici chiar Dumnezeu în persoană nu le poate schimba. Considerând că, dacă solia lui Noe este corectă, atunci natura şi-ar fi ieşit din făgaşul ei, aceştia au făcut ca solia aceea să fie socotită – de minţile lumii – o înşelătorie, o mare înşelătorie. Ei şi-au manifestat dispreţul faţă de avertizările lui Dumnezeu, făcând exact ce făcuseră şi mai înainte ca solia de avertizare să fie transmisă. Au continuat petrecerile şi mesele lor pline de îmbuibare; au mâncat şi au băut, au sădit şi au construit, făcând planuri cu privire la câştigurile pe care nădăjduiau să le aibă în viitor. S-au dedat la nelegiuiri şi mai mari, fiind mai dispreţuitori în neascultarea lor faţă de cerinţele lui Dumnezeu, pentru a demonstra că nu au nici o teamă de Cel veşnic. Ei ziceau că, dacă era ceva adevărat în cele spuse de Noe, atunci bărbaţii de seamă, înţelepţii, pricepuţii, oamenii mari ar fi înţeles lucrul acesta.

Dacă oamenii dinainte de potop ar fi dat crezare avertizării şi s-ar fi pocăit de faptele lor rele, atunci Dumnezeu S-ar fi întors din mânia Sa …. Dar datorită împotrivirii încăpăţânate faţă de mustrările de conştiinţă şi avertizările profetului lui Dumnezeu, generaţia aceea a umplut măsura nelegiuirii şi s-a copt pentru nimicire. Timpul pentru punerea lor la probă era aproape să se încheie. Noe a urmat cu credincioşie instrucţiunile pe care le-a primit de la Dumnezeu.

Corabia a fost terminată din toate punctele de vedere, aşa după cum dăduse Domnul îndrumările, şi era încărcată cu hrană pentru oameni şi animale. Acum solul lui Dumnezeu adresă ultimul său apel solemn oamenilor. Cu o dorinţă până la agonie, pe care cuvintele nu o pot exprima, el i-a chemat să caute un adăpost cât timp acesta se mai putea găsi. Ei au respins din nou cuvintele lui şi şi-au ridicat vocea rostind cuvinte de ocară şi de batjocură.

Deodată, o tăcere cuprinse mulţimea batjocoritoare. Fiare de tot soiul, de la cele mai fioroase şi până la cele mai blânde, au fost văzute venind din munţi şi păduri, croindu-şi liniştit drumul spre corabie. S-a auzit un zgomot ca vântul ce suflă şi iată că din toate părţile păsările au venit în zbor, întunecând cerul cu mulţimea lor, şi într-o ordine perfectă au intrat în corabie. Animalele au ascultat de porunca lui Dumnezeu, în timp ce oamenii s-au dovedit a fi neascultători. Când neamul omenesc sortit pieirii a văzut soarele strălucind în toată splendoarea lui şi pământul înveşmântat într-o frumuseţe aproape edenică, atunci ei au alungat temerile, tot ce se furişase în suflet, dedându-se la petreceri zgomotoase, iar prin faptele lor de silnicie ei păreau că invită asupra lor mânia, şi aşa trezită, a lui Dumnezeu. 

Mila încetase să mai mijlocească pentru neamul omenesc vinovat. Fiarele câmpului şi păsările cerului intraseră în locul refugiului lor. Noe şi familia sa se aflau în corabie şi „Domnul a închis uşa după el” (Gen.7,16 u.p.). Timp de şapte zile după ce Noe şi familia sa au intrat în corabie, nu s-a ivit nici un semn al furtunii ce trebuia să vină. În decursul acestui timp, credinţa lor a fost încercată. A fost un timp de triumf pentru cei din afara corăbiei. Întârzierea aparentă a întărit în ei credinţa că solia lui Noe era o înşelăciune şi că potopul nu va veni niciodată. S-au adunat grămadă în jurul corăbiei, batjocorind pe cei dinăuntru cu o violentă îndrăzneală, cum nu mai făcuseră niciodată până atunci.

Dar în a opta zi, nori întunecoşi au acoperit cerul. Apoi, bubuiturile tunetelor şi fulgerelor sfâşiară cerul. Nu peste mult timp, stropi mari de ploaie au început să cadă. Lumea nu mai văzuse niciodată aşa ceva şi inimile oamenilor s-au umplut de groază. Apa părea că se revarsă din nori, în puternice cataracte. Râurile au ieşit din matca lor, revărsându-se în văi. Coloane de apă izbucneau din pământ cu o forţă ce nu se poate descrie, aruncând stânci uriaşe la zeci de metri înălţime, iar acestea, căzând, se îngropau adânc în pământ. Oamenii au văzut mai întâi nimicirea lucrărilor mâinilor lor. Clădirile splendide, grădinile şi dumbrăvile lor frumoase, în care ei şi-au înălţat altare pentru idolii lor, au fost distruse de fulgerele cerului, iar ruinele lor au fost împrăştiate în toate părţile. Altarele pe care se aduseseră până atunci sacrificii umane au fost distruse, iar închinătorii, făcuţi să tremure în faţa puterii viului Dumnezeu şi să ştie că stricăciunea şi idolatria lor au fost acelea care i-au dus la nimicire.

Cum furtuna se dezlănţuia din ce în ce mai sălbatic, copacii, clădirile, stâncile şi pământul erau azvârlite în toate părţile. Groaza oamenilor şi a animalelor nu putea fi descrisă. Mai presus de mugetul furtunii dezlănţuite, se auzeau vaietele oamenilor care dispreţuiseră autoritatea lui Dumnezeu.

O mare parte dintre oameni, Îl blestemau pe Dumnezeu şi, dacă ar fi fost în stare, L-ar fi dat jos de pe tronul puterii. Alţii, îndemnaţi de groază, îşi întindeau mâinile spre corabie, stăruind să fie primiţi. Dar rugăminţile lor erau zadarnice. În sfârşit, li se trezise conştiinţa, ca să ştie că există un Dumnezeu care domneşte în ceruri. Ei Îl implorau cu stăruinţă, dar urechea Lui nu mai era deschisă la strigătele lor. În clipele acelea teribile, ei au înţeles că ceea ce a adus nenorocirea lor a fost călcarea Legii lui Dumnezeu. Cu toate acestea, deşi de frica pedepsei ei şi-au recunoscut păcatul, totuşi nu simţeau nici o reală mustrare de cuget, nici scârbă faţă de rău. Dacă judecata s-ar fi abătut de la ei, atunci s-ar fi întors la dispreţul lor faţă de Cer.

De pe vârfurile cele mai înalte, oamenii vedeau în jurul lor un ocean fără margine. Avertizările solemne ale slujitorului lui Dumnezeu nu mai erau subiect de batjocură şi luare în râs.  „Prin Cuvântul lui Dumnezeu” lumea de atunci a pierit” înecată de apă.

Ellen White – Patriarhi si Profeti, Cap. 7,  Potopul

Decaderea morala din timpul lui Noe! (I)

Geneza 6:5 – Domnul a văzut că răutatea omului era mare pe pământ şi că toate întocmirile gândurilor din inima lui erau îndreptate în fiecare zi numai spre rău.

Matei 24:37 – Cum s-a întâmplat în zilele lui Noe, aidoma se va întâmpla şi la venirea Fiului omului.

Matei 24:38 – În adevăr, cum era în zilele dinainte de potop, când mâncau şi beau, se însurau şi se măritau, până în ziua când a intrat Noe în corabie,

Matei 24:39 – şi n-au ştiut nimic, până când a venit potopul şi i-a luat pe toţi, tot aşa va fi şi la venirea Fiului omului.

2 Petru 2:5 – daca n-a crutat El lumea veche, ci a scapat pe Noe, acest propovaduitor al  neprihanirii, impreuna cu alti sapte insi, cand a trimis potopul peste o lume de nelegiuiti;

Evr. 11:7 – Prin credinta Noe, cand a fost instiintat de Dumnezeu despre lucruri care inca nu se vedeau, si, plin de o teama sfanta, a facut un chivot ca sa-si scape casa; prin ea, el a osandit lumea si a ajuns mostenitor al neprihanirii care se capata prin credinta.

În zilele lui Noe, pământul se afla sub un îndoit blestem, ca urmare a păcatului neascultării lui Adam şi a crimei comise de Cain. Totuşi, acest fapt n-a schimbat prea mult faţa naturii. Existau semne evidente ale stricăciunii, dar pământul era încă bogat şi frumos din pricina darurilor providenţei divine. Neamul omenesc mai păstra încă mult din vigoarea lui de la început. 

Erau pe atunci mulţi uriaşi, bărbaţi de o statură şi putere mare, renumiţi pentru înţelepciunea lor, pricepuţi în născocirea celor mai iscusite şi mai minunate lucruri; dar vinovăţia lor – că lăsau frâu liber nelegiuirii – era într-un raport direct proporţional cu iscusinţa şi înţelepciunea lor.

Dumnezeu a revărsat asupra oamenilor care au trăit înainte de potop multe şi bogate daruri; dar ei au folosit aceste binecuvântări ca să se slăvească pe ei înşişi şi le-au transformat într-un blestem, datorită faptului că şi-au legat inima de aceste daruri, în loc să o lege de Cel care le-a dat. Ei au folosit aurul şi argintul, pietrele preţioase şi lemnul cel mai ales la construirea de case pentru ei, întrecându-se unul pe celălalt în înfrumuseţarea locuinţelor lor, împodobindu-le cu lucrările cele mai iscusite.

Ei căutau să-şi satisfacă numai poftele inimii lor mândre şi se desfătau în orgii şi ticăloşii. Pentru că nu doreau să-L păstreze pe Dumnezeu în cunoştinţa lor, au ajuns în curând să nege existenţa Lui. Se închinau naturii, în loc să se închine Dumnezeului naturii. Glorificau geniul uman şi se închinau la lucrarea mâinilor lor şi îi învăţau pe copii să se plece în faţa chipurilor cioplite. Oamenii L-au scos pe Dumnezeu din cunoaşterea lor şi s-au închinat făpturilor propriei lor imaginaţii şi, ca urmare, au decăzut din ce în ce mai mult. Dacă aceşti oameni, cu viaţă lungă, cu puterile lor rare de a chibzui şi realiza, s-ar fi devotat slujirii lui Dumnezeu, atunci ei ar fi făcut ca numele Creatorului lor să fie proslăvit pe pământ şi ar fi răspuns scopului pentru care El le-a dat viaţă.

Dumnezeu le dăduse oamenilor poruncile Sale ca o regulă de vieţuire, dar Legea Sa a fost călcată, şi urmarea a fost săvârşirea a tot felul de păcate ce s-au putut închipui. Nelegiuirea oamenilor era făţişă şi sfidătoare, dreptatea era călcată în picioare şi strigătele celor oprimaţi au ajuns până la cer.

Este o lege a sufletului omenesc, şi anume că privind suntem schimbaţi. Omul nu se va ridica niciodată mai sus decât concepţia lui despre adevăr, curăţie şi sfinţenie. Dacă mintea, fiinţa lui, nu se înalţă mai presus de nivelul firii pământeşti, dacă nu se ridică prin credinţă să contemple înţelepciunea şi iubirea infinită a lui Dumnezeu, atunci omul se va cufunda mereu mai jos şi tot mai jos. Închinătorii falşilor dumnezei au înveşmântat zeităţile lor cu atribute şi pasiuni omeneşti şi astfel standardul caracterului lor a fost coborât la asemănarea cu firea pământească păcătoasă. Ca urmare a acestui fapt, ei s-au stricat.

Poligamia fusese de timpuriu introdusă, şi aceasta contrar rânduielilor divine de la început. Dumnezeu i-a dat lui Adam o singură nevastă, arătând astfel care este rânduiala Sa în această privinţă. Dar, după cădere, oamenii au ales să-şi satisfacă dorinţele lor păcătoase; iar ca rezultat, crima şi ticăloşia au crescut cu o mare rapiditate. Nu erau respectate nici legăturile de căsătorie şi nici drepturile de proprietate. Oricine poftea nevasta sau averea aproapelui său le lua prin forţă şi oamenii se făleau cu faptele lor de violenţă. Se complăceau în nimicirea vieţii animalelor, şi folosirea ca hrană a cărnii îi făcea mai cruzi şi mai setoşi de sânge, până când au ajuns să privească viaţa omului cu o înspăimântătoare indiferenţă.

Ellen White – Patriarhi si Profeti, Cap. 7, Potopul